Comuniunea de viata, esenta, intelepciune, adevar si iubire a Sfintei Treimi se reflecta neincetat in lume. Cel unul si multiplu se manifesta prin omenirea cea creata dupa chipul Sau, prin barbati si femei, egali intre ei, fiind de aceeasi fiinta si chemati la aceeasi desavarsire.
"Credem, scrie la sfarsitul epocii patristice Sfantul Ioan Damaschin, intr-o singura Dumnezeire, intr-o singura putere, intr-o singura vointa, intr-o singura activitate, intr-un singur principiu, intr-o singura stapanire, intr-o singura domnie, intr-o singura imparatie, cunoscuta in trei ipostaze desavarsite. Ipostazele sunt unite fara sa se amestece si deosebite fara sa se desparta, lucru care pare absurd. Credem in Tatal si Fiul si in Sfantul Duh, in care ne-am si botezat. Caci astfel a poruncit Domnul Apostolilor sa boteze, zicand : «Botezandu-i pe ei in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh".
Intruparea Fiului lui Dumnezeu este exprimata de Apostolul Neamurilor astfel : "S-a desertat pe sine (de slava) chip de rob luand, facandu-se asemenea oamenilor si la infatisare aflandu-se ca un om, s-a smerit pe Sine, ascultator facandu-se pana la moarte - si inca moarte pe cruce» (Filip. II, 7-8). Iar Biserica, ingrozita de acest pogoramant cauzat de pacatosenia fiilor ei, in Sfanta si Marea Vineri aude in timpul prohodirii glasul preotului, care poarta ca Domnul Crucea in mijlocul Bisericii si care exprima sentimentele ei: «Astazi s-a spanzurat pe lemn Cel ce a spanzurat pamantul pe ape. Cu cununa de spini a fost incununat imparatul ingerilor. Cu porfira mincinoasa a fost imbracat Cel ce imbraca cerul cu nori. Lovire peste obraz a luat cel ce a slobozit in Iordan pe Adam. Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii. Cu sulita fost impuns Fiul Fecioarei. Inchinamu-ne patimilor Tale Hristoase. Arata-ne noua si slavita invierea Ta !» In aceasta cantare, ca in toata tanguirea slujbei Vinerii celei Mari, este exprimata oarecum si un sentimen profund de nedumerire, de mirare, fata de modul in care Dumnezeu se manifesta fata de Fiul Sau si a carei conceptualizare a dus, evident nu intotdeauna, la un fel de subordinatianism constient sau nu. Aceasta deosebire de slujiri nu rareori a putut fi interpretata ca manifestarea unei neegalitati, desi ele nu se refereau la fiinta sau esenta dumnezeiasca, care, ramane aceeasi, ci la misiunea actiunea ipostatica. Nu rareori, de asemenea, gandirea teologica, prin arbitrara neexplicare, a putut atribui lui Dumnezeu-Tatal chipul aspru al Celui atotputernic si drept, interpunand intre El si lumea pacatoasa pe "Mielul lui Dumnezeu" si pe "Mangaietorul", vistierul bunatatilor.
Din cele de mai sus se poate trage concluzia ca Revelatia ne deschide unele cai spre mister, pe care trebuie sa le primim ca atare. Tatal naste pe Fiul din veci fara de mama, iar Maica Sa il va naste in timp fara de Tata, asa cum spune un sfant Parinte. Tot Tatal «purcede» pe Duhul Sfant, care nu e Fiu : Revelatia nu ne ingaduie sa spunem ca Tatal e mai mare decat Fiul cel vesnic, pentru ca il naste, nici ca Duhul Sfant este mai mic decat Tatal, fiindca este purces de la El, sau decat Fiul, fiindca e trimis de El. Aceste date ale Revelatiei raman taine dumnezeiesti de nepatruns ale Dumnezeirii.
In tainele creatiei exista si un mister al randuielii ierarhiei elementelor, factorilor si valorilor cosmosului, despre care ne vorbesc Sfintii Parinti in contextul stiintei si filosofiei timpului, ca despre imense regnuri cosmice ascendente, care impreuna intoneaza liturghia cosmica : cel mineral, cel vegetal, cel animal si acela al fiintelor rationale. Unitatii si egalitatii lor de valoare si necesitate, care le conditioneaza reciproc, le este adaugata deosebirea de slujire, care culmineaza in ultima treapta. Aceasta le domina in aceasta slujire, avand si intreaga raspundere. Caci administrarea abuziva din partea ei poate cauza un dezechilibru, care inseamna disparitia unor trepte ale acestei ierarhii.
Misterul unitatii de fiinta si fire al barbatului si femeii, egali intre ei, implinit prin comuniunea de viata supranaturala, treimica, se manifesta in lume in mod diferit, in identitate cu specificul personal barbatesc si femeiesc - incepand cu continuarea creatiei dumnezeiesti, prin nasterea de prunci - cu care femeia continua lucrarea lui Dumnezeu, dupa Clement Alexandrinul. Se poate vorbi aici de inegalitate si oarecum de nedreptate in faptul ca femeia poate naste prunci, sacrificandu-se, iar barbatul nu, sau ca barbatul poate fi sacrificator-preot iar femeia nu ? Fara indoiala ca ar fi absurd. Preotia este un har si un dar care este oferit de Creator celui chemat si care presupune supunere si fidelitate.
In lume si in Biserica este reflectata acea "taxis", randuiala, despre care vorbesc Sfintii Parinti. Ea nu implica neegalitatea nicidecum.
Capitolul I al cartii "Facerea" arata egalitatea deplina de la creatie a primei perechi de oameni, facuti dupa chipul lui Dumnezeu (I, 26-28).
TEMEIURILE REVELATIEI
Problema hirotoniei femeilor pare sa fi fost de-a lungul veacurilor si a devenit astazi, sub aspect scripturistic, aceea a ispitirii duhurilor discernamantului (I Petru IV, 1 si I Cor. II, 10) sau discernamantului adevaratei si falsei adaptari a Bisericii ca si a alegerii intre indemnul Sfantului Pavel de a ne face tuturor toate (I Cor. IX, 22) si acela de a nu ne potrivi chipului acestui veac (Rom. XII, 2).
Traditia a luat ca punct de plecare pentru stabilirea unei norme in Biserica, in ce priveste subiectul hirotoniei ierarhice, faptul ca Mantuitorul insusi a incredintat puterile Sale barbatilor si nu femeilor ; El se arata dupa inviere femeilor, dar le spune sa vesteasca aceasta Sfintilor Apostoli. Acestia, la randul lor, au incredintat preotia, cu Tainele si autoritatea conducerii Bisericii tot barbatilor. Elogiile deosebite pe care le-a adus femeilor Mantuitorul insusi, Sfintii Apostoli si Sfintii Parinti, n-au schimbat aceasta hotarare; nu s-a facut exceptie nici cu Maica Domnului.
Principalele texte impotriva hirotonie femeii sunt urmatoarele doua : "Femeile voastre sa taca in Biserica, caci lor nu le este ingaduit sa vorbeasca, ci sa se supuna, precum zice si Legea" (I Cor. XIV, 34, cu referire la Facere III, 16) si "Nu ingaduiesc femeii nici sa invete pe altul, nici sa stapaneasca pe barbat, ci sa stea linistita" (I Tim. II, 12). Cadrul istoric al acestei porunci dumnezeiesti arata ca femeii nu i se interzicea nicidecum participarea la manifestarile harismatice in adunari, unde femeile se rugau si profeteau cu glas tare in Biserica (I Cor. XI, 5). Sfaturile si randuielile Sfantului Pavel din Ep. I-a catre Corinteni privesc comportarea la agape (I Cor. XI, 20). Astazi textele scripturistice ale Vechiului Testament (Facere I, II si III) sau cele din Noul Testament (I Cor. si I Tim.) pot fi interpretate fie intr-un context istoric contestatar - ca si cum pozitia scripturistica ar fi expresia mediului istoric al Vechiului Testament sau a formatiei rabinice a Apostolului Pavel. Pe noi ne intereseaza insa punctul de vedere dogmatic si acesta ne este dat de traditia Sfintilor Parinti. Se constata ca textul din I Tim. II, 12, este mai explicit si mai categoric, aratand ca puterea de a invata apartine sacerdotiului. Iar cand tot Sfantul Pavel spune ca "dupa botez nu mai este iudeu, nici elin,... nici rob, nici liber... parte barbateasca si parte femeiasca, pentru ca voi toti una sunteti in Hristos Iisus (Gal. III, 28), ca urmare a botezului, nu afirma o egalitate in functiunile sacre; la fel, cand declara : "Totusi, nici femeie fara barbat, nici barbatul fara femeie, in Domnul, caci precum femeia este din barbat, si barbatul este prin femeie si toate sunt de la Dumnezeu» (I Cor. XI, 12). Apostolul Neamurilor aminteste aici depasirea genului in imparatia lui Dumnezeu.
Din interpretarea traditiei patristice va reiesi foarte clar ca femeia crestina, purtatoarea acestei preotii universale, a fost si va fi adevaratul ajutor al preotului barbat, avand pe Hristos in inima, iar in fata ochilor mintii ca model unic pe Maica Domnului.
PROBLEMA DIACONITELOR
Nu au existat femei-preoti ca in secta montanista ori ca in unele religii pagane; dar au existat diaconite chiar din vremea apostolica. Cuvantul "diaconita", ca si "diacon" este ambiguu, putand fi intelese pe de o parte in sens general de "slujitoare" sau "slujitor", fara precizarea consacrarii sau putand fi inteles in sens de slujitor consacrat. Aceasta slujire, ca si consacrarea lor sunt, de asemenea, neprecise. Intr-adevar, sfintirea celor sapte diaconi este cea mai spectaculoasa consacrare biblica, dintre toate treptele ierarhice (in comparatie cu insesi chemarile la apostolat), facuta in vederea slujirii meselor pentru ca, imediat dupa sfintirea lor, sa vedem ca ei propovaduiau - urmand apoi, marea cuvantare a Sfantului Stefan si martiriul sau. Deci aceasta slujire nu se reducea la asa-numita slujire a meselor, chiar de la inceput. Pe de alta parte, Sfantul Epifanie ne atrage atentia asupra faptului ca "diaconilor din tagma bisericeasca nu li se incredinta sarcina de a savarsi vreo Taina, ci numai de a sluji la cele ce se savarseau".
Diaconul-barbat, care poate sa primeasca si Sfanta Taina a preotiei si pe aceea a episcopatului, in conditiile canonice nu mai trebuie discutat. Dar diaconia femeii este discutata pentru ca sa nu se incalce randuiala divina din gresala.
