Cine cunoaste chipul lui Hristos in Biserica rasariteana ramane cu impresia ca el e in anumite privinte deosebit de chipul Lui in crestinismul apusean.
In crestinismul apusean este scoasa in relief latura omeneasca a lui Hristos. Hristos e omul care, datorita faptului ca e si Dumnezeu, poate suferi in locul nostru pentru a aduce lui Dumnezeu satisfactia cuvenita, sau pentru a ispasi pentru pacatele noastre. In suferinta lui Hristos se resimte prezenta lui Dumnezeu sub chipul uman, totusi el nu transpare in mod direct prin umanitatea Lui.
In crestinismul catolic in aceasta netransparenta directa a divinului prin uman in Hristos este implicata o oarecare mentinere a dumnezeirii in planul transcendent. La protestanti, in netransparenta divinului prin umanul lui Hristos e implicata, dimpotriva, o acceptare a unei oarecare convertiri a divinului in uman in sens hegelian.
Putem spune ca in crestinismul apusean intalnim fie umanul in natura lui pura, fie umanul ruinat de pacat.
In crestinismul rasaritean, Dumnezeu evita atat alternativa unei neschimbabilitati totale a lui Dumnezeu, cat si pe cea a unei deveniri totale a Lui prin invatatura despre deosebirea intre fiinta si energiile necreate ale Lui.
In privinta umanului, crestinismul rasaritean sesizeaza aspectul de taina al acestuia. Umanul se scalda in ambianta energiilor divine si acestea patrund in fiinta lui. Acesta poate trai si in registrul unei vieti strict naturale, lumesti si de aceea conceptia occidentala despre el este adevarata, dar nu trebuie sa uitam ca poate trai si in planul energiilor divine. Energiile necreate nu coboara la fapturile sale ca sa le mentina unde sunt, ci ca sa le atraga tot mai mult spre Dumnezeu.
In lumina acestor doua premise despre Dumnezeu si despre uman e vazut chipul lui Hristos in Rasarit.
Din invatatura rasariteana cunostem ca Dumnezeu a acceptat o coborare la uman prin intrupare, dar in aceasta coborare, El nu inceteaza de a ramane in acelasi timp Dumnezeu. Crestinismul oriental nu vede in Hristos numai omul pe care il admira pentru incordarea Lui in suferinta, ci si pe Dumnezeu, pe care-l adora in cult. De aceea Hristos cel rastignit, in Rasarit isi pastreaza o nota de infruntare neclintita a suferintei, pe cand in Occident e omul parasit total de Dumnezeu si doborat de suferinta.
De aceea in Occident s-a vorbit mai mult de "imitatie Christi", spre deosebire de Rasarit, unde s-a pus accentul nu pe imitare ci pe "viata in Hristos".
De la un uman pur, ajungem foarte usor sa consideram ca scopul nostru nu este acela de a sfinti lumea, ci de a ne pierde in lume. Uitam adesea ca pacatul ne-a facut sa nu mai vedem in lume ansamblul de daruri si cuvinte divine comunicate noua din iubire, ci o realitate de sine statatoare, sau cel mult un ansamblu de intelesuri de sine statator, un ansamblu de principii rationale etern valabile in ele insele, care nu are nimic mai presus de el. Nu am mai privit lumea ca dar si cuvant, nu am mai simtit in noi impulsul iubirii catre Dumnezeu. Am ramas in dialog numai cu semenii. Insa, acestia nu mai sunt vazuti ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu. Am redus comunicarea prin cuvinte si lucruri la o necesitate implinita de nevoie, sau de multe ori am facut din lucruri si cuvinte mijloace de manifestare a orgoliului, a urii, miiloace de despartire. Comunicarea n-a mai servit comuniunii.
Pentru a restabili raportul de iubire intre fiinta noastra umana si Dumnezeu si intre semenii nostri, Dumnezeu insusi s-a introdus in lume ca dar si cuvant suprem, descoperind in Sine din nou lumea intreaga si pe om ca un asemenea dar si cuvant.
Astfel, in Hristos este descoperita destinatia noastra, ca subiecte daruitoare si autodaruitoare, ca subiecte de relatie atotgeneroasa, dupa asemanarea si din puterea Persoanei divine. Aceasta, pentru ca in Hristos este descoperita si realizata in mod culminant destinatia noastra de a fi parteneri in dialogul cu Persoanele divine.
