Formula concretizata in expresia "dualitatea Biserica-lume" nu mai este corecta. Biserica nu poate trai "alaturi" sau "deasupra" acestei realitati a lumii care este creatia lui Dumnezeu, ci numai in lume. Chemarea Bisericii in lume si pentru lume este o sarcina fundamentala a acesteia. O teologie autentica si vie despre lume trebuie sa fie in continua miscare, aceasta nu in sensul de nestatornicie si de inconsecventa, ci in sensul de a raspunde in termeni noi problemelor actuale.
Fundamentul Bisericii este Logosul divin devenit trup, deci intruparea Domnului. Prin intrupare Logosul divin intra definitiv in realitatea lumii. Din aceasta perspectiva noi suntem avizati inevitabil la realitatea lumii si la istoria ei. Ne este interzis sa ne instalam intr-un spatiu dincolo de istorie, pentru ca insusi Iisus Hristos a intrat in forma concreta a realitatii istorice. Unirea firii omenesti cu cea dumnezeiasca este temeiul pentru raportul dintre Dumnezeu si lume, implicit pentru raportul dintre Biserica si lume. Prin trupul luat de Logosul divin prin intrupare, Dumnezeu accepta lumea in Fiul Sau Iisus Hristos (Cf. II Cor. I, 19). In urma intruparii Logosului divin, Iisus Hristos este in mod deplin om, mai mult om decat noi. Ca atare, El intelege pe om si nazuintele acestuia in mod perfect.
Din precizarile acestea in legatura cu sensul intruparii Domnului in raportul Sau cu lumea, se desprind concluzii fundamentale si determinante in problema noastra, si anume :
1. Mantuirea implica atat coborarea lui Dumnezeu catre noi cat si ridicarea noastra catre El; Astfel, Dumnezeu se adreseaza omului ca om in lume, ca unei fiinte care este plasata intr-un anumit loc. Intruparea Domnului isi pierde sensul, daca se face abstractie de realitatea lumii si a omului. De unde rezulta ca legatura cu lumea si cu omul este un imperativ esential si permanent al actiunii crestine.
2. Intruparea Domnului marcheaza solidarizarea lui Dumnezeu cu lumea si cu omul: In Hristos umanitatea este a ipostasului divin. Hristos, desi intr-un anumit sens e omul central, totusi El nu se are in vedere pe Sine, ci interesul Lui este total indreptat spre semenii Sai intru umanitate. El e prin excelenta "omul pentru oameni". Daca Iisus Hristos este omul pentru ceilalti, atunci rezulta ca a fi crestin inseamna a fi - impreuna cu Iisus Hristos - omul pentru oameni. Noi il putem intalni pe Iisus Hristos numai daca-L cautam pe Dumnezeu insusi in semeni.
3. Prin intrupare, Dumnezeu il accepta pe om asa cum este el, cu tot ceea ce constituie starea sa de cadere si necesitatea sa de a fi mantuit. Legea fundamentala a intruparii este adaptarea actiunii divine la situatia data a omului. De unde rezulta ca mantuirea trebuie savarsita in cadrul istoriei, in cadrul conditiilor concrete ale vietii lui. Marturisirea evanghelica aduce credinciosului raspunsul adevarat la nevoia lui esentiala, ca existenta umana. Existenta autentic crestina se realizeaza in masura in care credinciosul , actualizeaza pe Iisus Hristos in lume, si anume in contextul istoric-social al epocii respective.
Omul nu traieste in doua planuri de viata diferite : Biserica si lumea. De aceea, cele doua moduri de a fi ale crestinului in viata: cea asa-zisa impropriu "verticala" si cea asa-zisa impropriu "orizontala" se intregesc reciproc in mod esential. Dumnezeu ne intalneste in semenii nostri. Omul, in calitatea lui de semen, implica pe Dumnezeu. Iubirea fata de aproapele este identica cu iubirea fata de Dumnezeu, asa ca slujirea omului este totodata slujire a lui Dumnezeu.
De indata ce omul este inteles ca fiind chip al lui Dumnezeu, "antropocentricul" si "teocentricul" teologiei nu mai sint contradictii, ci strict unul si acelasi lucru, si unul dintre cele doua aspecte nu poate fi inteles fara celalalt. Deci, antropocentricul teologiei nu este un contrast fata de cel mai strict teocentric al teologiei. De aceea, a fi in lume pentru crestin echivaleaza cu a fi in fata lui Dumnezeu. Pentru toate aceste motive, este cu totul gresit a vedea o opozitie intre o activitate oarecare pentru om si viata contemplativa. O astfel de pozitie este cu totul contrara invataturii Noului Testament despre unitatea iubirii fata de Dumnezeu si a iubirii fata de semeni. Sfantul Maxim vorbeste din perspectiva schimbului perfect ce se va realiza intre Dumnezeu si oameni in baza schimbului realizat in Hristos intre Dumnezeu si umanitatea asumata. E un schimb continuu prin care "omul e facut Dumnezeu si Dumnezeu e facut om", lucrand continuu taina intruparii.
"Adevaratul sfant nu are teama fata de lume, cu complexitatile si cu dificultatile sale ascunse, pentru a implini sarcina sa. In masura in care el imita viata Sfintei Treimi, existenta sa aici devine tot mai autentica".
Este cu totul gresita distinctia clasica si foarte curenta in "orizontalism" si "verticalism". Caci sfintenia autentica nu ne impiedica a ne ocupa de aproapele si a-i oferi un sprijin. Dar n-o putem face decat dupa ce am inceput sa vedem omul ca un purtator al "chipului lui Dumnezeu". Nimeni nu se poate angaja ca fiinta temporala si totodata spirituala intr-un domeniu exclusiv "orinzontal" sau exclusiv "vertical"; dimensiunea orizontala si verticala, dimensiunea sociala si spirituala coincid in fiinta omului si in toate stradaniile si actiunile omenesti.
Misiunea Bisericii implica cu necesitate legatura indisolubila dintre dimensiunea verticala si cea orizontala a mantuirii, cu cele doua aspecte esentiale ale ei: personal si comunitar-bisericesc. Slujirea lui Dumnezeu trebuie sa se arate in slujirea oamenilor. De aceea, trebuie evitata atat izolarea Bisericii intr-o zona contemplativa, care uita responsabilitatea ei crestina fata de oameni si lume, cat si alunecarea ei intr-un secularism ce o separa de Dumnezeu si o dizolva in lume.
