In crestinism, simbolul nu exprima realitatea divina, in mod direct si in mod complet, ci indirect si incomplet. In mod esential, simbolul are un sens figurat. Ca sens figurat, simbolul vrea numai sa spuna ceva, fara insa a spune efectiv si complet chiar ceea ce vrea sa spuna. Daca el ar exprima realitatea divina in mod direct si in mod absolut complet chiar asa cum este aceasta realitate divina, in acest caz ar insemna ca realitatea divina nu mai are un sens transcendent. Atunci, de exemplu, sensul simbolic al unei icoane s-ar confunda cu insasi alcatuirea din lemn si vopsele a icoanei.
Simbolul devine in crestinism, un sprijin in calea cunoasterii celor divine, nu prin ceea ce spune el, ci mai degraba prin ceea ce nu spune. Simbolul nici nu descopera absolut totul, si nici nu ascunde absolut totul. Nici nu aduce lumina desavarsit, dar nici nu lasa in intunericul complet.
Nevazutul dumnezeiesc devine simbolic vizibil. Daca nevazutul dumnezeiesc ar deveni vazut in mod complet, atunci Dumnezeu nu ar fi vizibil tocmai ca nevazut. Nu s-ar mai putea vedea in Dumnezeu ceea ce nu se mai poate vedea. Nevazutul lui Dumnezeu nu s-ar mai vedea, ci acesta ar fi o opacitate absoluta, un vid, un neant. Nevazutul lui Dumnezeu s-ar deduce apriori, teoretic doar. Am fi orbi. Orbii nu vad ca ei nu vad, ci au doar inaintea ochilor lor o opacitate absoluta, o bezna fara culoare, de unde apoi se deduce orbirea lor. Credinciosii datorita modului simbolic vad ceea ce nu vad. Ei vad ca nu vad. Ceea ce nu vad ei, este in parte ceea ce vad, este in parte prin ceea ce vad. Orbul nu vede nevederea lui. Credinciosul crestin poate sa vada nevederea lui. In acest moment abia, si astfel, lui i se revela realitatea de taina a lui Dumnezeu. O cat de cat de palida percepere a tainei dumnezeiesti este posibila prin aceea ca omul incepe sa vada ceea ce nu vede, si nu-i ca orbii care nu vad acest lucru. Icoana il arata pe Dumnezeu in icoana ca ceea ce nu-i de zarit El nicaieri, si totusi este. Altminteri lesne si-ar putea idolatriza credinciosul pe Dumnezeu. El, se vede, in ceea ce nu se vede, fara sa fie ascuns, ori fara sa fie opac in mod absolut.
In al doilea rand, daca nevazutul lui Dumnezeu ar deveni vazut ca atare, adica drept complet nevazut anterior, - atunci nevazutul tainic al lui Dumnezeu, - nevazut care este generatorul celor vazute, - s-ar topi complet in ceea ce a generat, Dumnezeu ne mai putand sa transpara dand a intelege simbolic. S-ar deschide atunci calea unui larg panteism.
Simbolul are o mare putere de iradieie in toate directiile prin ceea ce vrea sa spuna. Puterea de iradiere rezulta din aceea ca simbolul nu ingradeste realitatea divina simbolizata, ca nu o determina propriu zis. Prin aceasta, simbolul doar vizeaza. Pentru motivul ca simbolul doar vizeaza, de aceea el este foarte semnificativ. Ca realitatea divina, asa cum ne apare ea din Evanghelii, poate sa fie interpretata, este fiindca aceasta realitate este foarte semnificativa. Fara modalitatea simbolica, nu ar avea sens cuvantul lui Dumnezeu sa lase omului latitudinea de a-I urma porunca graind pentru "cei ce au urechi de auzit". Ceea ce vrea sa fie spus simbolic, nu este spus ca atare precum ca vrea doar sa fie spus ca o modesta apriori intentie, - ci - este vrut a fi spus direct fara o simpla intentie, caci in acest din urma caz am avea in loc de ceea ce se da a intelege voind a spune simbolic, doar un mod arogant, plin de aluzii, insinuari si perfidii. Ca simbolul dand a intelege nu insinueaza este garantat de faptul ca ceea ce vrea simbolul sa spuna dand a intelege nu este o intentie preconceput vruta ca atare si in ultima instanta acest lucru se explica prin aceea ca simbolul dezvaluie in ceea ce tocmai ascunde, intre planul nevazut si cel vazut existand o stransa corelatie asa cum am mai aratat. Modalitatea simbolica se afla la mijloc intre doua situatii de ordin extrem, adica intre simpla intentie ca intentie numai de a voi a spune ceva, - si intre reusirea de a spune ceea ce vrea sa spuna. Simbolul astfel nici nu reuseste a spune absolut chiar ceea ce vrea a spune, altminteri nu ar putea da a intelege voind a spune simbolic, si nici nu are doar intentia de a spune ceva. Fata de acest din urma mod, simbolul exprima mai mult, desi nu dobandeste o exprimare propriu zisa, o "exprimare completa".
In exprimarea completa nu s-ar vedea ceea ce nu se vede. In loc de aceasta, ceea ce-i nevazut dumnezeiesc, la rigoare, ar purta un semn. Ca atare, prin semn, - si nu simbol, - realitatea divina ar fi doar deductibila, banuibila, deschizand pe aceasta cale de deductii si banuieli posibilitatea afirmarii imaginatiei in dauna realitatii divine. Credinciosul avizat la semne este neputincios. In aceasta privinta, simbolul este mai precis si il ajuta mult mai in de aproape pe credincios decat semnul. In ultima instanta, o mentalitate religioasa de credincios prea sensibila doar exclusiv la ceea ce-i semn, nu este altceva decat expresia neputintei de a vedea cele ce nu se vad in Dumnezeu. In loc ca acestea sa se vada ca atare, ele constituie doar o bariera, un indiciu, un semn, - un semn pe care si apriori il putem sti fara a-l fi trait religios, fara a-l fi propriu zis vazut intru spirit.
Nu o data asa zisele false teofanii isi trag seva dintr-o mentalitate foarte sensibila exclusiv la semn numai, si acest lucru este din neputinta, in cele din urma, de a cunoaste simbolic, de a vedea cele ce nu se pot vedea in Dumnezeu. In timp ce prin logica semnelor putem mai lesne aluneca in agnosticism religios, este dimpotriva pe calea religioasa a cunoasterii simbolice. Numai semnul care sa ne indice simpla prezenta a celor divine ca o experienta de bariera, este prea putin poate, mai ales ca simbolul ne dezvaluie mai mult din realitatea divina decat semnul. Se poate spune intr-un sens, ca credinciosii care in cautarea lor de Dumnezeu se conduc eminamente dupa semne, se aseamana cu orbii din nastere care nu vad ce nu vad. Poate vom intelege acum esenta ca orbii se conduc dupa semne, calculand si deducand distante si ridicaturi, etc.
Simbolul nici nu revarsa fara socoteala ceva din esenta divina, - fiindca doar vrea sa spuna ceva, - dar nici nu limiteaza divinitatea.
Simbolul exprima un anumit raport dintre credincios si Dumnezeu, un raport care se intemeiaza pe faptul ca omul credincios nu este nici complet strain lui Dumnezeu, si nici complet identic cu Dumnezeu.
In timp ce modalitatea paradoxului, exprima intre credincios si Dumnezeu mai mult un raport de tensiune dramatica, modalitatea simbolica exprima mai mult un raport de armonie dintre credincios si Dumnezeu, pastrandu-se totusi deosebirea dintre credincios si Dumnezeu. Existenta raportului simbolic dintre planul natural si planul divin pune sub semn de intrebare problema posibilitatii stabilirii unei absolut precise deosebiri dintre planul natural si cel divin. In aceasta problema, raspunsul poate sa fie intrevazut, indirect, in mod simbolic. Cel mai pozitiv lucru aici este insasi deosebirea dintre credincios si Dumnezeu. Prin faptul ca Dumnezeu doar se lasa intrevazut indirect voind a spune, adica prin aceea ca el este doar in parte accesibil simbolic, Dumnezeu nu este un obiect in sensul obisnuit. El nu-i ceea ce-i dat ca dat, ci este ceea ce trebuie cautat si aflat.
