Prestigiul de care se bucura astazi cultura moderna este inca imens. Inteleasa adesea superficial si mai intotdeauna unilateral, cultura moderna a avut multe temple si numerosi adoratori. N-au lipsit cei care sa-i ridice osanale, socotind-o singura formula salvatoare pentru omenirea suferinda si corupta. Recordurile pe care le-a putut atinge tehnica au incurajat lumea sa creada in posibilitatea unui progres fara limita si sa spere in realizarea fericirii pe pamant.
Dar daca datorita tehnicii s-au inmultit si perfectionat mijloacele de trai si s-a usurat intrucatva viata in anumite privinte, totusi constatam cu amaraciune ca fericirea la care aspira si pentru care lucreaza toata lumea n-a fost infaptuita nici pe departe.
Mai intai, nu toata lumea beneficiaza de rezultatele tehnicii. Majoritatea oamenilor traiesc in aceleasi conditii materiale rudimentare ca si acum doua mii de ani. Apoi, chiar infima minoritate care se bucura de avantajele ei nu se simte si nu este inca fericita. Noile conditii de viata in care traieste aceasta lume n-o scutesc de toate neplacerile; ba chiar ii adauga inca altele si mai mari. In sfarsit, dezvoltarea unilaterala a culturii in directia aceasta a produs perturbatii si daune celor mai multi. Astfel, daca s-au perfectionat si au sporit masinile si fabricile, din faptul acesta au tras foloase putini, patronii; in schimb, cei mai multi, lucratorii, au fost crunt loviti. Masina eliminand pe lucratori, a aparut somajul.
Pe langa aceasta, prin masini, lacomia si orgoliul omului au gasit mijlocul de a ingramadi arsenale intregi de arme menite nu sa usureze viata umana, ci s-o ingreuieze si s-o distruga.
Daca tehnica a pus la indemana omului mijloace rapide de comunicatie si transmisiune, relatiile dintre oameni devenind, e adevarat, mai rapide si mai frecvente, dar nu in totdeauna pentru a se ajuta si colabora, ci mai curand pentru a se concura, certa si distruge.
Cuceririle tehnice, in loc sa micsoreze suferinta, mizeria si coruptia, le-au sporit si mai mult; somajul, lipsa, suferinta si pacatul sunt astazi chiar mai accentuate decat alta data.
Pe de alta parte, nu-i mai putin adevarat ca analfabetismul a scazut simtitor, nivelul intelectual s-a ridicat si s-a adaugat la patrimoniul culturii o suma impozanta de valori teoretice, politice si estetice. Putem afirma chiar ca traim o epoca de inflorire a culturii in domeniul acestor valori; mai cu seama stiinta pretinde a constitui titlul de glorie al vremurilor noastre.
Cu toate acestea, omenirea n-a devenit mai fericita. Toate aceste valori n-au fost suficiente pentru a-i da omului fericirea, pentru ca aceasta nu-i posibila fara desavarsirea morala si credinta religioasa. Iar de valorile morale si religioase omenirea evului nostru nu pare sa se fi ocupat decat doar pentru a le combate, nesocoti sau chiar dispretui.
Cultura de astazi a incercat sa se constituie in afara si peste valorile morale si religioase, pe care le-a eliminat ca perimate si superflue sau chiar daunatoare progresului. Prin aceasta insa si-a scris singura sentinta de nocivitate si zadarnicie. Faptul ca tarile cele mai culte se afla astazi inclestate in cel mai crancen razboi pe care l-a cunoscut vreodata omenirea probeaza, in mod peremptoriu, incapacitatea radicala a culturii actuale si ineficacitatea ei fata de viata umana.
Se mai poate oare numi cultura aceea care nu este in stare sa stapaneasca cele mai barbare instincte ale omului?
S-a vorbit adesea de criza culturii de azi, manifestata prin haosul si disperarea pe care le-a produs, dar, cautandu-se pricinile acolo unde nu se aflau, s-a incercat remedierea ei prin leacuri ineficace. Pornindu-se de la un diagnostic gresit, s-au operat interventii in viata economica, asa cum procedeaza cei care, in loc sa atace direct microbii unei boli, incearca sa-i vindece numai leziunile, exterioare sau numai simptomele. Si astfel, cultura si-a purtat nestingherit pasii spre catastrofa fatala, spre care o impingeau germenii distrugerii, pe care-i purta chiar in sanul ei.
Este intr-adevar surprinzator sa constatam cum cultura creata spre fericirea omului, tocmai ea sa fie aceea care sa-i dea lovitura mortala. Pentru cine adanceste problema, fenomenul acesta, paradoxal la prima vedere, se explica lesne. Caci, in realitate, nu cultura veritabila si deplina duce la distrugerea vietii, ci numai o pseudo-cultura sau o cultura unilaterala. Altfel nu ne-am putea explica faptul ca tocmai epoca in care s-au realizat cele mai multe inventii si descoperiri a coincis cu cea mai acuta criza a culturii.
Intr-adevar, progresul a fost realizat unilateral si exclusiv. Valorile tehnico-economice au cunoscut o dezvoltare nemaipomenita si o pretuire dusa pana la idolatrie, pe cand valorile morale si religioase n-au minat o dezvoltare paralela si nu s-au bucurat de pretuirea cuvenita. Aceste valori din urma, care constituie elementele propriu umane ale culturii, cu menirea desavarsirii omului, au fost nesocotite. S-a perfectionat materia, dar s-a neglijat complet omul, care a ramas cu acelasi caracter moral primitiv. Omul nu s-a putut adapta la noile conditii de viata create de tehnica; a ramas in starea lui naturala sau, daca avem de inregistrat si aici o schimbare, aceasta s-a facut in sensul pervertirii si decaderii omului.
Asa, bunaoara, daca s-a cultivat inteligenta si abilitatea in manuirea uneltelor, in schimb s-au neglijat virtutile morale ori s-au cultivat instinctele si tendintele inferioare ale naturii umane, adica acelea care asigura omului folosirea egoista, hedonista si utilitarista a materiei. Nezagazuite de nici o opreliste morala si religioasa, fortele bestiale au izbucnit cu furie, transformandu-se, prin obisnuinta, in patimi demonice.
In aceste contradictii dintre cultura si viata consta tragedia omului.
