Prin sec. III-IV, nu existau cantareti bisericesti in intelesul de azi. Toata lumea din biserici canta la Liturghie. Cantaretii au luat nastere, ca reprezentanti ai credinciosilor din biserica, atunci cand, datorita dezvoltarii Cultului, a inceput sa se simta mai adanc nevoia disciplinarii si a organizarii cantarii religioase in Cultul crestin. Ei erau meniti nu sa inlocuiasca pe credinciosi in executarea cantarii rituale, ci sa-i ajute, sa-i reprezinte, sa-i instruiasca si sa-i conduca, in calitatea lor de profesionisti si responsabili ai cantarii bisericesti, cantand Domnului si dand raspunsurile la strana impreuna cu credinciosii, iar nu in locul lor. In Biserica de Rasarit, ei au incetat, de altfel de timpuriu, de a mai face parte din randul clericilor (inferiori), ramanand in randul laicilor.
Este adevarat ca rolul si importanta cantaretilor bisericesti a crescut cu timpul, in defavoarea participarii active a credinciosilor la cantarea religioasa, cel putin in anumite regiuni ale Ortodoxiei. Prin introducerea masiva a noilor produse ale poeziei imnognafice in Cult (tropare, condace, canoane, etc), si mai ales in urma sistematizarii cantarilor noi prin gruparea lor pe cele opt moduri de cantare ( sau glasuri) de catre Sfantul Ioan Damaschin (sec.VIII), cantarea liturgica devine din ce in ce mai complicata si mai greu de invatat. Deoarece nu toata lumea isi putea insusi - aceasta arta sau tehnica pretentioasa a muzicii bisericesti, ea a fost lasata, cu timpul, pe seama cantaretilor de strana, cu pregatire anume, mai ales la slujbele serviciului divin zilnic, in randuiala carora au fost incadrate de preferinta noile cantari (Vecernia si Utrenia). Imprejurarile vitrege in care se desfasoara viata religioasa a popoarelor ortodoxe dupa caderea lor susecesiva sub jugul robiei turcesti, stingheresc si reduc din ce in ce mai mult participarea credinciosilor chiar la raspunsurile din slujba Liturghiei. Mai ales in Biserica romaneasca, participarea activa a credinciosilor la cantarea bisericeasca n-a mai fost posibila dupa introducerea in Cult a limbii slave vechi (slava bisericeasca), pe care credinciosii n-o cunosteau. In virtutea traditiei, situatia aceasta s-a mentinut, din nefericire, chiar si dupa ce limba slava a fost inlocuita treptat cu cea romaneasca, prin traducerea in romaneste a cartilor de slujba, incepand cu sec. XVI si terminand cu sec. XVIII.
Daca in majoritatea Bisericilor Ortodoxe (de rit bizantin) cantarea credinciosilor la slujba a fost lasata de la o vreme (sec. XV inainte) pe seama cantaretilor sau a corurilor, ea s-a pastrat cu fidelitate la eterodocsii rasariteni (Armeni, Sirieni, monofiziti, nestorieni), unde pana astazi toata lumea canta in biserica, cele mai multe cantari fiind stiute de toti pe din afara.
De fapt, nici in Biserica Ortodoxa aceasta traditie nu s-a pierdut cu totul. De exemplu, in Biserica Ortodoxa Rusa, ea s-a mentinut totdeauna si s-a practicat intr-o larga masura. In Biserica Ortodoxa Romana, ea a reinviat - indata ce aceasta a fost posibil, adica dupa reintroducerea limbei romanesti in slujba, mai intai in Ardeal, atat li ortodocsi cat si la uniti, ca o reactie impotriva influentei Cultelor protestante si a prozelitismului sectelor, mai intens in Ardeal, inca dinainte de primul razboi mondial. Cantarea obsteasca incepuse sa se practice de multa vreme la una din slujbele mai scumpe pietatii ortodoxe, si anume la Prohodul din noaptea sfanta a Vinerii Patimilor, cand credinciosii isi unesc glasurile curate, cu cele ale clerului si ale cantaretilor, cantand "In mormant viata...", sau "Neamurile toate lauda ingroparii iti aduc, Hristoase al meu", si celelalte.
Participarea laicilor la cantarea religioasa in Cultul ortodox nu este nici erezie, nici inovatie si nici metoda de lucru neortodoxa sau necanonica. Ea nu este specifica sau proprie Confesiunilor protestante sau Cultelor neo-protestante, cum se crede si cum se spune uneori, ci constituie o traditie veche si un principiu perfect ortodox, a carui aplicare in practica a variat dupa vremuri si imprejurari, dar care n-a fost niciodata desfiintat sau anulat.
Departe de a fi, deci, o inovatie cu caracter sectar, cantarea obsteasca a credinciosilor in biserica nu e decat o "reintoarcere la crestinatate", sau o revenire la traditia Bisericii primare.
