Pocainta reprezinta o cale de insanatosire si de desavarsire a sufletului. Pentru crestin valoarea ei se intemeiaza pe Sfanta Scriptura si pe Sfanta Traditie. Sfantul Ioan Botezatorul, Mantuitorul, Apostolul Petru in ziua Cincizecimii incep activitatea predicand pocainta.
Pocainta nu este numai o virtute dovedita in anumite momente, ci o atitudine permanenta.
S-a subliniat ca pocainta ca virtute, ca atitudine spirituala este prezenta in toate religiile. Insa pocainta ca Taina, ca mijlocitoare a harului regenerator, e specifica crestinismului. Exista deci o deosebire intre aceste doua moduri de a concepe si interpreta.
Sfatuirea cu sine si cainta pentru ratacirile de la telul vietii, nevoia de a te indrepta si purifica, de a-ti descoperi ranile si problemele unui om al lui Dumnezeu, starea aceea unica pe care o incerci cand auzi "te iert si te dezleg de toate pacatele", si te simti din nou impacat, restabilit in armonia ta launtrica, constituie o experienta comuna tuturor celor ce afirmam constiinta unui adevar divin fundamental si a lunecarii din el, a unei legi morale si a calcarii ei.
Raul poate instraina, rani, perverti, dar nu poate nimici. Binele e mai profund decat raul; el este esenta noastra. Raul nu este decat un mod de vointa deviata a creaturii, nu e ontologic. De aceea, binele il poate domina, birui; ii poate chiar modifica structura, ii poate schimba directia. "Dumnezeu a schimbat raul vostru in bine", zicea Iosif catre fratii lui (Fac. L, 20). Si, "unde s-a inmultit pacatul, acolo a prisosit harul" (Rom. V, 20), iar aceasta numai pentru ca binele e fundamental, e ontologic si originar in noi prin creatie.
Pentru Ortodoxie, profunzimea raului pusa in lumina de lupta inversunata a ascetilor, nu poate sterge stralucirea chipului, caci adevarul omului este anterior dedublarii sale si el - adevarul - e dominant. Viziunea prin cele de jos trebuie corectata si viziunea prin cele de sus, singura autentica, ne invata ca pacatul este secundar, ca si orice negatie.
Mai concret: iubirea e originara in noi, nu dezbinarea; din iubire ne-am nascut. In mod firesc, pana nu se iubesc doua fiinte, nu se naste alta. De asemeni, originara e nevinovatia, puritatea si nu stricaciunea. Tot astfel, increderea nu neincrederea. Copilul, bunaoara, intinde maini nevinovate oricui. Speranta e suportul existentei, nu disperarea. Dreptatea si nu nedreptatea.
Exista uneori in pocainta crestina o atmosfera de: staticism, incremenire si inertie spirituala; de fuga de lume si osandire a ei, si de pesimism; de intoleranta religioasa si fanatism; de exagerare unilaterala a caintei, de indemn exclusivist "ca cineva in toata vremea sa se numeasca pe sine pacatos"; o stare permanenta de cruce si deznadejde, in care nu strabate nici o raza de lumina si speranta, de bucurie si inviere.
Nu-i util sa te hranesti mereu cu constiinta pacatului, daca asta e o hrana; dupa cum nu-i util sa-i spui mereu omului ca-i pacatos. Tatal din Evanghelie nu l-a intampinat pe Fiul ratacit cu acest cuvant.
Numai marturisirea si plansul asupra pacatului nu inseamna si invingerea lui. Constiinta pacatului, obsesia lui, este uneori din punct de vedere moral, paralizanta si rezultatul este esecul persoanei, nu afirmarea ei, asa precum obsesia bolii nu vindeca, ci mai mult mistuie.
"Cel ce sade sa ia aminte sa nu cada". E ochiul critic mereu treaz al constiintei. Dar ea nu e scopul vietii, asa cum nici plansul nu poate fi. E instrument si nu scop. E fata aspra a sufletului intoarsa spre pacat, spre trecutul pe care il purtam in noi si-i repudiem. Dar sufletul are si o fata intoarsa spre lumina si viitor, spre nadejdea si bucuria vietii, spre inviere.
Viata crestina nu se poate reduce numai la lupta cu pacatul. Nu-i de ajuns sa cunoastem raul, ci trebuie sa cunoastem si mai profund binele; nu numai ce nu trebuie facut, ci si ceea ce trebuie sa facem; nu numai ce scoatem, ci si ceea ce punem la loc. Altfel "duhul necurat, cand a iesit dintr-un om si umbla prin locuri fara apa, cautand odihna si n-o gaseste, se-ntoarce in casa de unde a plecat; si gasind-o goala... mai ia cu sine alte sapte duhuri, mai rele... intra, si ratacirea din urma este mai rea decat cea dintai" (Matei XII, 43-45).
Pacatul e osandit prin cainta, dar trebuie si depasit. Cainta e negativul lui, "moarte fata de pacat", dar nu este si inviere! Pocainta crestina este deodata: moarte si inviere.
Cuvantul romanesc - pocainta - de origine slava, pune accentul pe remuscare, regretul, durerea pentru greseala savarsita. Cel latinesc - penitenta - accentueaza aspectul juridic, frica de pedeapsa.
Dar "metanoia" nu inseamna nici numai cainta, regret, si nici numai frica de pedeapsa, ci mai mult. Termeni ca metafora, metateza, metabolism, metamorfoza, metafizica, si metanoia inseamna o transformare profunda. O schimbare radicala a convingerilor si deci o trecere dincolo de pacat prin incetarea savarsirii lui. "O mutatie a mintii", innoirea mintii, cum explica Sfantul Apostol Pavel. O nastere din nou.
Botezul si pocainta opereaza o trecere dincolo de pacat, adica exact in sensul in care Mantuitorul a biruit ispita. "Mergi inapoia Mea Satano"! Raul trece astfel in spate, in urma, nu ramane in centrul vietii, inainte, ca obiectiv moral principal.
Pe Sfantul Apostol Pavel, dupa convertire, Mantuitorul il numeste: "Vas ales ca sa poarte numele Meu" (Fapte IX, 15). La aceasta transformare este chemat tot crestinul in taina pocaintei: din vas al pacatului, vas demn sa poarte numele lui Dumnezeu.
Fireste, numele nu trebuie luat ca un simplu cuvant, ci in sens biblic de revelare a persoanei. "Acolo in chivotul marturiei (unde era depusa legea) Ma voi intalni cu tine" ii zice Domnul lui Moise (les. XXI, 25). Iar Mantuitorul afirma: "Cine Ma vede pe Mine, vede pe Tatal" (Ioan XIV, 9).
Legea si viata unica a Fiului constituie continutul nou care inlocuieste pacatul intr-o minte innoita, prin taina pocaintei.
E o unitate desavarsita intre lege si Hristos; legea a fost numita "pedagog" catre Hristos, iar Hristos "plinirea legii". Aceasta unitate se exprima si in ritualul Tainei. Formularul intrebarilor adresate penitentului se misca intre decalog si Simbolul credintei, in care stim ca se cuprinde indeosebi invatatura despre Sfanta Treime si persoana in doua firi a Mantuitorului Hristos. Trebuie sa subliniem caracterul negativ al intrebarilor dezvoltate din decalog, ca si al decalogului insusi. Stim de altfel, ca in afara de afirmatia fundamentala a primei porunci, Eu sunt Domnul Dumnezeul Tau... si cinstirea zilei Domnului si a parintilor, toate celelalte porunci din decalog sunt negative: sa nu ucizi, sa nu furi, sa nu desfranezi...
Decalogul e urmarea pacatului si in el e cuprinsa lupta cu pacatul. De aceea e atat de mult negativ in el si in aceasta consta si neplinatatea lui, subliniata de Sfantul Apostol Pavel, "neputinta" legii de a mantui, adica de a birui raul. Caci, asa cum am spus, raul nu poate fi biruit numai prin denuntarea si negarea lui, ci mai ales prin afirmarea binelui, prin inlocuirea lui cu binele. Si noi nu putem dobandi o innoire deplina a mintii prin aceasta precumpanire a decalogului in viata.
Dovada o facem si in experienta pastorala. Unii credinciosi se marturisesc asa: n-am stricat casa nimanui, n-am furat, n-am ucis, inca vreo cateva negatii, si se opresc aci. La altii, se constata obsesia unor greseli trecute sau staruinta a unor patimi invechite. Vin, se marturisesc, primesc dezlegarea. Nu totdeauna urmeaza si vindecarea deplina, innoirea. In cel robit, patima continua, iar constiinta celui urmarit de greseala nu se despovareaza. Vin si spun mereu, ani la rand, acelasi pacat apasator, desi duhovnicii ii previn sa nu-l mai aminteasca, ci sa aiba incredere in puterea de iertare a Tainei.
Faptul nu este de neluat in seama. In toate cazurile mentionate se surprinde o suferinta a sufletului nevindecata, sau o inertie, in care nu mai este viata. O constiinta nelinistita nu poate lucra in aceasta viata cu intreaga-i capacitate creatoare. Experienta ne arata cat de viu si creator e spiritul liber de orice patima si luminat de un tel: muta si muntii. In timp ce un spirit deviat din adevar, blocat de o patima sau obsedat de un esec, e ca si paralizat, inert.
Nu trebuie uitat ca raul incepe cu momeala placerii si sfarseste in durere, in timp ce binele incepe cu osteneala, incercari, uneori chiar un fel de cruce si apoi se incununeaza prin bucurie, rasplata si inviere.
Un suflet bolnav nu e capabil sa intre in dialog cu Hristos sau cu valorile binelui si adevarului: se vorbesc doua limbi diferite, - dovada tanarul bogat, fariseii, carturarii. Iar fara dialog, fara conlucrarea intre Dumnezeu si o vointa libera nu-i cu putinta innoirea.
