Marturisesc ca subiectul crearii celei de-a doua mitropolii in Ardeal, in conditiile in care s-a petrecut, il socoteam incheiat. Iar ce era de spus, s-a spus, cu precadere in presa laica. Nu l-as fi redeschis acum daca nu ar exista o legatura foarte stransa intre acest subiect si un altul care ne solicita reflectia: caricaturile profetului Mahomed sau, mai exact, atitudinea noastra, a ortodocsilor, ca traitori in sistemul de valori al statului laic.
Desigur, daca lucrurile s-ar petrece in termenii normalitatii, respectiv ai respectului reciproc, nu am avea ce discuta. Ceea ce provoaca reflectia si atitudinea este limita si, mai ales, depasirea limitei. Problema pe care mi-au pus-o modul in care s-a creat a doua mitropolie in Ardeal, ca si publicarea in Occident a caricaturilor profetului Mahomed sau, mai aproape de noi, punerea in scena la Iasi a piesei „Evanghelistii" a Alinei Mungiu, este una singura: ma pot face partasa raului, cu buna stiinta? Pot ramane pasiva atunci cand se petrece un rau public? Legea duhovniceasca spune ca atunci cand mi se face mie o nedreptate, mai de folos imi este sa o rabd. Dar a propovaduit vreodata Sfanta Scriptura sa asist pasiv la nedreptatea facuta altuia, sa devin complice la rau prin pasivitate? Proorocul Isaia spune raspicat „vai de cei ce zic raului bine si binelui rau" (Is. 5,20), iar Sfantul Apostol Pavel le scrie galatenilor „nu va amagiti; Dumnezeu nu Se lasa batjocorit, caci ce va semana omul, aceea va si secera” (Gal. 6,7).
Crestinismul nu a indemnat niciodata la nelucrare, la pasivitate. Cine este la masura rugaciunii curate, lucreaza cu rugaciunea. Cine nu, lucreaza cu fapta. A fi crestin presupune a fi angajat, a-ti asuma viata crestina, la masura duhovniceasca la care esti si dorind, cu smerenie, sa cresti duhovniceste, daca se poate, pana la masura barbatului desavarsit.
Pasivitatea aproape generalizata a romanilor fata de blasfemia prezentarii pe scena (adica intr-un spatiu public) a piesei „Evanghelistii” nu a fost o manifestare a discernamantului, ci a indiferentei. Cu mahnire constatam ca, obisnuiti sa acceptam caricaturile parintelui patriarh, sau ale presedintelui tarii, nu mai suntem in stare sa reactionam la batjocorirea Mantuitorului sau a steagului Romaniei.
Desigur, exista oameni care nu au respect fata de sacru, caci pentru ei sacrul nu exista. Oameni pe care ii respectam, impreuna cu convingerile lor, in virtutea libertatii umane, pe care Dumnezeu a sadit-o in noi. Cum s-a produs insa trecerea de la realitatea ca le
respectam convingerile atee, pana la realitatea ca le-am dat dreptul sa impuna aceste convingeri in spatiul public? Simplu, prin indiferenta! Un stat de drept se conduce prin legi, adica prin forma de convietuire pe care poporul respectiv o materializeaza in legi. Legile exprima modul de viata, credinta si valorile societatii.
Reactia violenta a musulmanilor la batjocorirea profetului Mahomed i-a determinat pe multi comentatori sa vorbeasca despre islam ca despre o religie vie, spre deosebire de crestinismul european. Nu ar trebui sa cadem usor in aceasta capcana. Nu este vorba de crestinismul european, ci de ateismul european. Nu putem incuraja violenta, dar suntem nevoiti sa recunoastem ca ateii europeni nu au avut disponibilitate, vreme de doua luni, pentru dialogul cu reprezentantii musulmanilor. I-a obligat la dialog incendierea ambasadelor. Iar acum vorbesc in spiritul ideologiei atee, numind-o civilizatie
crestina.
Statul laic garanteaza respectarea drepturilor omului, inclusiv a celor religioase. Depinde de noi daca le cerem sau nu. Iar modul in care le cerem se reglementeaza democratic: prin vot. Ca sa o facem insa, trebuie sa fim constienti ca suntem crestini, sa ne asumam aceasta prin modul nostru de viata.
Este din ce in ce mai evident ca in fata agresiunii secularizarii nu rezista decat crestinul constient de conditia sa. Secularizarea distruge crestinismul de masa. In vorbirea parabolelor biblice este cuptorul prin focul caruia se lamureste aurul. Nu avem de ce sa ne lamentam. Crestinismul nu poate fi comod. Sintagma „crestin practicant" este o inovatie a timpului nostru pentru a nu recunoaste ca „nepracticantii" sunt persoane indiferente religios, botezate in copilarie, fara a intelege acum ce inseamna Botezul. In fata acestei dure realitati se impune cu evidenta necesitatea reevaluarii in profunzime, la toate nivelurile, a tuturor aspectelor vietii religioase si angajarea unui misionarism autentic pentru trezirea aproapelui nostru la constientizarea conditiei de crestin.
Teoretic, toti suntem de acord. Cata mahnire, insa, sa constatam ca tocmai acolo unde se indreapta mai acut asteptarile noastre, faptele dau marturia unor realitati dezarmante. In locul stimularii iesirii crestinilor din starea de pasivitate si angajarea tot mai profunda in viata Bisericii, ierarhia perpetueaza ignorarea credinciosilor tocmai cand ne asteptam mai putin. Dincolo de aspectele de profunzime este semnificativ, chiar si sub aspect formal, modul in care s-a decis infiintarea celei de-a doua mitropolii in Ardeal si, ulterior, modul in care s-a raspuns la incercarea respectuoasa a unor reprezentanti ai clerului si credinciosilor de a-si exprima opinia in legatura cu o problema a Bisericii lor - impartirea mitropoliei - avand in vedere ca nu a existat nici un cadru legal in care sa-si exprime opinia fata de o hotarare luata intr-o noapte. Raspuns care a constat in ignorarea deliberata a acestora si calificarea lor, de catre purtatorul de cuvant al Patriarhiei Romane, drept „frustrati".
Cu mila lui Dumnezeu, intelegem si, intelegand, iertam. Marturisesc insa ca, personal, de ani de zile nu am trait o astfel de rusine!
