ORTODOXIA IN NOUA REALITATE EUROPEANA: APORTUL ROMAN
Integrarea Romaniei in noile structuri europene depinde de anumite conditii economice, politice, sociale, culturale. In cele ce urmeaza vreau sa subliniez cateva contributii spirituale ale Ortodoxiei romane. Pana acum, teologii romani au fost prea prudenti in discutiile despre Ortodoxie si Europa.
Pornim de la ideea ca tema Europa ar putea sa contribuie la unitatea spirituala a tarii. Religia apartine culturii, ca si muzica, opera si pictura, vrea sa spuna Europa de azi, antrenata de secularismul avansat spre analfabetism religios. Ori, in Romania, motivarea religioasa este inca vie, nu fondata pe o instructie religioasa sistematica, ci pe o incredere mistica in cele mai simple adevaruri ale Evangheliei: vazutul este manifestarea nevazutului, Dumnezeu cerceteaza lumea, mai ales pe saraci carora le da "painea cea spre fiinta”, Dumnezeu lucreaza in istorie, spre binele oamenilor, ceea ce ei nu pot sa faca. Desigur, aceasta sensibilitate religioasa trebuie sa devina un fapt de societate, sa inspire proiecte istorice, dar ea exista acolo, ca un crestinism reziduu latent care va impiedica Europa sa devina un pustiu fara credinta.
Ideea ca originea si istoria Bisericii constituie suportul identitatii etnice, si invers, are o mare importanta pentru crestinismul european. Cu alte cuvinte, genealogia istorica este tot atat de importanta ca si genealogia spirituala. Intrarea in Europa comuna si unita nu inseamna pierderea in anonimat. Ea respecta identitatea etnica si culturala a natiunilor, structura constitutionala a tarilor, mentalitatile si credintele cetatenilor. Altfel s-ar ajunge la globalizarea continentului. La randul ei inradacinarea locala nu inseamna pierderea simtului universal.
Pentru o mai buna intelegere, amintim punctul de vedere al profesorului Ioannis Mantzaridis, care subliniaza ca alaturi de tendinta globalizanta in care este angrenata lumea contemporana si provocata de aceasta tendinta, isi fac simtite efectele miscarii de autolimitare promovata de nationalismele militante, ambele orientari luand adesea dimensiuni amenintatoare. Autorul remarca o situatie paradoxala: apoteoza globalizarii a coincis cu disolutia comunismului. Trecand prin comunism, popoarele respective se intorc la fondul lor etnic, in timp ce statele care nu au avut experienta comunismului promoveaza globalizarea. Ambele miscari arata ca nu exista sinceritate pentru adevarata universalitate nici de o parte, nici de cealalta. Totusi, Mantzaridis opteaza pentru o atitudine critica la adresa globalizarii care "duce la transformarea popoarelor in mase de indivizi, la nivelarea culturilor, la amestecul religiilor, la omogenizarea infatisarii si a comportamentului oamenilor, la americanizarea modului de viata”. Autorul opune globalizarii, universalitatea crestina care are ca premisa abandonarea egoismului. Ea se construieste in interiorul lumii, "inlauntrul omului si al istoriei, prin stradanie si jertfa de sine”, la nivelul persoanelor, la nivelul celor credinciosi al institutiei Bisericii. Harul Duhului Sfant, care-l face pe crestin participant la universalitatea lui Hristos, se pästreazä in Bisericä. In afara institutiei Bisericii, persoana nu poate sa dobandeasca si sa pastreze harul Duhului Sfant. Ba, mai mult, ca institutia bisericeascä sa ajute persoana umana, ca sa pastreze harul, trebuie sa rämana ea insasi in ceea ce constituie baza sa harismatica. Atunci cand Biserica paräseste acest fundament harismatic si se secularizeaza, este normal sa abandoneze si madularele sale, aruncandu-le in secularizare. In acelasi timp, chiar institutia bisericeasca pierde continutul sau duhovnicesc si foarte usor poate sa decadä la nivelul unei institutii cuprins in fenomenul globalizarii.
Edificarea acestei universalitati crestine in interiorul lumii se realizeaza cu rasturnarea piramidei fiintei comunitare si miscarea spre varful piramidei rasturnate unde se afla Hristos: ,,Cei care se socotesc carmuitori ai neamurilor domnesc peste ele si cei mai mari ai lor le stapanesc. Dar intre voi nu trebuie sä fie asa, ci care va vrea sa fie mai mare intre voi sa fie slujitorul nostru. Si care va vrea sä fie intai intre voi sa fie tuturor sluga”.(Marcu 10,42-44)
Prevazand ca, daca persoana umana nu va lupta impotriva globalizarii, atunci acest sistem impersonal va distruge viata personala si comunitara, fiind astfel desfiintata comunitatea omeneasca reala si concreta ; Mantzaridis isi afirma credinta ca o societate mondiala « nu se construieste pe omogenizarea oamenilor, ci prin inaltarea lor la demnitatea persoanei » si animate de un duh universal.
Aici, cultura romana poate sa aduca o contributie proprie care vine din traditia ortodoxa, anume ideea ca individul devine persoana numai in comuniune de persoane care la randul ei nu distruge originea individului. Inainte de a intra in comuniune, doua persoane se intreaba reciproc: De unde esti? Cine esti? Fiecare persoana se refera la originea ei, la genealogia sa, care se afla in afara ei. 0 persoana nu poate intra in comuniune decat in fata altei persoane. Ea nu este propria ei origine, cum a crezut Adam care a vrut sa devina el insusi originea creatiei. Omul nu este deci o ipostaza autonoma a naturii (Exista pentru aceasta o analogie in teologia trinitara: persoanele-ipostasurile se definesc in raport cu originea lor comuna, in temeni de nenastere (Tata). nastere (Fiul), purcedere (Duhul Sfant).
Ortodoxia in general, cea romana, in special, poate sa aduca Europei un fel de usurare intelectuala prin aceea ca Dumnezeu nu este izolat in ceruri, indiferent de lume, nici nu se pierde in creatie (panteism).
Crestinismul roman este de o vitalitate artistica remarcabila. In primul rand, pentru ca traditia orala este pastrata ca o mare sursa de inspiratie. Biserica a avut rol istoric aici, deoarece n-a distrus folclorul religios si basmele, nici n-a uitat de poeziile si cantarile "laice". In al doilea rand, pentru ca actul religios este un act integral, adica trupul uman, cu toate simturile si emotiile lui, participa la acesta. Trupul uman este chemat spre transfigurare.
Identitatea spirituala s-a format in cadrul unui ritual comunitar, public, care exprima sensibilitatea si fantezia unei comunitati, simtul ei artistic. Ritualul este sufletul colectiv: Cuvantul lui Dumnezeu se proclama cu voce tare in mijlocul poporului, Evanghelia este purtata in procesiune in fata poporului. Tot satul petrece la cununia tinerilor, tot satul petrece pe cel raposat la cimitir.
Tot aici trebuie mentionat ca la ortodocsi, liturghia este un act de libertate si de comuniune. Cel mai important lucru pe care il putem invata este acela ca intrega credinta, mai ales in expresia ei liturgica, n-are nevoie sa fie protejata sau asistata de politicieni si de stat. Credinciosii au nevoie de libertate ca sa se expuna si sa se manifeste, libertate ce au gasit-o in Liturghie.
Portretul Ortodoxiei romane ar fi incomplet fara fata lui monastica, fara spiritualitatea unificarii cu Dumnezeu in rugaciune, fara experienta vietii in comun ca ospitalitate, fara disciplina "uceniciei". Unificarea mistica, ucenicia comuniunii eclesiale, ospitalitate umana! Intr-adevar, manastirea este o "scoala", cu "arta" ei proprie: colocviul dintre calugar-ucenic, maica-ucenica; manastirea e o chinovie, cu tehnica ei comunitara: parinte-frate; maica-sora. Aceasta disciplina a sfinteniei se reflecta in ospitalitatea oferita celor "din /ume". Exista un Pateric romanesc (Pr. Ioanichie Balan, Pateric romanesc, Editura Institutului Biblic, Bucuresti 1980), un fel de aghiografie contemporana, care i1ustreaza virtutile monahismului din Romania. Astfel, chipul Ortodoxiei reiese din aceasta impletire intre spiritul chinoviei (manastirea), al Liturghiei (parohia), al apostolatului (comunitatea sociala). Nu este de mirare, in aceasta situatie, dacä Papa Ioan-Paul al II-lea a amintit de valorile crestinismului rasaritean pe care le apreciaza in mod deosebit, ca unele ce pot constitui un remediu impotriva secularismului. ,,Contempland acest patrimoniu (al Bisericilor Rasaritene), spune Papa, imi apar inaintea ochilor elemente de o mare semnificatie ca sa putem intelege mai complet si integral experienta crestina si ca sa dam un raspuns mai deplin la asteptarile omului de astazi. Intr-adevadr, Orientul crestin are un rol unic si privilegiat, fata de orice alta cultura, in masura in care a constituit cadrul original al Bisericii nascande”. Pontiful roman cauta sa aduca din nou in atentia ascultatorilor unele afirmatii din decretul ,,Despre Ecumensim”, al Consiliului II de la Vatican, care constituie un elogiu la adresa valorilor spirituale, liturgice si teologice ale Rasaritului cretin.
In ultima vreme, orientarea principala a Bisericii a fost „apostolatul social". Conceptul poate fi criticat, dar orizontul misiunii sociale a Bisericii nu trebuie sa fie abandonat. In fond este vorba de a transforma spiritualitatea intr-un fapt de societate. Ortodoxia romana poate arata ca mecanismul eticii sociale este Liturghia, momentul unde intalnim totul: nasterea si moartea, iadul si raiul, bucurie si necaz, iertare si rugaciune, compasiune si comuniune. 0 etica sociala liturgica, care pune pe Hristos la indemana tuturor, mai ales a celor saraci si marginalizati, un Hristos care isi da viata altora ! A da painea ta altora, a da viata ta altora, asa cum Hristos se da prin Euharistie tuturor, pentru a edifica „comuniunea sfintilor".
Participarea la ecumenismul european este foarte importanta. In randul confesiunilor crestine, unele exclusiv individualiste, altele cumplit autoritare, Ortodoxia este un spatiu de echilibru, de comuniune si de sarbatoare. Ortodoxia romana sufera mult din cauza acelora care accepta sa fie descrisa ca fiind anti-occidentala si putin deschisa fata de ecumenism. Interesata mai mult de comparatii confesionale, folosind un limbaj teologic restrictiv, teologia romana, totusi, nu a demisionat de la vocatia ei ecumenica. Clasa teologilor conservatori considera ecumenismul ca un front secundar si se focalizeaza asupra prozelitismului sectar, uneori in mod inconsecvent, fara sa observe ca problema misionara nu se afla in afara, in ceea ce fac altii, ci inauntrul Bisericii, in ceea ce nu fac misionarii ei. Ar fi necesar ca preotii si episcopii sa iasa un pic din rutina pragmatica parohiala si sa reflecteze la proiecte si actiuni ecumenice pe plan national si european.
Putem aminti si o problema de structura a noilor organisme europene. Europa actuala nu poate fi imaginata nici ca un model monarhic, nici ca unul republican sau federalist, spunea un ganditor apusean. Este nevoie de o schimbare a mentalitatilor proprii atat a indivizilor, cat si a popoarelor, pentru ca noua entitate politica europeana sa devina o realitate. Caracteristicile europene pe care le cunoastem interzic ca Europa sa actioneze ca un singur om sau ca un stat centralizat, adica sa se comporte pe scena internationala cu aceeasi relativa univocitate. Identitatea europeana este fŕcuta din tensiuni interne puternice, dintr-un echilibru precar intre aspiratiile economice si cele culturale. Acesti parametri evolueaza simultan si cu viteze diferite si ar fi iluzoriu sa se creada ca o putere centrala ar putea sa le stapaneasc in vederea luarii de decizii umane. Nimic nu este mai opus unei puteri centralizate decat teologia ortodoxä romana, care a ramas credincioasa structurii Bisericii universale din primul mileniu, ca structura sinodala, conciliara sau soborniceasca dupa chipul Sfintei Treimi, care tine sa afirme atat identitatea specifica fiecarui neam cat si legatura comuniunii dintre ele. Mai precis, din punct de vedere ortodox, universalul nu este dat deasupra localului in mod centralist, nici nu este dat de sub local, federalist, ci este dat prin local ca sa-l tina in legatura comuniunii reciproce si sa contribuie prin specficul lui etnic la imbogatirea reciproca a tuturor.
