Dialogul dintre stiinta si religie a existat dintotdeauna. De cand exista el, omul a fost fascinat de tot ce-l inconjoara, si-a pus intrebari, a cautat raspunsuri, explicatii. S-a intrebat de ce este asa ceea ce vede, ceea ce simte, dar si ce sens are sa fie astfel, care este scopul pentru care exista cele vazute. Pe masura ce a inteles cate ceva, numarul intrebarilor sale a crescut, ele s-au adancit. Exista popoare la care istoria cunoasterii, materiala si spirituala, are o indelungata traditie. Istoria cunoasterii face parte din patrimoniul istoriei universale. Exista popoare la care aceasta cunoastere a cunoscut o evolutie ascendenta sau doar sinuoasa. Dar, o data cu progresul intelegerii lumii, o data cu evolutia stiintei propriu-zise, s-a inregistrat si un progres al framantarilor umane privind cautarea sensului. Si este atunci firesc ca explozia stiintifica din ultimele decenii ale mileniului care abia s-a incheiat sa duca si la intensificarea dialogului dintre stiinta si religie. Revigorarea dialogului dintre cele doua modalitati de cunoastere a lumii face parte dintr-un proces general, ce are loc de la un capat la celalalt al lumii. Romania nu face exceptie.
Istoria dialogului dintre oamenii de stiinta si teologi este, la noi, indelungata. Daca ar fi sa ne intoarcem cu aproape doua milenii in urma, am gasi celebrele sanctuare dacice de la Sarmizegetusa, o adevarata replica a mult mai celebrului sanctuar de la Stonehenge, dovezi incontestabile ale cunostintelor astronomice si deopotriva temple dedicate zeitatilor, puterii divine. Sarmizegetusa este o marturie a zamolxismului, prima filosofie cunoscuta a stramosilor nostri, o religie spiritualista si transcendentala, care a coagulat de fapt, intr-o conceptie filosofica originala, un sistem de gandire pus in practica de eruditul preot al stramosilor geto-daci, Zamolxis, dupa contactul cu spiritualitatea Eladei si a Orientului apropiat.
Cateva secole mai tarziu, se va naste pe teritoriul Dobrogei calugarul Dionisie cel Mic, care a oferit intregii omeniri calendarul socotit de la nasterea Donmului, reusind sa calculeze aceasta data cu o precizie de invidiat chiar si in zilele noastre. Nu avem aici ragazul sa amintim imperfectiunile calendarului la jumatatea primului mileniu sau sa explicam nevoia din ce in ce mai stringenta de a-l perfectiona. Reforma cronologica devenea iminenta. Curia papala va face totul pentru a depasi aceasta problema, care dura deja de veacuri, si va apela desigur, pentru o misiune atat de importanta, la cei mai mari eruditi ai vremii pentru a gasi cea mai buna solutie. Si cel mai insemnat dintre ei va fi: Dionisie cel Mic. EI a fost de doua ori genial: pentru ca, prin faptul ca modelul sau a fost adoptat de intreaga umanitate, a dus la acceptarea unanima a unui calendar stabilit dupa reguli crestine, dar si pentru ca; desi trecusera peste cinci secole de la nasterea lui Iisus, a reusit sa aprecieze acest moment cu o aproximatie de numai 4-7 ani, eroare extrem de mica, daca ne gandim la posibilitatile pe care le avea in acea vreme si la faptul ca nici astazi nu cunoastem cu exactitate momentul nasterii Mantuitorului. Toate acestea au ramas consemnate in cartea pe care a scris-o in anul 525, Liber de Paschal (Cartea Pastelui). A folosit cam tot ce se putea cunoaste in acea vreme: textele biblice, in special cele privind Exodul si textele apostolice care circulau in aproape tot spatiul crestin. Primind o serioasa educatie alexandrina si post-calcedoniana, la Tomis si Bizant, Dionisie a capatat o solida cultura istorica, filosofica neoplatonica si teologica, dar si astronomica. El a reusit astfel sa interpreteze simbolismul biblic si sa selecteze informatiile cu caracter astronomic, dar sa tina in acelasi timp seama si de documentele istorice stabilind in cele din urma anul nasterii Mantuitorului cu o precizie de invidiat chiar si pentru cercetatorul modern.
Un rol important l-a jucat si cunoasterea Constitutiilor apostolice, lucrare anonima bine cunoscuta in lumea crestina. Ea impunea numeroase canoane, menite sa pastreze echilibrul vietii bisericesti. Dionisie din Tomis a editat mai multe versiuni in latina ale acestei lucrari. Cunoasterea limbii grecesti si mai ales a celei latine, care va pastra timp de secole suprematia in lumea actuala a Occidentului, ca si eruditia sa de anvergura enciclopedica, toate acestea, dublate viata sfanta, i-au adus un binemeritat prestigiu in lumea monahala, de care aminteste , la cateva decenii de la moartea sa, binecunoscutul istoric roman Casiodor. El a folosit Pascalia alexandrina si scrierile ce au ramas de la Iuliu Africanul, Eusebiu al Cezareii s.a.
Despre secolele ce au urmat avem putine dovezi, dar secolul XV ne pune in fata unui alt erudit teolog si om de stiinta. Este vorba de episcopul transilvanean Ioan Vitez (1408-1462). El se ocupa atat de literatura, arta si muzica, cat si de astronomie. A infiintat la Oradea primul observator astronomic pe pamant romanesc, observatorul Curtii episcopale, unde a fost episcop intre 1445 si 1465. Sa nu uitam ca celebrul astronom Tycho Brahe (1546-1601) va construi unul in Danemarca, la Uraniborg, abia in 1576.
Constient ca valoarea unui observator se afla atat in cea a astronomilor sai cat si a instrumentelor cu care este dotat, el a invitat sa lucreze la acest observator renumiti matematicieni si astronomi, ca Geoig Puerbach de la Viena si Ioan Nihili de la Praga. Conditiile materiale de exceptie oferite de episcop i-au permis lui Puerbach sa inzestreze observatorul cu instrumente si cu o bogata biblioteca cu harti si carti de astronomie. Dintre instrumentele cu care era dotat Observatorul putem aminti un gnomon geometricus, folosit la deteminarea inaltimii stelelor, si un ceas cu instructiuni de folosire. Vitez i-a cerut lui Puerbach sa faca si calculele necesare unor fenomene astronomice importante, mai ales pentru prevederea urmatoarelor eclipse.
Vitez i-a mai cerut lui Puerbach sa-i scrie o Teorie bazata pe principiile heliocentrismului. Sa nu uitam ca celebra teorie va aparea abia cateva decenii mai tarziu, chiar in anul mortii autorului ei, Copernic (1543). Interesul pentru astronomie al lui Ioan Vitez va continua la Universitatea din Bratislava, fondata de el la cererea lui Matei Corvin. Ca o dovada pentru aceste preocupari deosebite, vor ramane pozitiile planetare comandate de el celebrului matematician si astronom Regiomontanus. Din nefericire, tot ce a mai ramas din Observatorul de la Oradea sunt doar cele cateva instrumente pastrate in muzeul orasului.
Cea mai ilustra personalitate, care a intalnit in preocuparile sale ambele domenii ale cunoasterii, stiinta si teologia, va fi fara indoiala Hrisant Notara. Va fi trimis de Constantin Brancoveanu in cele mai bune centre universitare ale vremii, pentru a-si insusi toate cunostintele necesare unei bune pregatiri a viitorilor domni. Asa se face ca Notara a mers sa studieze la Constantinopol, Padova, Paris, la Moscova poate chiar si in Anglia. Reintors in tara, este pentru o vreme pedagog al fiilor domnitorului, pentru ca mai tarziu sa-si continue cariera preoteasca, urcand toate treptele ierarhice, pana la cea mai inalta, de patriarh al Ierusalimului (1707-1731).
In perioada sederii sale la Bucuresti, el a fost desemnat de Brancoveanu sa reformeze scoala infiintata in 1707, numita de acum Academia sau Frontistiriul domnesc. Aici se predau toate stiintele cunoscute ale vremii.
Academia domneasca de la Bucuresti va atinge apogeul in perioada de dupa 1776 . O lucrare de deosebita insemnatate a lui Hrisant Notara este lntroductio ad geographiam Dhaeram, tiparita in 1716, la Paris. Aici sunt consemnate coordonatele a 239 de localitati, intre care se afla pentru prima data coordonatele oraselor Bucuresti (long.= 47°, lat.= 45°) si Targoviste (long.= 48°, = 46°). Latitudinile sunt destul de apropiate de cele exacte. Dupa valorile coordonatelor, foarte probabil ca meridianul de origine sa fi fost considerat Insula de Fier, la care s-au raportat multa vreme longitudinile geografice. Iata deci cum un ilustru teolog poate fi si un redutabil om de stiinta.
Ca el vor mai fi si altii in Romania. Ne vom opri doar la preotul si cronicarul banatean Nicolae Stoica din Hateg (1751-1833). A primit o serioasa educatie in mai multe limbi (romana, sarba, latina, franceza si italiana). Va fi ofiter, invatator si va termina prin a primi hirotonia in diacon si apoi preot. A fost chiar si preot militar in timpul campaniilor din Prusia si Tarile de Jos, ca si in timpul razboiului austro-turc din 1788-1791. Cunoasterea la care a ajuns, atat in scolile prin care a trecut cat si prin propriile lecturi (avea in 1821 o biblioteca de 263 de volume), l-a facut sa inteleaga rolul astronomiei in evolutia culturala a unei societati. Este adevarat ca a trait si intr-o epoca in care astronomia a devenit cu adevarat o stiinta, iar numarul observatoarelor a devenit din ce in ce mai mare. Dupa Observatorul din Oradea, un altul avea fie infiintat la Cluj, in prima jumatate a secolului XVIII, de catre Nicolae Janosi, si altul la Alba Iulia, in 1795. Astronomia fusese deja introdusa ca obiect de studiu, in 1755, la Academia domneasca din Iasi, iar cea din Bucuresti era chiar dotata cu instrumente astronomice pentru observarea cerului. Acesta este deci contextul in care a luat cunostinta cu astronomia Nicolae Stoica din Hateg, care a incercat chiar sa impartaseasca si altora tainele cerului, spre exemplu in manualul pentru scolarii de la sate, Povesti mosasti. EI a incercat sa ofere copiilor notiuni despre timp, despre constelatii, sa-i initieze in tainele cerului. Chiar faptul ca astfel de notiuni erau intr-un manual este o dovada a deschiderii epocii catre stiinta, catre cunoasterea universului. Este poate chiar prima incercare la romani de a construi lectii de astronomie destinate elevilor de 13-17 ani de la sate.
Desigur ca secolul XIX si prima jumatate a secolului XX au cunoscut o evolutie mult mai importanta a stiintei romanesti. La 1859 are loc unirea Principatelor Romane, eveniment care a dus la o adevarata modemizare statala, inclusiv pe linia invatamantului si a punerii bazei unor cercetari stiintifice sistematice. In acest context, manastirile si-au pierdut rolul de centre de educatie si cultura, ba chiar si de conservatori principali ai informatiilor stiintifice. Secularizarea averilor manastiresti, crearea primelor universitati, in conceptia moderna a acestora (la Iasi Bucuresti), au facut sa se puna problema separarii dintre stiinta si religie, cel putin in secolul XIX. Prima jumatate a secolului XX a inregistrat totusi importante convergente intre cele doua domenii, ilustrate de personalitati stiintifice profund atasate de valorile religioase, precum si de teologi interesati de cunoasterea stiintifica. Aceste premise nu au mai functionat insa in era postbelica, cu exceptia notabila a grupului constituit, inca din perioada interbelica, la manastirea Antim, cunoscut ca "Rugul aprins".
Instaurarea regimului comunist dupa cel de-al doilea razboi mondial, abolirea monarhiei, la 1 decembrie 1947, reforma invatamantului, toate acestea au dus insa la promovarea educatiei asa-zis ateist-stiintifice (atentie chiar la ordinea cuvintelor!). Religia a fost exclusa ca disciplina educativa in scolile publice, frecventarea bisericilor a devenit o problema pentru fiecare, cu consecinte uneori grave asupra familiei sau carierei, iar despre o educatie religioasa sistematica (indiferent de cult) nici nu mai putea fi vorba.
Dar nesperatul moment a venit si in Romania: la 22 decembrie 1989, regimul comunist a cazut (cel putin oficial). Aceasta a insenmat recapatarea multor libertati, inclusiv a celor religioase. Sigur ca revenirea la normal n-a fost rara riscuri, fara greseli, dar important este ca tinerii au putut intra din nou in biserici fara a se mai teme, numarul cartilor religioase a crescut exponential, in scoala se preda religia, educatia religioasa a revenit in drepturile ei, de la cele mai fragede varste pana la cel mai inalt nivel. Pana si cel mai inalt for cultural, Academia Romana, are in randurile sale clerici si profesori de teologie, parintele Dumitru Staniloae (1903-1993) fiind poate cel mai ilustru reprezentant al lor. Astazi, in Academia Romana functioneaza o sectie de Filosofie, Teologie, Psihologie si Stiinte Pedagogice, in care teologia ortodoxa este reprezentata de parintele profesor Dumitru Popescu.
Totusi, cei aproape 50 de ani de lipsa de educatie religioasa si-au spus cuvantul asupra atator generatii, exact cele care sunt acum in plina maturitate, exact cele care au rolul cel mai important in progresul societatii romanesti, in formarea tinerelor generatii. De obicei, tocmai acesti formatori de opinie, din randurile teologilor si ale oamenilor de stiinta deopotriva, sunt cei mai reticenti fata de perspectiva dialogului. Totusi, puntea creata intre cei in varsta, care au mai apucat ceva din vechea cultura a perioadei precomuniste, si noua generatie, ca si flacara credintei care a mocnit in sufletul celor mai multi, a fost suficienta pentru ca dialogul dintre stiinta si religie, chiar si dintre cei de credinte diferite, sa inceapa. Si tot ce s-a petrecut, cel putin in ultimii doi ani, dovedeste cu prisosinta ca eforturile incep sa-si vada roadele.
