Civilizatia contemporana se manifesta de multe ori prin disocieri, separatii si, din nefericire, lumea crestina nu a scapat acestei mentalitati separatiste. Unitatea interna a Bisericii si a vietii ei, a lucrarii ei, asa cum era inteleasa in veacurile ecumenice, s-a dizolvat o data cu adevarul supus credintelor subiective.
Intr-un asemenea context, preotia cu cele trei trepte ale ei este atat de necesara Bisericii, pentru ca fara intreita slujire a lui Hristos continuata prin organele vizibile nu putem vorbi de Biserica . Iar aceasta slujire continua hraneste Biserica si o tine unitara si vie prin faptul ca insusi Hristos ramane in Biserica si se impune constiintei ei ca Mijlocitor, deci ca cel ce trebuie sa aiba in slujitorul Bisericii chipul Sau vazut de Mijlocitor.
Incorporandu-ne deplin in Hristos prin sfintele taine, noi toti devenim preoti si jertfe in Biserica, invatatori si calauzitori spre mantuire. Exista deci o preotie generala, universala sau imparateasca, careia apartin toti cei incorporati in Hristos prin botez, mirungere si Euharistie, ca madulare ale Bisericii.
Trebuie sa facem distinctie intre preotia generala aducatoare de daruri lui Dumnezeu si preotia prin care ni Se comunica, in mod obiectiv si verificat, Hristos ca jertfa sub chipuri vazute.
Prin urmare, Hristos are nevoie, pentru comunicarea Sa ca jertfa catre noi, si de niste organe umane vazute, sau altfel spus de preoti slujitori ai Jerfei Lui in chip vazut, randuiti in mod vizibil din imputernicia Lui. Prin aceste organe vazute, deosebite de noi, el trebuie sa ne arate ca este deosebit de noi ca Arhiereu aducator de jertfe, ca Invatator si ca Imparat. Aceste organe vazute ale Preotului nevazut Hristos sunt episcopul si preotii, si ca ajutatori ai acestora, diaconii, toti investiti cu puterea preotiei treptei respective de catre Hristos insusi in Taina hirotoniei instituita de el indata dupa Invierea Sa cand a dat Apostolilor din Duhul Sau (Ioan 20,21-23) si I-a trimis sa propovaduiasca Evanghelia la toata faptura (Mat.28,18-20; Marcu 16,15-16; Luca24,47-48).
Fara aceasta scurta prezentare a relatiei dintre Hristos si Biserica, precum si a deosebirii dintre preotia generala si preotia sacramentala, nu am fi putut intelege misiunea preotului intr-o societate in care se face abstractie de Dumnezeu. Omul autonom se simte deranjat de interventia, sau mai bine zis de lucrarea lui Dumnezeu, prin episcopi si preoti, ca organe vazute ale Preotiei nevazute a lui Hristos, investite cu putere de catre Hristos insusi in Taina hirotoniei pentru Biserica si in Biserica.
Lucrarea Bisericii in lume se numeste misiune pentru ca Biserica nu actioneaza de la sine si in numele sau, ci in numele si cu puterea lui Hristos, Capul Sau, sau mai bine zis, lucrarea ei este lucrarea lui Hristos insusi. Misiunea se dezvaluie ca sinergie, ca impreuna-lucrare a membrilor Bisericii lui Hristos, in Duhul Sfant, si ca datorie permanenta a ei, exprimata in vointa lui Dumnezeu ca toti oamenii sa se mantuiasca si sa vina la cunostinta adevarului (I Timotei 2, 4), si in trimiterea Sfintilor Apostoli spre a propovadui intregii fapturi Evanghelia Imparatiei (Matei16,15), spre a invata, spre a boteza in numele Sfintei Treimi si spre a povatui omenirea in cele catre Dumnezeu (Mat.28,18-20).
Dincolo de principiile si metodele pastorale, cunoscute de catre majoritatea preotilor, rugaciunea si conlucrarea preotului cu harul dumnezeiesc primit prin Taina Preotie, reprezinta cele mai importante mijloace pentru realizarea misiunii de pastor in Duhul Unicului Pastor si al paternitatii Unicului Parinte. Importanta rugaciunii si a conlucrarii cu harul dumnezeiesc sunt evidentiate chiar de catre Sfantul Apostol Pavel prin cuvintele adresate ucenicului sau Timotei: "Nu nesocoti Harul care este in tine”(I Timotei 3,14). Prin aceste cuvinte, trebuie sa intelegem, ca i se cere preotului o conlucrare cu harul dumnezeiesc, care nu actioneaza irezistibil, pentru ca, harul este manifestarea personala a iubirii lui Dumnezeu, iar in iubire nu poate exista constrangere, iubirea presupune de fapt acordul dintre doua libertati. Din nefericire, exista riscul in randul multor preoti sa interpreteze gresit cuvintele Mantuitorului: "Iar cand va vor da pe voi in mana lor, nu va ingrijiti cum sau ce veti vorbi, caci se va da voua in ceasul acela ce sa vorbiti; fiindca nu voi sunteti care vorbiti, ci Duhul Tatalui vostru este care graieste intru voi”(Matei 10,19-20), care se refera la chemarea si trimiterea Apostolilor la propovaduire.
Pornind de la cuvintele Mantuitorului: "nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu”(Matei 4,4), pentru Sfantul Vasile predica este "hrana ce se da prin Duhul”si dupa cum trupul biologic are nevoie de hrana materiala pentru a supravietui, tot astfel si sufletul omului nu-si poate mentine viata duhuvniceasca fara Cuvantul dumnezeiesc. Ca invatator, preotul, slujeste prin cuvantul Evangheliei, prin care gandurile lui, cuvintele lui sunt "duh si viata”(Ioan 6,63), sunt ca o Euharistie.
Este necesar ca predicatorul sa desfasoare o activitate intensa de studiu, de aprofundare si sa experimenteze personal Cuvantul lui Dumnezeu.
Pentru ca predica sa-si implineasca scopul propus, este important sa amintim de lucrarea lui Dumnezeu, prin harul cel dumnezeiesc, in Biserica, subliniata de Sfantul Apostol Pavel prin cuvintele: "Eu am sadit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a facut sa creasca. Astfel nici cel ce sadeste nu este ceva, nici cel ce uda, ci numai Dumnezeu care face sa creasca”(I Cor.3,6-7).
Cea mai mare parte a tratatelor despre preotie ale Sfintilor Ioan Gura de Aur si Grigorie de Nazianz se ocupa cu datoria preotului de a invata. Pentru aceasta se cere pregatire, o continua preocupare nu numai de studiu, ci de curatirea sa de pacate. "Preotul trebuie sa se curateasca intai, apoi sa curete, sa se intelepteasca, apoi sa intelepteasca; sa se faca lumina, apoi sa lumineze; sa se apropie de Dumnezeu, apoi sa apropie pe altii; sa se sfinteasca, apoi sa sfinteasca, sa conduca cu mainile, sa sfa tuiasca cu priceperea’’.
