Forma interogativa sub care a fost prezentat titlul acestei conferinte a putut da nastere, prin chiar simpla-i enuntare, la anumite nedumeriri, daca nu chiar la un echivoc. Anume ca, intrebandu-ne "ce este ortodoxia ?" am conchide, din capul locului, ca nu prea stim ce este ea, si ca rostul acestei conferinte ar fi acela de a o defini si preciza. Lucrul acesta ar fi temerar din partea noastra, ca propunere, si nedelicat, daca nu chiar ofensator, pentru dumneavoastra ca auditori. Ortodocsi ca structura sufleteasca, disciplina, educatie, credinta, traire si traditie, noi apartinem acestei ortodoxii de aproape doua milenii, si nu este nevoie de a o descoperi acum, si a o defini astazi, si anume, in conferinte publice. Si totusi titlul interogativ al conferintei noastre nu este nici inoportun si nici cu totul lipsit de o anumita justificare. Pentru noi, ortodoxia este marea realitate spirituala, care ne leaga cu cerul si, prin el, cu toti acei care, inainte de noi, au trait si au adormit in aceeasi credinta, ca si cu acei care, dupa noi, vor trai si vor adormi in ea, si cu care ne vom regasi in sfanta nadejde a vietii viitoare.
De obicei insa, marile realitati, pentru ca sunt cele mai apropiate de noi, sunt cele pe care le cunoastem mai putin; poate tocmai fiindca le traim mai din plin. Aceasta nu e un paradox, ci un frecvent adevar. Noi nu prea stim bine nici ce e viata pe care o traim - vorbind bineinteles, de viata in tot complexul ei ontologico-biologic - dupa cum nu prea cunoastem nici ce-i trupul pe care-l avem, si, si mai putin, ce-i marea enigma, sufletul, caruia atata indatoram si pe care atat de mult il ignoram. De aceea nu-i de mirare daca un savant de marca, ca Dr. Alexis Carrel, a crezut ca e necesar sa scrie o intreaga lucrare despre marele necunoscut, omul: "L'Homme, cet inconnu". Si atunci nu-i chiar cu totul inoportun ca si noi sa ne intrebam si sa cautam si sa ne precizam mai de aproape ce-i aceasta complexa si vie realitate spirituala pe care o traim din generatii si de milenii : Ortodoxia noastra.
Dar este si un alt motiv care justifica titlul conferintei noastre. Despre ce este ortodoxia s-a scris in diferite feluri si s-au dat diferite raspunsuri, unele provenite din cercurile ortodoxe, altele din cercuri straine ei, si adesea ostile ei; unele din ele referindu-se la imprejurari istorice, altele la consideratii geografice, altele provenind din consideratii polemice, altele din din temeiuri doctrinare. De aceea si titulatura care, de obicei, se da Bisericii ortodoxe variaza, prezentand deosebiri care se rasfrang si asupra continutului doctrinar al ortodoxiei. Caci, in definitiv, o titulatura este o definitie prescurtata, si ea trebuie sa contina in sine atat genul proxim, adica esenta care o constituie, cat si diferenta specifica, adica partea care o determina in propriu.
Astfel Biserica ortodoxa e denumita rand pe rand : Cand "Biserica Rasaritului", cand "Biserica dreptmaritoare a rasaritului", cand "Biserica orientala", ceea ce vrea sa fie mai mult, sau, intr-un anumit sens, si mai, putin, decat "Biserica Rasaritului". De asemenea ea e denumita, cand "Biserica greaca", sau "a grecilor", cand "Biserica bizantina", sau, conjugand ambii termeni, cand biserica "greco-catolica", sau si "greco-latina", de data aceasta valorificandu-se elementul liturgic, ca si cel lingvistic, fata de cel al catolicitatii, care se acorda numai, conditionat ortodoxiei. Toate aceste denumiri sunt insa de natura accidentala, improprie si periferica si nu redau nici esenta si nici caracteristica ortodoxiei, care sta in duh si in doctrina, si nu in locul pe care ea il ocupa pe glob, fata de popoarele lumii. In afara de acestea, toate aceste denumiri cauta sa defineasca ortodoxia mai mult in raportul ei cu biserica romano-catolica., fata de care ea este, spre ex. : "rasariteana", numai intru atat, intrucat cealalta este "apuseana", sau este "greaca", intrucat aceea este "latina" sau "romana". Dar toate aceste denumiri sunt si arbitrare si neconforme cu spiritul si esenta ortodoxiei. Sa incercam o scurta cercetare asupra lor. Cea mai uzitata dintre aceste denumiri, chiar si in Biserica ortodoxa, e aceea de "Biserica rasariteana" sau "a rasaritului". Denumirea este insa improprie, in primul rand, pentru ca nu se poate delimita greografic locul ortodoxiei in lume. A accepta o astfel de denumire, inseamna recunoasterea unei stirbiri aduse universalitatii ortodoxiei, restrangand-o numai la o parte a globului : rasaritul, apusul fiind interzis ortodocsilor si cedat romano-catolicilor. In al doilea rand, aceasta denumire nici nu e conforma cu situatia reala a celor doua biserici. Fiindca nu toti ortodocsii apartin Rasaritului - cel putin dupa noua demarcatie bio-geografica a globului si a populatiilor, dupa cum nu toti catolicii apartin Apusului. Dovada, polonezii catolici sunt mult mai rasariteni decat sarbii, sau chiar decat noi romanii, care apartinem, prin origine, Apusului, iar prin situatie geografica, sud-estului si nu estului propriu-zis. Poate ca din cauza acestei nepotriviri geografice i s-a adaugat acestei denumiri: o noua precizare, aceea de "Biserica dreptmaritoare a rasaritului". Formulata astfel titulatura, ea e mult mai exacta, numai ca cuprinde in sine o grava prezumtie: anume, ca ar exista si o alta biserica "dreptmaritoare", in speta, cea a apusului, de care nu ne desparte pozitia doctrinara, care iar fi comuna, ci cea geografica, deosebita.
De asemenea nu este mai fericita nici cealalta denumire de "Biserica greaca" sau a "grecilor", denumire data tot in referire cu cea catolica, care ar fi biserica latina, sau a latinilor. Aceasta denumire daca convine grecilor, care o si folosesc cu predilectie, si adesea si cu ostentatie, si ar dori sa o impuna ca denumire exclusiva pentru Biserica ortodoxa intreaga, nu exprima nici esenta, nici caracteristica ortodoxiei. Mai intai, fiindca nu toti cei ce apartin Bisericii ortodoxe sunt greci, cum suntem noi, romanii, bunaoara, dupa cum nu toti cei ce apartin bisericii romane sunt latini. Biserica ortodoxa nu e biserica grecilor, cum de altfel nu a fost niciodata, ci a tuturor popoarelor, care marturisesc dreapta credinta a Bisericii crestine si stau in dependenta de scaunul ecumenic al Constantinopolului, care n-a fost nici el al grecilor, ci al imparatilor Bizantului, urmasi ai cezarilor romani crestini, intemeietori ai imperiului. Calificativul de "Biserica greaca" nu s-ar putea da Bisericii ortodoxe, nici macar in masura in care, cel de latin se da bisericii catolice, care are limba latina drept limba liturgica pentru toate bisericile si popoarele care-i apartin. In Biserica ortodoxa, limba greaca n-a fost limba liturgica obligatorie, nici la slavi, nici la sirieni, nici la armeni, si nici la arabi sau georgieni, carora noi le-am tiparit odinioara, pe limba lor, cartile sfintelor slujbe.
Tot atat de improprii sunt si denumirile de "Biserica greco-catolica", sau "greco-orientala", date de obicei de cercurile, catolice, ca o anexa fata de biserica romano-catolica. Aceasta din cauza ca cei care au propus aceste denumiri ar vrea sa reduca deosebirile dintre cele doua biserici la simple chestiuni liturgice, si, in al doilea rand, fiindca acest termen este specific Bisericilor ortodoxe, care s-au unit cu Roma, sub simpla conditie a recunoasterii suprematiei papale.
Ramane atunci ca singura denumire care se cuvine a fi data Bisericii noastre este aceea de "Biserica ortodoxa", fara nici un alt adaos, de orice natura ar fi el ; caci orice alt adaos, cel putin dintre toate cele de care ne-am ocupat pana acum, ar contine in sine o scadere adusa acestei Biserici, singura pastratoare a dreptei credinte crestine, asa cum ea a fost data de Mantuitorul si Sfintii sai Apostoli si cum a fost statornicita de Sfintele soboare ale intregii crestinatati ecumenice. In acest sens nu exista decat o singura Biserica crestina adevarata, cea "una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca biserica", care este Biserica ortodoxa. In aceasta credinciosie nedezmintita fata de puritatea invataturii Mantuitorului, traita si statornicita in comunitatea de har si ecumenicitate a celor sapte mari Soboare ale crestinatatii, sta toata specificitatea, toata esenta, toata taria, dar si toata mandria Bisericii ortodoxe. Ea are constiinta de a fi pastrat neatins acest sacru depozit al Bisericii vii si intregi a lui Hristos, depozit pe oare ea l-a transmis nestirbit de-a lungul veacurilor si pana astazi. De aceea trairea in spiritul traditiei ecumenice, adica a sobornicitatii, este una si cea dintai dintre notele caracteristice si elementele constitutive ale ortodoxiei.
Nu inseamna insa aceasta staruire si ramanere la formele vechi, statornicite de Biserica de acum 1200 de ani, o scadere si o deficienta pe seama ortodoxiei ? Si nu inseamna aceasta oprire la invatatura celor 7 soboare si o oprire in loc a spiritului viu al Evangheliei, o incremenire si o intepenire in aceste forme, care sunt si putine si nici nu mai corespund cerintelor din timpurile de astazi ? Aceasta si este marea imputare si marea vina care se aduce Bisericii ortodoxe, care ar fi o biserica statica, o biserica a traditiei; deci o biserica a trecutului, si nu una a prezentului, care cere o biserica vie, activa si dinamica, cum ar trebui sa fie, in genere, Biserica crestina, si cum si este, spre ex., biserica romano-catolica. Dar nu numai neortodocsii, ei si atatia dintre ortodocsii nostri socotesc ca Biserica ortodoxa este incapabila de progres si de dezvoltare, tocmai fiindca traieste din trecut, adica din traditie.
Este cunoscuta, in aceasta privinta, parerea d-lui profesor Radulescu Motru, care, in lucrarea sa "Romanismul", stabileste chiar un fel de stare de excluziune intre romanism si ortodoxism, unul, cel dintai, reprezentand viitorul, altul, trecutul; unul progresul, celalalt traditia. Este in toata aceasta problema, sau o totala neintelegere a lucrurilor si a termenilor, sau o interesata mistificare a lor. Staruirea Bisericii ortodoxe pe linia si in spiritul celor statornicite de soboarele ecumenice nu inseamna nici anchilozare, nici amortire, nici incapacitate, de adaptare la timpurile de astazi sau la cele viitoare, care vor fi pana la sfarsitul veacurilor. Ci ea inseamna trairea in corpul viu al Bisericii crestine, conglasuirea de acum si de totdeauna cu Biserica una si nedespartita, asa cum ea a fost in timpul soboarelor ecumenice si cum va fi iarasi, din vremea Domnului si din marea nadejde a Bisericii ortodoxe, care neincetat se roaga in slujbele sale pentru "unirea bisericilor". Sfanta traditie a Bisericii crestine nu este insa un reziduu de amintiri si datini scoase din ritmul viu al vremii, cum ar fi traditia profana, desi nici aceasta nu este lipsita de puterea de viata, ea conditionand creatiile viitorului unei natii. Dar mai mult decat aceasta, si in totala deosebire de aceasta, traditia crestina este insasi Biserica mereu activa si creatoare sub puterea Duhului Sfant si prin conglasuinea intregii comunitati crestine.
Aceasta conglasuire a fost temporar intrerupta in sanul Bisericii. Din vina cui ? E greu si inoportun a face acum si aici procesul acestui dureros capitol din viata crestinatatii. Fapt este ca el se datoreste tendintei episcopilor Romei de a-si asuma lor si scaunului lor, drepturile si prerogativele care reveneau Bisericii intregi. Adica dreptul de a invata, sub calauzirea Sfantului Spirit, in materie de credinta si de mantuire. Acest drept nu revine insa nimanui decat Bisericii in intregimea ei, reprezentata prin cei ce detin plenitudinea harului, transmis de Sfintii Apostoli, adica episcopilor ei. Tuturor, si nu unuia singur. Caci ei reprezinta Biserica lui Hristos, care singura, in totalitatea ei, credinciosi si ierarhi, formeaza, trupul mistic al lui Hristos, trup alcatuit din biserica vazuta si nevazuta, din biserica luptatoare si cea triumfatoare, si numai acestei Biserici i-a conferit Mantuitorul, care este una cu ea, dreptul de a invata si a mantui.
In aceasta identitate dintre Biserica si intemeietorul ei sta infailibilitatea Bisericii, adica privilegiul dumnezeiesc de a nu gresi si deci dreptul de a hotari in cele despre credinta. Noi stim insa ca Biserica singura, in totalitatea ei, sta in permanenta comuniune cu Hristos, pe care-L jertfeste si cu care se impartaseste, si cu care este si va fi pana la sfarsitul veacurilor. A, i se substitui un om, fie si cel mai inalt dintre ierarhii ei, inseamna a se substitui un om lui Hristos insusi, om care s-ar considera pe sine ca cel ce se jertfeste pe sfintele altare, ceea ce este nu numai o apostazie, dar si o profanare. Aceasta suprematie si infailibilitate papala, cu totul contrara spiritului Bisericii si traditiei apostolice, a fost aceea care a sfasiat si unitatea Bisericii si ecumenieitatea ei. Nu pretentiile lui Fotie, nici ambitiile lui Cerularie au dus la schisma, ci dorinta papei de a se situa deasupra episcopilor si deasupra Bisericii, facandu-se pe sine cap vazut al Bisericii, care Biserica nu are decat un singur cap nevazut, si totusi de-a pururi prezent, care este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul. Nu discutam azi cauzele care au dus pe episcopii Romei la aceasta invatatura. Oricare ar fi ele, si oricare ar fi avantajele de natura administrativa, politica sau disciplinara care ar fi decurs, din ele, pentru Biserica, in genere, si care au si decurs din aceasta supre¬matie pentru Biserica din Apus, ea nu putea fi platita cu pretul atat de scump al naturarii Evangheliei si sfasierii Bisericii. De aceea toate celelalte biserici nu au urmat biserica Romei, ci au ramas fidele Patriarhiei de Constantinopol. Nu pentru ca conducatorii lor erau greci, sau pentru ca spiritul grec predomina in aceste biserici, indepartandu-le astfel de Roma. Ci, pentru ca aceasta Biserica a Constantinopolului ramasese pe linia cea dreapta a Evangheliei, preferand sa sacrifice gloria lumeasca a unui imperiu - Bizantul, decat sa-si asigure ajutorul politic al Romei pontificale, cu pretul cedarii in punctele de credinta, prin recunoasterea suprematiei papale. Caci Bizantul, care dainuise aproape cu o mie de ani imperiului de Occident, ar fi putut sa-si prelungeasca aceasta existenta, daca ar fi convenit pretentiilor papale din timpul penibilelor tratative pentru unire. Intre gloria unui imperiu si credinta fata de Evanghelie, "grecii" acestia, atat de des defaimati de teologii apusului, au preferat Evanghelia, ceea ce si constituie marele lor titlu de mandrie pentru ortodoxie. Glasul protestatar al lui Marcu Eugenicul, care a denuntat si anulat unirea, reprezenta, spiritul traditiei ecumenice si glasul sobornicitatii Bisericii. Unirea nu s-a putut face. Ca nu s-a facut, asa cum se voia atunci, e titlul de glorie al patriarhiei ecumenice a Constantinopolului. Acestei Biserici, ramase pe linia dreptei credinte, i-am dat si noi. tributul de adeziune, stand cu ea in comuniune de cre"dinta si dependenta canonica, cu toate sfortarile Romei de a ne atrage, si cu toate impulsurile etnice care ne-ar fi impins spre ea. Aceeasi co-munitate de credinta i-au pastrat-o si celelalte popoare din sudul si estul Europei, ca si din partile Asiei crestine, cu toate resentimentele pe care aceste popoare le aveau fata de patriarhii greci ai acestui scaun, care nu adeseori au confundat interesele crestinismului cu cele ale elenismului.
De atunci insa Biserica crestina s-a impartit in doua : una, credincioasa spiritului evanghelic al sinodalitatii, alta, sub conducerea papalitatii, decretata suprema autoritate in biserica si peste biserica, cu dreptul de a statornici ea insasi si traditia si ecumenicitatea. La aceasta grava abatere de la spiritul evanghelic s-au adaugat apoi si celelalte abateri, cum au fost "Filioque", "imaculata conceptie a Maicii Domnului", invatatura despre purgatoriu si alte inovatii de credinta si. de dispozitii canonice si disciplinare, oare au adancit si mai mult prapastia dintre cele doua biserici. Credincioasa spiritului Evangheliei si ecumenicitatii Bisericii, Biserica ortodoxa nu si-a mai ingaduit convocarea de noi sinoade ecumenice, desi ar fi putut-o face, intrucat, pastratoare a dreptei credintei, ea singura putea sa lucreze sub semnul ecumenicitatii si in asistenta Sfantului Spirit. N-a facut-o din smerenie, desigur, din prudenta, poate, dar si din nadejdea unei reintregiri a Bisericii prin revenirea la matca a bisericii instrainate. Este prin aceasta insa ea mai saraca in depozitul ei de credinta ? Sau este ea lipsita de dinamismul Evangheliei ? Sau a ramas ea in urma vremurilor cu capitolul mantuirii si increstinarii societatii si a neamurilor, pentru ale caror destine ea este garanta in fata lui Hristos si a imparatiei sale divine ? Dar care dintre invataturile necesare mantuirii noastre si ale perfectionarii lumii nu sunt cuprinse in Sfintele Evanghelii, in Epistolele Apostolilor si in cele statornicite de Soboarele ecumenice? Si ce au adaugat acestor invataturi sinoadele postecumenice ale bisericii catolice, sau decretele papale ale aceleiasi biserici ? Nimic care sa slujeasca la mantuire, dar, vai, atatea, carie sa duca spre ratacire. Caci nimic din ceea ce ne este necesar pentru mantuire nu este strain depozitului de credinta al ortodoxei ; iar spiritul viu al Evangheliei si lucrarea harului este de-a pururi viu si fecund in Biserica noastra dreptmaritoare.
Mantuitorul si Apostolii si, prin ei, Parintii Bisericii din vremea de aur a ecumenicitatii, ne-au dat tot ce ne era de trebuinta, ca sa ne putem orienta in toate problemele, care se pun astazi omenirii pentru buna ei vietuire si mantuire. Dovada "Marturisirile de credinta", care au aparut in sanul Bisericii ortodoxe si care, pe baza scripturilor si a hotararilor soboarelor, ne-au dat toate temeiurile de credinta, nadejde si dragoste cu care sa ne indumnezeim viata de aici si sa o castigam pe cea de dincolo. In fruntea acestor marturisiri sta cea a romanului Petru Movila, care, prin recunoasterea ei de catre toate bisericile ortodoxe, si-a capatat caracterul ecumeniciei. Deci lucrul necesar s-a facut si se face si pe, aceasta oale a convenirii intre biserici in sanul ortodoxiei. Desi lipsa unei prea excesive dogmatizari poate fi socotita si ea un avantaj pentru ortodoxie, si nu numai ca un dezavantaj al ei, dupa cum remarca aceasta si parintele Serghie Bulgakof. In lipsa dogmatizarii, Biserica isi traieste si-si faureste din esenta Evangheliei si prin oonglasuirea cu traditia teologivmenele sale, carora, la vreme, puterea isinoadelor ecumenice, organul legal al Bisericii intregi, le va da si pecetea autoritatii canonice. Pana atunci, aceste teologumene au putere de circulatie in masura in care ele stau de acord cu, spiritul Evangheliei si al Parintilor Bisericii. Si desi Sinoadele ecumenice nu s-au mai adunat de mult in ortodoxie, spiritul ecumenic a lucrat si lucreaza in ea prin comunitatea de credinta si comuniunea de spirit care exista intre toate bisericile ortodoxe. Se zice insa ca aceasta ecumenicitate este cu totul iluzorie in sanul ortodoxiei, intrucat ea este anulata de caracterul , centrifugal si particular al autocefaliilor bisericilor nationale. Particularismul national nu se impaca cu universalitatea crestina si deci nici cu ecumenicitatea ei. Faramitarea in biserici nationale este nu numai o mare slabiciune a Bisericii ortodoxe, dar si o grava abatere de la spiritul Evangheliei. Ideea de sobornidtate, din pastrarea careia ortodoxia isi face un titlu de merit, este straina ideii de nationalitate si deci straina si celei de biserica nationala. Si daca la noi, si in ortodoxie in genere, s-a ajuns la formula bisericilor autocefale-nationale, lucrul se datoreste altor factori decat celor strict evanghelici. Si anume, celor politici. Ideea de biserica nationala e o concesie facuta puterii seculare a statelor si ea reprezinta o ingenunchere a bisericescului in favoarea politicului.
Atari pareri le-am auzit profesate si la noi; si nu numai de oameni politici, care vroiau sa creeze o stare de excludere intre ortodoxie si nationalism, dar si de anumite cercuri bisericesti, geloase de "autonomia" Bisericii. Si totusi ideea de nationalitate este strans legata de esenta ortodoxiei si ea constituie inca una dintre notele ei caracteristice, fara ca prin aceasta sa-i anuleze sau sa-i altereze spiritul de ecumenicitate. E fapt insa, ca sub raportul considerarii ideii de natiune, fata de universalitatea crestina, sunt mari deosebiri intre cele trei confesiuni crestine. Pentru Biserica romano-catolica, natiunile sunt formatiuni intamplatoare si temporare "constand din grupe de oameni care devin o natiune, cand un ansamblu de cauze de ordin material si spiritual concura a face din aceste grupe individualitati distincte, capabile de a guverna singure" - dupa cum suna o foarte recenta definitie, dintr-un tratat de sociologie scris de trei emeriti sociologi catolici, si investit cu acel "nihil obstat" al oficialitatii catolice.
Aceasta definitie, care substituie statul natiunii, elimina insa din fiinta natiunii orice factor de permanenta spirituala, care sa-i dea o geneza si o finalitate proprie, alta decat cea a statului. Natiunile nu sunt decat formatiuni accidentale, carora, nimic nu le apartine ca esenta si permanenta: nici, graiul, care poate sa difere, nici sangele, care nu poate sa ofere un criteriu de selectie, nici religia, care uneori imparte, alteori desparte si, in orice caz, transcende natiunile ; si nici macar o particulara constiinta nationala care, daca exista, imbraca aspecte foarte variate, pana la totala ei disparitie. Aceasta definitie a natiunii convine insa tendintelor bisericii catolice, pentru care particularismele nationale sunt forme conventionale si incidentale, aparute in cursul evolutiei de organizare a umanitatii. In acest curs, statele pe de o parte, religiile pe de alta parte, au reprezentat cadrele permanente de manifestare, religie si stat identificandu-se, cand am avut de-a face cu religiile, cu misiuni speciale si substraturi rasiale, cum a fost religia mozaica, sau subordonandu-se intre ele, fie religia-statului, cand am avut de-a face cu state universalizante, cum a fost Imperiul roman, fie statul religiei, cand am avut de-a face cu o religie universala, cum este religia crestina.
De aici toata acea teorie a puterii seculare a statelor, care-si detin drepturile prin investire din partea puterii universale a Bisericii, teorie care a dus la cunoscutele lupte dintre stat si Biserica, in Apus, si din care formula concordatara de astazi este ultima incercare de a impaca puterea suverana a papilor cu puterea suverana a statelor. Evident insa, ca in toata aceasta teorie a bisericii catolice despre natiune, numai statele sunt luate in considerare, cu care si sunt identificate natiunile. Desi statele nu sunt tot una cu natiunile, care s-au si opus tendintelor universalizante pe care le-a urmarit biserica romano-catolica. Mostenitoare a spiritului imperialist al Romei pagane, Roma crestina a cautat sa-si mentina aceeasi suprematie sub forma eclesiastica asupra natiunilor, a caror afirmatie prea puternica era contrara tendintelor spre nivelare si uniformizare a Romei pontificale. Si astfel, stand mai mult pe linia pagana a cezarismului roman decat pe cea crestina, Roma a izbutit sa realizeze un fel uniform de a fi al bisericii romane, pe care ea l-a prezentat, apoi, drept realizare a universalitatii crestine. A fost o vreme cand acest proces s-a manifestat si in Biserica ortodoxa a Constantinopolului, fie sub influenta aceluiasi spirit imperialist al urmasilor lui Constantin cel Mare, fie sub forma elenismului, din timpul Bizantului grecizat, substituit ortodoxismului. De acest spirit Biserica ortodoxa s-a eliberat insa, revenind la adevarata forma a universalitatii crestine, care este aceea a identitatii de doctrina si a comuniunii de dragoste si disciplina in universalitatea crestina si nu de tagaduire a bisericilor nationale. Roma a perseverat insa si de aici acea stare de tensiune intre ea si statele crestine, care proclama primatul ideii nationale sub toate raporturile vietii spirituale, deci si a celei religioase.
Cu totul alta este pozitia Bisericii ortodoxe in aceasta chestiune. Ea considera natiunile ca parti constitutive ale umanitatii si deci si ca forme firesti si esentiale ale crestinatatii, care nu se poate realiza in afara, sau in opozitie, cu ceea ce apartine, firesc si necesar, desfasurarii, in timp si in lume, a umanitatii. Caci, spre deosebire de state, care sunt formele exterioare de organizare si guvernare ale natiunilor, forme variate si uneori cu totul artificiale, natiunile sunt unitati organice si constitutive ale umanitatii, care-si urca originea si-si legitimeaza existenta in chiar ordinea creaturala a lumii. Fiindca, in planul creatiei natiunile isi au, desigur, o alta origine decat acea "incurcatura si ameste care a limbilor" de care ne aminteste cunoscutul episod biblic al turnului Babel, care este doar redarea unui moment din dezvoltarea omenirii si a natiunilor, si nu incepatura insasi, a acestora. Natiunile, prevazute in planul divinitatii ca prototipuri ideale ale lumii concret create, au aparut, in ordinea realtiilor concrete, in timp, pentru a-si indeplini fiecare misiunile oare le-au fost destinate, si care-si au, de aceea, si o proprie finalitate. De aceea ele nici nu pot fi confundate cu statele. Accentul pe care biserica romano-catolica, ca si cea protestanta,de altfel, il pun pe state, ortodoxia il pune pe natiuni, in care ea vede formele necesare de realizare ale ecumenicitatii si sinodalitatii sale. E drept insa, ca numai statele pot fi uniformizate si universalizate, ceea ce si explica inclinarea catolicismului spre ele, in detri¬mentul natiunilor, care nu pot fi uniformizate, fara a fi desfiintate.
Stim ca in sprijinul acestei universalizari, in sensul catolicismului, se invoca formula "o turma si un pastor", care si este idealul evanghelic. Dar aceasta stare reprezinta etapa finala si nu cea actuala si temporara a Bisericii crestine. Etapa prevestitoare a sfarsitului lumii si premergatoare celei de a doua veniri a Mantuitorului, cand Evanghelia se va predica la toate popoarele si cand vor dispare si ultimii protivnici ai ei, iudeii, intrati in sfarsit in comunitatea crestina. Pana atunci insa, framantatura pe care are a o dospi aluatul Evangheliei sunt neamurile, carora, in chip expres, li s-a adresat Mantuitorul, trimitandu-le spre predicare pe Sfintii sai Apostoli, carora in "limbi de foc", si dupa felurimea graiurilor, li s-a revarsat Duhul Sfant in Duminica Cincizeeimii, si spre tinuturile carora au fost trimisi: si s-au raspandit Apostolii, intemeind comunitati de credinta si scaune de pastorire, eu egala putere duhovniceasca, dar cu osebita oranduire bisericeasca, dupa socotinta politica a stapanirii lumesti, asezata si ea tot din vointa divina. De aceea crestinismul primar si-a potrivit si coordonat viata si organizatia sa cu aceea a. neamurilor in mijlocul carora a fost predicat si pentru ale caror destine el s-a facut garant in imparatia harica a lui Hristos.
De aceea Biserica crestina nu s-a dezvoltat ignorand natiunile, ci din, contra, identificandu-se cu ele si devenind astfel, pentru fiecare natiune, biserica sa nationala. Expresia atat de des intalnita la Apostolul Pavel, ca in Hristos nu exista nici iudeu, nici elin, nu inseamna ca in crestinism nu sunt admise deosebiri nationale, ci ca in el numai exista prerogative speciale, cum erau acelea ale poporului ales fata de celelalte neamuri, oi toti sunt deopotriva si pe acelasi plan de egalitate admisi in noua imparatie spirituala intemeiata de Hristos si condusa de Sfintii sai Apostoli si de urmasii acestora. De aceea si graba cu care natiunile din Imperiul roman s-au indreptat catre noua credinta, care le aducea nu numai eliberarea morala, dar si eliberarea nationala. Pentru atatea dintre aceste natiuni, noua credinta era si o uioua patrie, in locul celei distruse de stapanirea universalizanta a Romei vechi sau noi. Asa au rasarit, dintr-un inceput, si rand pe rand, biserica palestiniana, biserica egipteana, biserica siriana, biserica libiana, iar mai tarziu biserica, gotilor, a francilor, sau a slavilor, si nu am avut niciodata o biserica generala de forma greaca sau romana, chiar daca acestea erau numirile oficiale. Caci cu toate tendintele de universalizare urmarite de ambele centre imperiale, fie din Roma, fie din Constantinopol, aceste biserici s-au dezvoltat pe linia autocefaliilor nationale, principiu care a si ramas si a biruit in ortodoxie, ca o afirmare, si dezvoltare a ideii nationale, si care a fost combatut si reprimat in Occident, ca rezultat al afirmarii ideii de stat in dauna ideii nationale.
Autocefaliile Bisericii ortodoxe nu sunt deci nici abdicari si nici caderi din Universalitatea crestina, ci : expresia fireasca si canonica a acord.ului dintre uceste doua fete ale unor realitati organice: pluralitatea, dupa creatie, a natiunilor, si unitatea, dupa gratie, a Bisericii crestine. Acestei unitati dupa gratie, neamurile ii apartin transfigurate prin integrarea lor in corpul mistic al Mantuitorului, care este Biserica crestina. Si numai in masura in care aceasta transfigurare, aceasta identificare cu idealurile crestine e realizata, in aceeasi masura neamurile, ca si singuraticii insi, care le apartin, beneficiaza de suprema fericire care este intrevazuta pe pamant, si care va fi marea realitate din ceruri : sfintenia, mantuirea. Acest element al transfigurarii constituie o alta trasatura caracteristica a ortodoxiei. Poate cea mai proprie fiintei sale, dintre toate notele distinctive care ii revin, sau care i se atribuie. Gaci prin ortodoxie se inteleg la noi, ca si la toate popoarele ortodoxe, multe, foarte multe lucruri, referitoare la invatatura, la cult, la disciplina, la organizatia eclesiasitica, la organizatia monastica, la arta bisericeasca, la raporturile cu insul, cu statul, cu societatea, cu natiunea, lucruri care toate o separa de celelalte confesiuni si biserici neortodoxe.
Dintre acestea insa poate cele mai putin esentiale si mai putin grave, cum sunt cele referitoare la zilele de post, inscrierea in calendare, cele referitoare la imbracamintea si tunsura clericilor, la anumite uzante liturgice, au fost acelea care au retinut si au atras mai mult atentia populara. Noi am retinut aici numai pe acelea pe care le-am socotit esentiale si surse generatoare ale tuturor celorlalte note deosebitoare : Sobornicitatea, adica identitatea harica cu universalitatea crestina, nationalitatea, adica integrarea autocefaliilor nationale in spiritul Bisericii universale si, ca o a treia nota caracteristica : transfigurarea.
Ce este propriu-zis transfigurarea, cu greu se poate defini. Ea nu se epuizeaza nici in dogme, nici in preceptele morale, si nici in vreo organizatie eclesiastica oarecare. Ea este stilul de viata si de simtire prezent in ortodoxie, si izvorat din constiinta vie a marelui act al revarsarii gratiei lui Dumnezeu in lume prin actul intruparii Sale. Prin aceasta revarsare a gratiei divine, nu numai noi oamenii am fost rascumparati, dar si toata faptura, care primind in sine pe Dumnezeu - "Cel ce in lume S-a salasluit si Chip fapturii S-a facut", S-a indumnezeit si S-a transfigurat. "Dumnezeu S-a desertat in lume si prin aceasta lumea s-a indumnezeit" zic Parintii cei vechi ai Bisericii crestine, redand prin acest gand al lor procesul de transfigurare al lumii, de "indumnezeire a ei", cum zicea marele Atanasie. Actul, suprem al acestei revarsari de gratie il formeaza invierea Domnului, prin care toata faptura a fost eliberata si transfigurata. In acest sens vorbim noi, ortodocsii, de cea de a doua creatie a lumii, fruct al gratiei divine. Caci rascumpararea noastra n-a fost actul reparator al ofensei pe care noi am adus-o lui Dumnezeu prin pacatul primului om, ci revarsarea dragostei Lui fata de noi, "pe care atat de mult ne-a iubit, incat si pe unicul sau Fiu l-a dat pentru a ne scoate din robia pacatului si a mortii, fii, ai luminii facandu-ne", cum psalmodiaza Biserica noastra ieonomia actului dumnezeiesc al mantuirii noastre.
Deci nu ca o satisfactie pentru ofensa adusa atotputerniciei dumnezeiesti din partea noastra s-a facut actul intruparii, cum invata biserica apuseana, si nici ca "fii ai durerii de pe cruce a Mantuitorului" ne-am nascut noi crestinii, cum invata biserica protestanta, ci ca "fii ai dragostei" lui Dumnezeu, cum credem, simtim si invatam noi ortodocsii. De nu ar fi asa, actul rascumpararii ne-ar fi adus doar la starea primilor oameni, "fii ai slavei lui Dumnezeu". Ca crestini insa, noi suntem mai mult decat atat, suntem "fii ai dragostei lui Dumnezeu". Aceasta dragoste s-a revarsat din plin si deplin in actul invierii Domnului, care este garantia si arvuna propriei noastre invieri. Prin invierea Domnului s-a rupt boldul mortii, si din noi, si din toata faptura. De aceea de bucuria invierii se bucura si tresalta si oamenii si ingerii, ca si toata faptura, cum canta Biserica ortodoxa de ziua sarbatorii sarbatorilor, care este ziua invierii. Jertfa de pe cruce a Mantuitorului ne-a rascumparat, dar invierea Lui ne-a infiat si ne-a integrat in imparatia Domnului. De aceea trairea in lumina, bucuria si nadejdea invierii este esentiala crestinismului si de ea este patrunsa, in special, ortodoxia.
Biserica romano-catolica, si mai ales cea protestanta, pun accentul crestinatatii mai ales pe jertfa de pe cruce a Mantuitorului, noi ortodocsii il punem pe actul final si triumfal al acestei jertfe, invierea Mantuitorului, prin care totul s-a sfintit si s-a indumnezeit, sau s-a facut capabil de sfintire si indrumnezeire. Caci daca actul jertfei Mantuitorului a fost numai pentru omenire, acela al invierii Lui a fost pentru toata faptura, care toata a inviat si s-a transfigurat prin El. De aceea nu numai oamenii, dar si toata faptura se bucura de invierea Domnului, cum spun cantarile Bisericii la ziua invierii.
Expresia, prin excelenta, a acestui sentiment predominant in ortodoxie este cultul ei liturgic, care nu este altceva, in toata stralucirea, luminozitatea, maretia si bogatia lui, decat redarea ieratica si solemna a acestei conceptii crestine ortodoxe. Centrul acestui cult il formeaza, evident, Sfanta liturghie, deci aducerea jertfei celei fara de sange a Mantuitorului pentru mantuirea omenirii. Dar alaturi de ea, si incadrand-o, sta toata acea prosternare a noastra catre Sf. Treime, catre Sfintii sai ingeri, catre Sf. Fecioara Maria, ca si inaltarea noastra spre cer, prin comuniunea cu Sfintii cei bine placuti Domnului, ca si cu acei dintre noi, adormiti intru nadejdea invierii. In aceasta comuniune liturgica noi scaldam si transfiguram nu numai fiinta noastra trupeasca si sufleteasca, cu toate durerile, nadejdile si bucuriile ei, ci si natura inconjuratoare, pentru care cerem sa se reverse gratia lui Dumnezeu sfitntitoare, atunci cand aducem, la sfintire si roada campului si parga fruatelor si "vinul, graul si uintuldelemnul", caci "toate se sfintesc prin Cel ce sfinteste toate, Mantuitorul Hristos".
Aceasta panteurgie ortodoxa, aceasta "ritualistica ortodoxa", in care atatia dintre ai nostri, nestiind scripturile, ar voi sa vada o deficienta si o scadere, constituie, din contra, cea mai fidela expresie a crestinatatii si inca in asa masura, ca unii dintre ortodocsi cred ca pot sa defineasca prin ea insasi esenta ortodoxiei, cum face, recent, intre altii, profesorul rus Nicolae Arseniev, in frumoasa-i lucrare "Biserica Rasariteana", redata si in romaneste de I. P. Tit Simedrea. Catre acest cult ortodox cauta cu jind si cu admiratie biserica romano-catolica, care dogmatizand si rationalizand pana la refuz suflul viu al credintei, a simplificat pana la extrem cultul ei, acest fluviu mistic de simtire si comuniune a Bisericii crestine. Si, si mai mult suspina dupa acest cult biserica, protestanta, care, fara har si fara ierarhie, turmentandu-se mereu de groaza pacatului, este lipsita de aceasta calda bogatie sfintitoare a liturghiei si ierurgiilor ortodoxe.
Caci ce alta este cultul decat ridicarea si transpunerea credinciosului in starea de smerenie si har, de rugaciune si de sfintenie in fata lui Dumnezeu, a carui prezenta imediata o simte in aceasta stare solemna de transfigurare prin puterea rugii si a adorarii ? Ca o afirmare a acestei transfigurari se infatiseaza si monahismul ortodox, care, retras din valmasagul lumii, se deda meditatiei pioase, trairii cvasi-permanente in cantari de lauda si multumire lui Dumnezeu, pentru sine, pentru lume si pentru toata faptura. Stilul monahismului orodox nu este, evident, cel militant pe teren social al monahismului catolic, si nu cred ca cel dintai este cel mai putin conform sfatului evanghelic al desavarsirii. Din acelasi spirit al transfigurarii a rasarit si arta bizantina cu acea tendinta de cautare a formelor pure, ideale, dematerializate pana la simbol, pe care o vedem in iconografia, ca si in arhitectonica ortodoxa.
Caci ortodoxia, in primul rand, aceasta insemneaza : transpunerea lumii in imparatia de har a sfinteniei, in bucuria si nadejdea invierii. Aceasta mai mult decat amestecul ei in valmasagul lumii, pe care, pe aceasta cale, ar urma sa o faca mai fericita, mai buna si mai pura, utilizand retete si procedee ale lumii. Menirea Bisericii este insa sa sfinteasca aceasta lume. Si aceasta nu o poate face decat prin propriile ei mijloace, care sunt mijloacele harului. Caile care duc la aceasta tinta sunt cele ale credintei, nadejdii si dragostei. Celelalte sunt ale lumii acesteia. Pe acestea le pot folosi cu deplin drept toti ceilalti care nu sunt ei insisi vase alese ale harului : oamenii de stat, inteleptii, laicii. Caile sfinteniei sunlt singurele cai ale Bisericii. Biserica lui Hristos nu este din lumea aceasta si nici tintele ei nu sunt ale lumii acesteia. De aceea nici nu sunt in stil ortodox apelurile oare se tot fac la noi catre, slujitorii altarelor de: a pasi alaturi de factorii laici spre alte lucrari decat cele ale harului, ale sfinteniei. Cu fata spre Dumnezeu mai mult decat spre lume, aceasta Biserica are menirea de a aduce lumii, insului; societatii, statelor si natiunilor darul fara de egal al sfinteniei. Castigat acesta, din el decurg toate celelalte, caci nu poate fi nici nefericita, nici nedreapta, nici nemultumita lumea transfigurata prin darul sfinteniei.
Stam astazi in fata uriasei inclestari a razboiului in care pare ca au naufragiat toate idealurile, in care se ciocnesc toate ideologiile, in care s-au dezlantuit toate urile si in care s-au angajat toate neamurile. Cand insa aceasta, zbatere a pamantului va trece si dreptatea cea voita de Dumnezeu se va face, ea se va face desigur in spiritul, dar poate si sub egida acestei Biserici ortodoxe, care, ea insasi, in mare suferinta din cauza trufiei si nebuniei oamenilor, va putea da lumii, purificate prin suferinta, sensul nou al unei vieti transfigurata prin durere, iubire si credinta.
