Ceasornicul de pe dealul Mitropoliei din Bucuresti
Ceasornicul de soare sau tunul meridian de pe dealul Mitropoliei din Bucuresti
Cei ce urca astazi Dealul Patriarhiei, numit in trecut Dealul Mitropoliei, venind din Piata Unirii, pot vedea in dreapta clopotnitei, dincolo de grilajul parcului, un mic bloc de marmura alba, stralucitoare, cu laturile de 1,10 m/0,60 m, dar putini stiu ca el a fost adus aici tocmai din Italia, acum mai bine de o suta cincizeci de ani si a servit ca soclu pentru Ceasornicul de soare sau Tunul meridian, o curiozitate bucuresteana de la mijlocul secolului trecut.
Asemenea aparate semnalizatoare erau o noutate in Europa acelui timp. Ele se mai gaseau doar in Italia, in Rusia, iar unul, luat probabil ca model pentru cel de la Bucuresti, se afla la Paris, in gradina Luxembourg.
In pofida numelui sau impunator, Tunul meridian era un aparat foarte simplu, dar ingenios. Pe un soclu de marmura erau fixate un cadran solar, un sistem de lentile si o teava de tun. El era astfel construit incat la ora douasprezece din zi razele soarelui sa se focalizeze, printr-un sistem de lentile, asupra unei cantitati de iarba de pusca, pe care o facea sa explodeze. Bubuitura, care se auzea in tot orasul, spre deliciul bucurestenilor, vestea amiaza.
Nu se poate tagadui ca Tunul meridian n-a servit intr-un fel populatia, desi nu in chipul cel mai necesar si nici tot timpul anului, fiindca la Bucuresti, spre deosebire de Italia si Franta, cerul fiind acoperit cu nori o mare parte din zi, explozia nu avea cum sa se produca. De aceea, el a fost asezat pe Dealul Mitropoliei, punctul cel mai inalt al Capitalei, care era: expus la soare aproape toata ziua.
Unde a fost locul Ceasornicului de soare pe Dealul Mitropoliei nu se poate stabili cu precizie. Dupa toate probabilitatile, el a fost instalat pe creasta dealului, aproape de clopotnita, in perimetrul unde se afla astazi soclul, care, desigur, a fost mutat din locul initial in urma amenajarilor succesive facute bulevardului de-a lungul timpului.
Dar sa urmarim pe scurt etapele asezarii acestui ceasornic pe Dealul Mitropoliei, atata cat documentele o ingaduie, caci nu ni s-a pastrat nici macar o schita spre a ne putea face o imagine mai completa despre constructia sa tehnica.
Asa cum se stie, dupa o lunga epoca feudala, in perioada Regulamentului Organic au loc in Bucuresti primele infaptuiri urbanistice, initiate de generalul Pavel Kiseleff, presedintele Divanurilor celor doua Principate, care voia sa faca din capitala Tarii Romanesti un oras cu aspect european.
Una din primele masuri de urbanizare realizate de Kiseleff a fost transformarea si infrumusetarea Dealului Mitropoliei care, prin asezarea sa in centrul orasului, putea oferi un loc de recreere si de plimbare pentru bucuresteni, cu totul lipsiti pe atunci de asemenea binefaceri. La aceasta data, Dealul Mitropoliei era o insiruire de vii, mai mici sau mai mari, pe coastele sale surpate de suvoaiele ploilor si o ingramadire de case si casute pe poalele si pe drumul rapos care il urca. De la 1656, cand Constantin Voda Serban ridicase aici frumoasa biserica, pe care urmasul sau Radu Leon, la 1668, o harazi sa fie Mitropolia tarii si pana la 1832, nu se facuse nimic pentru amenajarea si infrumusetarea acestui deal. Conducerea Mitropoliei, trebuie s-o spunem, care ajunsese sa aiba zeci de mosii in tara si sute de proprietati in oras (pravalii, pivnite, case de locuit etc), nu s-a interesat in nici un fel de aceasta vatra, ci s-a multumit sa ridice injurul bisericii constructiile necesare administratiei si personalului monahal si sa exploateze in chipul cel mai avantajos viile si casele de pe coastele si poalele dealului.
In vara anului 1832, generalul Kiseleff, cu ochiul sau ager si priceput, impresionat de aspectul de paragina al Dealului Mitropoliei, a insarcinat pe capitanul Vladimir Blaremberg, pe atunci inginer al statului, iar mai tarziu colonel si vornic al temnitelor, casatorit cu Profira, sora domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica, sa studieze si sa intocmeasca un plan de infrumusetare a acestui deal.
Intre altele, planul lui Blaremberg prevedea deschiderea unui bulevard modern pe vechiul traseu al drumului care, urcand de la Dambovita, ducea la Mitropolie si cobora de cealalta parte a dealului, in strada 11 Iunie de azi si infrumusetarea acestui bulevard prin asezarea unui ceasornic de soare, la care se vor mai adauga si alte amenajari in cursul realizarii acestor lucrari.
Asezarea unui ceasornic de soare pe bulevardul de pe Dealul Mitropoliei trebuia nu numai sa constituie un punct de atractie pentru boierimea si negustorii vremii, care se lasau greu castigati de ideile innoitoare, dar sa si aminteasca generatiilor viitoare despre reformarea Principatului prin Regulamentul Organic.
Generalul Kiseleff ceruse inginerului Blaremberg sa termine lucrarile pana la 20 noiembrie 1832, dandu-i pentru inceput o parte din fondurile necesare si intervenind la Mitropolie ca sa acopere restul cheltuielilor, intrucat aceste lucrari se faceau pe proprietatea ei. Termenul a fost insa cu mult depasit, unele lucrari, intre care si asezarea ceasornicului de soare, fiind incheiate dupa cativa ani, cand generalul Kiseleff nu mai era in tara.
Din cate se stie, ceasornicul de soare sau tunul meridian avea o fundatie de piatra, construita probabil din acelasi material pe care mesterul Agop il adusese din judetul Muscel, inca din octombrie 1832, pentru lucrarile de pietrarie la Dealul Mitropoliei. Fundatia era gata la 26 aprilie 1833, cand a fost data in grija Mitropoliei, pana la completa terminare a ceasornicului.
Deasupra fundatiei de piatra venea montat un piedestal (soclu) de marmura, care a fost comandat in Italia, in februarie sau martie 1833. Lucrarea consta, potrivit comenzii, din taierea si slefuirea marmurei la dimensiunile cerute si ornamentarea celor patru fete ale piedestalului cu cate un chenar sculptat pe margini cu frunze de dafin, iar una din fete sa aiba in chenar un vultur incoronat, cu crucea in cioc si aripile larg desfacute, reprezentand stema Tarii Romanesti, care tine in ghiare o carte deschisa, inchipuind Regulamentul Organic, pe care sa fie sapate in relief cuvintele: "Romanilor, credinta si dragostea fie-va deviza si prin paza legilor si pastrarea drepturilor castigate veti ajunge la fericirea voastra!". Din Italia, marmura astfel prelucrata a fost trimisa la Odesa, ca "sa se sape tifrele ceasornicului" si sa se confectioneze sistemul de lentile, precum si trei placi de arama cu inscriptii ramase necunoscute, despre care banuim ca erau citate in romaneste si ruseste din Regulamentul Organic. Aceste placi de arama urmau sa fie prinse cu suruburi, la Bucuresti, pe cele trei fete libere ale piedestalului, in mijlocul chenarului sculptat cu frunze de dafin.
Prelucrarea marmurei in Italia, expedierea ei in Rusia si confectionarea la Odesa a cadranului si accesoriilor ceasornicului, costa in total 400 de galbeni, potrivit contractului incheiat de inginerul Blaremberg, suma care fusese platita anticipat din veniturile Mitropoliei. La Odesa, s-a constatat, insa, ca piedestalul nu corespunde scopului pentru care fusese comandat. Mesterul italian, socotind ca ceasornicul se va aseza pe perete, "iar nu cum s-au chibzuit aici a se face", - a prelucrat gresit marmura si aceasta s-a descoperit cand piedestalul a ajuns in Rusia.
In aceasta situatie, s-a comandat in Italia un alt piedestal de marmura, iar cel dintai a fost adus la Bucuresti. Tinand seama ca aceasta piatra de marmura, avand inscrisa marca tarii si simbolurile Regulamentului Organic, "nu va putea indeplini trebuinta in alte parti" si pentru "a nu ramanea cineva pagubas", inginerul Blaremberg, in raportul sau catre generalul Kiseleff, a propus sa fie preluata de catre stapanire, "care sa raspunda 100 de galbeni", costul ei si "sa o intrebuinteze dupa cum va cunoaste mai de cuviinta". Fata de cele propuse de Blaremberg, generalul Kiseleff a poruncit ca piatra sa fie asezata, in sala de la Obsteasca Adunare", urmand ca pentru suma de 100 de galbeni ce trebuia platita pentru noul piedestal "sau sa se faca contributie intre madulariile numitei Adunari Obstesti si altor fete sau sa se plateasca din veniturile Mitropoliei, care sa aseze marmura cea veche in altarul bisericii sau unde va gasi cu cale".
Nu avem nici o marturie despre locul unde a fost asezata pana la urma aceasta piatra de marmura si ce s-a facut mai tarziu cu ea, dar stim ca pagubasa a ramas Mitropolia, caci, la 16 aprilie 1835, cand mesterul Gradona facea cunoscut ca noul piedestal este gata si cerea trimiterea celor 100 de galbeni, costul lucrarii, altfel nu expediaza marmura la Odesa, banii au fost platiti, dupa porunca domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica, tot din veniturile Sfintei Mitropolii. Asadar, gresala mesterului italian nu numai ca a intarziat constructia ceasornicului, dar a si ridicat costul lucrarii la 500 de galbeni.
La Odesa, lucrarea a intarziat aproape doi ani, fiindca maiorul Hauy, care se insarcinase sa execute piesele, a fost bolnav, cum comunica la Secretariatul Statului nacealnicul ostasesc al cetatii Silistra, unde trebuia sa soseasca ceasornicul.
Abia in martie 1837 se primeste vestea ca piesele ceasornicului sunt gata, dar maiorul Hauy, cel care le executase, refuza sa le expedieze pana nu i se trimite costul transportului. El invoca faptul ca in contractul incheiat cu Blaremberg nu se prevazuse si transportul, ci numai pretul lucrarii, care i se achitase anticipat.
In noua situatie, care cerea alta cheltuiala, Secretariatul Statului s-a adresat, la 13 decembrie 1838, Consulatului Rusiei la Bucuresti, pentru a afla la cat se ridica costul aducerii ceasornicului de la Odesa pana la Braila, urmand ca banii sa fie expediati "prin posta". Au trecut trei ani pana a venit raspunsul, fiindca nu se mai stia nimic de soarta ceasornicului si a trebuit sa se faca cercetari prin politia de la Odesa ca sa se dea de urma lui. La 22 martie 1841 se face cunoscut la Bucuresti ca, "in urma cercetarilor, s-au gasit la un pietrar anume Montebruno piesele ceasornicului si acesta este gata a le da celor care le vor cere, iar cat priveste transportarea lor pana la granita, carutasul pretinde 228 ruble si 57 copeici argint".
La propunerea Departamentului Trebilor din Launtru, domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica porunceste ca "secretarul nostru Dabija sa mearga la Odesa si, inlaturand orice impiedicare, pe apa sau pe uscat sa aduca ceasornicul pana la Braila", iar suma ce se cere sa fie achitata din veniturile Sfintei Mitropolii", ceea ce se si face si ceasornicul porneste spre tara, iar la 15 noiembrie 1841 ajunge la Bucuresti. Dar, la aceasta data, Secretariatul Statului comunica Mitropoliei ca pentru aducerea ceasornicului de la Odesa s-au mai cheltuit in plus 352 lei, "la trecerea de vami si trecatoarea de poduri" si "este poftita sa raspunda aratatii bani in primirea carutasului Grigore Zincenko". Mitropolia elibereaza si acesti bani din veniturile sale, la care se vor mai adauga inca 9 ruble si 80 copeici argint, platiti in februarie 1842, pentru ambalajul cu care a fost transportat ceasornicul la Bucuresti, suma ce va fi expediata pietrarului Montebruno la Odesa.
Adus la Bucuresti, ceasornicul a fost preluat de Sfatul Orasenesc, care l-a insarcinat pe arhitectul Xavier Villacrosse sa ia in primire piesele si sa raporteze ce cheltuieli mai sunt necesare pentru montarea lui la locul stabilit pe bulevardul de pe Dealul Mitropoliei. Planul si socotelile facute de Villacrosse au fost apoi predate Mitropoliei, care nu se grabeste cu instalarea ceasornicului si pe buna dreptate, caci el nu se incadra deloc in peisajul religios al ctitoriei lui Constantin Voda Serban.
In cele din urma, dupa un schimb de corespondenta cu Secretariatul Starului si cu Departamentul Trebilor din Launtru, care s-a desfasurat cu intermitenta mai bine de trei ani, lasand impresia ca s-a renuntat la aceasta initiativa, in mai 1845, Mitropolia s-a decis sa actioneze si l-a insarcinat pe pitarul Ioan Penescu, profesor la Seminarul din Bucuresti, "sa faca tocmeala cu mesterii trebuincioaselor lucrari pentru faptuirea si desavarsita asezare a ceasornicului de soare pe bulevardul Sfintei Mitropolii". Tot el a fost indatorat si "cu potrivirea meridianului deasupra ceasornicului", pentru a-1 face sa functioneze.
in baza insarcinarii ce i s-a dat, Ioan Penescu s-a invoit cu doi mesteri bucuresteni, al caror nume nu-1 putem mentiona, intrucat fila contractului este rupta tocmai la locul iscaliturii, sa execute anumite lucrari la acest ceasornic. Unul, se angaja sa faca, pentru 35 de galbeni imparatesti, "un tun de 18 toii de lung, gatindu-i toate instrumentele cuviincioase, precum ocheanul de aprins si altele si sa-1 asez la locul sau dupa oranduiala", iar celalalt, in schimbul sumei de 2.000 de lei, sa confectioneze un grilaj de fier de jur-imprejural piedestalului, "avand atat sagetile, cat si barnele de legat in grosime de trei sferturi de tol, iar stalpii imbinatori sa fie de un tol de grosi si toata grila de patru coti si o palma inalta, iar lata de sase coti si o palma; atat aripile, cat si varfurile sagetilor sa fie poleite cu aur; intr-una din partile grilei sa se lase o portita de preumblare si cu broasca deasupra; toata aceasta grila sa fie neagra vopsita si bine lucrata".
La 24 august 1845, pitarul Ioan Penescu raporteaza savarsirea lucrarii si cere sa fie luata in primire de iconomul Sfintei Mitropolii, spre paza si ingrijire. Totodata, el alatura urmatoarea lista de toate lucrarile executate, cele mai multe peste contract: "gauritul marmurei si prinderea cu plumb a suruburilor; fixarea placilor cu inscriptii pe fetele marmurei; poleirea cu aur a pajurei si a cracilor de dafin, a inscriptiilor pietrei si ale placilor; dresul a noua slove de pe inscriptia romaneasca; montarea placii de arama numita cadranul meridianului si vopsirea ei; un tun cu maiul, ciocanul, peria de sters, masura ierbii lui, care ia 30 dramuri la umplutura si o surubelnita; o sticla de aprins tunul cu picioarele de arama; un gard de fier ce inconjoara monumentul, avand aripile si varfurile sagetilor poleite, cu usa, broasca si cheia ei; trei santuri cu caldaram imprejurul monumentului pentru scurgerea apei; patru scari de lespezi de piatra, de cate doua trepte, asezate la patru stalpi ai imprejurimii; un acoperis de tinichea vopsita, cu busola aratatoare de vanturi, pentru apararea cadranului".
Indicand si pretul fiecarei lucrari in parte, Ioan Penescu arata ca pentru montarea si punerea in functiune a ceasornicului de soare s-au cheltuit in total 4589 lei si 30 parale si cere sa i se elibereze acesti bani, ca sa plateasca costul materialelor si munca mesterilor, suma care se achita din bugetul Sfintei Mitropolii. in incheierea raportului, pitarul Ioan Penescu adauga urmatoarele: "Ma socotesc dator a face cunoscut Sfintei Mitropolii ca atat tarcul (grilajul), cat si tunul meridian au trebuinta de o strasnica ingrijire, pentru ca altfel multimea curiosilor ce se perinda neincetat pe acolo poate sa pricinuiasca vatamare.
Pe langa aceasta, socotesc de neaparata trebuinta a mai adauga ca imprejurarea acestui monument a dat si va da nastere atat strainilor, cat si pamantenilor de conditii sociale deosebite sa viziteze mai des bulevardul si, vazandu-1 in darapanarea in care este astazi, vor face feluri de critici necuvenite autoritatii de care se sprijina.
De aceea, eu, prevazand aceasta, am chemat un mester si intrebandu-1 de pretul cu care ar putea sa repare razlogii de prin prejurul malului din dreapta si sa faca si o suta canapele de stejar, a lasat pretul cel mai de pe urma de lei 800, iar vopsitul lor cu osebita plata, pentru care rog cinstita Iconomie a Sfintei Mitropolii sa binevoiasca a supune in cunostinta Prea Sfintiei Sale Parintelui Mitropolit ca de va gasi de cuviinta sa dea dezlegare de urmare.
Paznicul bulevardului, avand si ingrijirea monumentului, socotim ca ar fi de cuviinta a se adauga la leafa lui 30 lei pe luna, cu care sa cumpere iarba pentru tun si sa ingrijeasca a-1 umplea in toate zilele si macar ca pe o luna, socotindu-se cate 30 dramuri iarba pe zi, face 900 dramuri, dar pentru ca se poate intampla cateodata nor, cand nu se sloboade tunul, ii ajunge 30 lei",
Asadar, in vara anului 1845, Ceasornicul de soare sau Tunul meridian, care vreme de 12 ani a pricinuit mare cheltuiala si a dat atata bataie de cap autoritatilor, a fost in sfarsit instalat pe Dealul Mitropoliei, dar el n-a functionat decat trei ani, pana in 1848, fiind distrus de furia poporului rasculat, odata cu arderea Regulamentului Organic. Placile de arama prinse in suruburi pe trei din fetele sale, avand incrustate citate din Regulamentul Organic, au fost smulse si sfaramate. Tot atunci a fost distrus probabil si cadranul maridian cu mecanismul lui de lentile. A mai ramas pana azi si se poate vedea din strada, in dreapta clopotnitei, doar soclul (piedestalul), cu vulturul sculptat pe cea de-a patra fata. orientata din pacate spre gradina, ascunsa de privirile trecatorilor. Bucurestenii, care se obisnuisera cu bubuiturile intermitente ale Tunului meridian, i-au regretat un timp. Din cand in cand, vreme de o jumatate de secol, de la 1848 si pana la S 1894, ziarele tot mai vesteau refacerea lui. Au fost insa doar intentii neinfaptuite.
Piatra de marmura la care ne-am referit, unica marturie despre Ceasornicul de soare sau Tunul meridian, care a facut deliciul bucurestenilor la mijlocul secolului trecut si a exprimat transformarile ce s-au abatut peste Dealul Mitropoliei in epoca Regulamentului: Organic, nu mai trebuie sa fie lasata in voia ploii si a vanturilor, acolo unde zace de peste o suta cincizeci de ani, ci sa fie conservata si expusa privirilor intr-un loc potrivit, poate chiar in viitorul Muzeu al Patriarhiei Romane. Ea face parte din patrimoniul Bisericii, care a platit toata cheltuiala ceruta de prelucrarea si transportarea ei din Italia, prin Rusia, pana la Bucuresti. in plus, a fost anume adusa pentru a sta pe Dealul Mitropoliei, adica pe terenul Bisericii si acolo e bine sa ramana. De aceea, nu trebuie sa fie deteriorata si nici instrainata.
