Omul meu e silit să îndure o singurătate nedorită: şi eu.
Omul meu e silit să simuleze: şi eu sunt silit să simulez.
Omul meu e un revoltat şi un resemnat: şi eu sunt la fel şi cu aceeaşi tărie.
†Antonie Plămădeală (1926-2005)
(Fragment dintr-o epistolă aflată în arhiva Arhimandritului Timotei Aioanei)
Într-un dorit ceas de linişte mă bucur să pot lectura o pagină proaspătă
sau... veche, îndulcindu-mă cu reflecţia, minunându-mă de-a dreptul de
darurile contemporanilor sau ale înaintaşilor. M-am tot gândit în timpul
din urmă la pierderea preţioaselor scrisori care au constituit multă
vreme literatura epistolară şi care acum se află într-un real pericol, ca să nu spun că genul respectiv de scriere se află aproape pe cale de dispariţie.
Scrisorile de altădată sunt înlocuite cu mesaje pe celular sau poştă
electronică, scrise de multe ori în grabă şi şterse printr-un simplu
click. Cum însă pot fi înlocuite atât de uşor frumuseţe de scrisori cu
simple mesaje de telefon/internet în graba veacului prin care trecem.
Citesc cu vădit interes epistolele trimise de ieromonahul şi apoi
arhiereul Antonie Plămădeală unei familii preoţeşti - preotul Petru şi
doamna preoteasă Angela din Slatina Fălticenilor - care devenise de fapt
propria lui familie. Scrisorile cu pricina se desfăşoară pe o durată de
aproape jumătate de veac, începând cu anul 1953 şi surprind momente din
procesul formării şi devenirii personalităţii acestui ierarh al
Bisericii Ortodoxe Române: vieţuirea la Mănăstirea Slatina, perioada de
pribegie şi "munca de jos" după ce a fost îndepărtat din mănăstire
(bibliotecar, secretar la şcoală, controlor ITB, contabil principal şi
administrator la Spaţiile verzi în Bucureşti), munca în Fabrica de mase plastice
din Bucureşti, instruirea ca funcţionar la Secretariatul Institutului
Teologic de Grad Universitar din Bucureşti, rodnica activitate din
perioada studiilor teologice în Anglia, ostenelile în slujirea de
Episcop-vicar patriarhal, titular al Episcopiei Buzăului şi de
Mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului.
Prietenia este sau nu este. În cazul lor, a fost vorba despre o prietenie adevărată, care nu se întâlneşte pe toate drumurile...
"Poate sunt incomod, poate am multe defecte şi oamenii se pun la
adăpost. Poate sunt rău şi intrigant cum mă cred ei, poate nu prezint
acele calităţi care să-i facă să doarmă liniştiţi dinspre partea mea.
Voi mă ştiţi ca prieten al vostru şi poate, în virtutea prieteniei, îmi
treceţi cu vederea defectele.
Iată e noapte târziu (spre 10 noiembrie) şi îmi place să mi-o petrec cu
voi. Sunt departe, în lume şi culcuşul cald al prieteniei mă solicită
mai mult ca oricând. Existăm în lume prin prietenii pe care ni-i facem
şi pe care învăţăm să-i păstrăm. Altfel ne înghite singurătatea" (Scrisoarea 200 din arhiva Arhimandritului Timotei Aioanei).
Viitorul ierarh se plângea celor doi destinatari de o oarecare
singurătate, dorind comunicarea cu cei cărora le trimitea gânduri
sincere, frământări, nelinişti: "Fiindcă n-am cui mă plânge, mă plâng
hârtiei şi cum voi v-aţi declarat dispuşi să primiţi aceste hârtii vor
putea vreodată constitui o "arhivă" care să prezinte interes pentru
cineva? Dacă aţi avea copii, poate că vreun urmaş le va răsfoi - să
răsfoieşti o viaţă! Ce superficiali sunt oamenii! Dar aşa, probabil le
va arunca cineva la gunoi, să arunci la gunoi o viaţă, şi încă atât de
firesc cum o vor face ei, cu sentimentul că nu împietează asupra
nimănui!" (Scrisoarea 115 din arhiva Arhimandritului Timotei Aioanei).
În timpul studiilor la Oxford, Antonie Plămădeală a beneficiat de câteva
călătorii, în diferite locuri ale Europei, arătând un interes special
pentru Ierusalim şi Muntele Athos.
Să călătorim aşadar împreună cu viitorul ierarh pe drumurile Ţării Sfinte, pe "urmele paşilor Tăi, Iisuse...":
"...De la Atena m-am îndreptat cu avionul, grecesc, spre Tel-Aviv. Am
ajuns noaptea. Era Sărbătoarea Corturilor şi am avut noroc să găsesc
totuşi un arab cu un taxi care să mă ducă la Ierusalim. Am trăit prima
senzaţie a Ţării Sfinte: am urcat spre Ierusalim! Evreii în sărbători nu
fac nimic. Într-adevăr, drumul urca. Am găsit Biserica şi Casa
românească, unde mă aştepta Părintele Lucian Florea şi Maica Nazaria. Ba
chiar mai mult. Erau sosite din ţară Stareţa Agapiei, Maica Eustohia cu
Maica Eufrasia Sârbu, Egumena Văratecului Maica Hristofora şi Maica
Ana, şi Maica Agnia de la Antim. Am făcut un sobor românesc, cu mâncare
românească, cu ţuică (aşa de gustare, şi din patriotism) şi cu slujbă în
limba noastră.
A urmat vizitarea Ierusalimului. Prima zi, cu Părintele Allchin,
anglicanul, pe care l-am întâlnit acolo. Via Dolorosa, Pretoriul,
Sfântul Mormânt, şi tot Ierusalimul. Zile la rând după aceea, am
colindat toate locurile. Sionul, Eleonul, Muntele măslinilor,
Ghetsimani, Casa Veronicăi, Casa unde a avut loc Cina, Casa Sf. Ioan
Botezătorul în satul lui de lângă Ierusalim, Betania, Betleem, Templul
cu Zidul Plângerii, Siloamul, Valea lui Iosafat, locul unde a fost
omorât Sf. Ştefan, locul unde a adormit Maica Domnului, locul unde s-a
pogorât Sf. Duh, mormintele Profeţilor, vizită la Pataiade (am poze).
Apoi am plecat la Ierihon, pe teritoriul ocupat al Iordaniei. De la
Ierihon am mers la Pustia Qarantaniei, locul Ispitirii, apoi la Marea
Moartă şi la Qumran, locul unde s-au descoperit acele manuscrise
celebre... Am văzut Iordanul, dar nu m-am putut apropia, din cauza
frontului care era aproape. Aveam să intru în Iordan mai sus, spre
izvoare.
Cu o maşină, de la Ierusalim, am plecat spre Emaus apoi la Cezareea
Palestinei. De acolo am mers la Carmel, patria Sf. Ilie. Am vizitat două
mânăstiri acolo, şi am plecat spre Nazaret. Am văzut locul Casei
Mântuitorului. Acum e o biserică. Am vizitat pe Mitropolitul Isidor al
Nazaretului, un adevărat călugăr şi apoi am plecat spre Cana Galileei.
Galileea e frumoasă. Peisajul e mai uman. Jos la Ierihon e pustie
adevărată. Cât vezi cu ochii nisip, piatră şi soare. Am văzut cârduri de
cămile alergând să caute un izvor. La Ierihon un izvor e binecuvântarea
întregului oraş. Fără el, oraşul ar fi mort. Apa în Marea Moartă era
fierbinte, iar la Qumran abia puteai ţine ochii deschişi din cauza
soarelui puternic. Cum vor fi trăit esenienii, sau cine vor mai fi fost
ei, acolo? M-am întors iar în sud! Să mergem înapoi în nord, unde
rămăsesem adineaori.
La Cana Galileei, am văzut vasele de piatră în care s-a făcut
transformarea apei în vin. Sunt într-o biserică. Cana e un sătuleţ
frumos, colorat, cu nuanţe de albastru. Pe vale sunt ogoare. Am trecut
pe lângă ogoarele prin care trecând Iisus cu ucenicii, mâncau spice de
grâu. Apoi am ajuns în oraşul Tiberiada. Am coborât urmând ţărmul Mării
Galileei, şi am ajuns la Magdala. Acolo este o mănăstire cu două maici
rusoaice. Am mâncat acolo şi ne-am scăldat în Marea Galileei. Ore
întregi am stat în apă caldă. Am şi pescuit. Am prins vreo 15 peşti, pe
care i-am şi mâncat în aceeaşi seară.
Apoi am plecat la Capernaum, trecând prin Betsaida. Am văzut casa Sf. Petru şi Sinagoga din Capernaum.
Am trecut pe la picioarele muntelui Fericirilor.
La întoarcerea spre Ierusalim, am ocolit pe aproape Taborul şi am trecut
prin faţa Nainului. Am uitat să spun că la Ierihon am văzut şi Dudul
lui Zaheu. Dar cine ştie câte nu voi fi uitat să mai amintesc. Când mă
voi întoarce, vă voi arăta de peste tot fotografii sau vederi. Le-am
făcut anume ca să vi le arăt, ca să vă fac părtaşi la această călătorie
minunată.
Şi apoi a venit ziua întoarcerii. Am zburat cu un avion evreiesc de la
Tel-Aviv până la München, în Germania federală. Acolo am făcut escală,
şi pe urmă am ajuns la Londra. Acasă! Acolo mă aştepta unul din editorii
romanului meu, cu care am putut sta de vorbă în ultima lui zi de stat
în Anglia.
Cartea mea e acum la Editură. Aveţi grija să o cumpăraţi. V-am mai scris
despre asta. Posibil să iasă pe piaţă în Dec. 69 sau Ian. 970.
Cer iertare pentru lungime şi pentru scrisul în grabă, dar sunt mereu în criză de timp. Am atâtea de făcut!
Aştept să-mi scrieţi..."
(Scrisoarea 172, 17 noiembrie 1969, expediată din Oxford, aflată în arhiva Arhimandritului Timotei Aioanei)
| 
