In crestinism, Dumnezeu are un caracter personal si, ca atare, poate trai pe mai multe registre, ca fiecare persoana; mai bine zis pe doua registre principale: registrul existentei in sine si registrul activitatii pentru altul.
Eternitatea dumnezeiasca, ca dialog al iubirii eterne,poarta in ea posibilitatea timpului, iar timpul - posibilitatea impartasirii de eternitate. Timpul este mediul prin care Dumnezeu conduce creatia spre odihna in eternitatea Sa. Sfintii Parinti marturisesc ca la eternitatea lui Dumnezeu partcipa deplin cel ce a devenit intreg al Lui si in acest caz si Dumnezeu devine intreg omului.Aceasta inseamna o iubire totala intre om si Dumnezeu. La acesat stare se ajunge prin efort si in timp.
Noi suntem limitati ca fiinte create, dar suntem creati dupa chipul lui Dumnezeu si acest lucru ne descopera ca suntem capabili de a ne depasi si tindem sa ne depasim. Aceasta introduce timpul, adica trecutul cu nemultumirea pentru ceea ce am fost si pentru gradul in care ne-am daruit, si viitorul cu tendinta de a fi mai mult si de a ne darui mai mult. De aici se vede ca Dumnezeu tine timpul de eternitatea Sa.
Dumnezeu asteapta "cu indelunga rabdare” intoarcerea noastra la El, trezirea la iubirea pe care ne-o ofera. Dar simultan cu acesta El se bucura de atemporalitate. Ceea ce mareste paradoxul este ca bucuria iubirii intratreimice coexista cu asteptarea raspunsului persoanei omenesti si cu tristetea intarzierii lui: "Iata, Eu stau la usa si bat. Daca va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el”(Apoc. 3,20). Timpul inseamna pentru Dumnezeu durata asteptarii intre bataia Sa la poarta si fapta noastra de a o deschide. El nu intra cu forta in inima oamenilor. Dar Dumnezeu, asteptand, traieste timpul fara sa uite de eternitatea Sa, fara sa iasa din ea, in timp ce noi, cand nu auzim glasul Lui, traim un timp fara constiinta eternitatii.
Sensul timpului se poate vedea si in faptul ca noi tindem totdeauna spre viitor, ca nu ne aflam inchisi in ceea ce suntem si ca n-am ajuns nici la ceea ce vrem si ne cere existenta noastra sa fim.
Deci ceea ce este in noi este cautarea, aspiratia spre viitor, lasarea in urma a ceea ce suntem, intinderea spre alta tinta. Trebuie sa lasam ceea ce este, pentru ceva care nu este inca, pentru ca ceea ce este e pe cale de a deveni mort. In fond, acesta inseamna a nu mai trai tie insuti, ci Celui pe care nu L-ai aflat inca, sau nu L-ai aflat deplin: a muri tie insuti. Altfel mori fara sa vrei fata de fiecare clipa trecuta, fara sa obtii viata. "Cel ce tine viata sa, o va pierde sic el care isi pierde viata pentru Mine, o va afla”( Mt.10,39). Iesirea din mine inseamna daruirea de mine insumi, caci iesind din mine nu mai sunt al meu, ci al celui spre care ies.
In conluzie, trebuie sa spunem ca eternitatea este perspectiva timpului si forta care misca Timpul spre ea.
