Arhiva ortodoxa

Începând cu luna martie a anului 1918 au fost elaborate mai multe decrete cu privire la demobilizarea parţială a Armatei Române. Aceasta se efectua în ordinea vechimii contingentelor şi se termina la 31 mai 1918, armata urmând să treacă pe picior de pace începând cu 1 iunie 1918[1]. "În acest moment, – îşi amintea Preotul N.V. Hodoroabă – mie mi se pare că visez, că în calea şi faţa mea se deschide o poartă nouă, ferecată în aur, ca în poveşti şi că din acest purgatoriu, din acest foc curăţitor – căci în purgatoriul catolic noi ortodocşii nu credem – păşesc cu încredere în mijlocul unei societăţi purificate, într-o lume ce se va arăta pătrunsă de mai multă dreptate, cinste şi moralitate, într-o lume nouă, într-o lume ideală… Frumosule vis, vedeate-voi aevea?…"[2] În acel moment, numărul preoţilor din armata de operaţiuni erau 168, repartizaţi astfel: Marele cartier General – 3, regimentele de infanterie – 60, regimentele de vânători – 10, regimentele de grăniceri – 2, brigăzile de roşiori – 2, de călăraşi – 2, de artilerie – 15, ambulanţe divizionare – 17, spitale mobile – 15, spitale de evacuare – 20, spitale de contagioşi – 5, trenuri sanitare – 12, spitale de marină – 3, sector de fortificaţii – 1, regiment de vânători de munte – 1, cartierul armatei – 1, centrul de instrucţie – 1, regimentul de voluntari – 1[3].

La începutul anului 1918, Protoieria preoţilor militari din Basarabia care făcuse parte din Armata imperială rusă, se adresa Serviciului Religios Român cu rugămintea de a fi ajutată pentru numirea unor preoţi la garnizoanele din Orhei şi Bolgrad, precum şi la 8 spitale militare, care să fie plătiţi cu leafă de locotenent[4]. După unirea Basarabiei cu România (28 martie 1918), Ministerul de Război a instituit o Comisie pentru rezolvarea chestiunilor militare din provincie care să se ocupe şi de problema preoţilor militari. Comisia a hotărât întărirea lui Constantin Partenie, fost preot militar în garnizoana Odessa, în funcţia de Protoiereu al preoţilor militari din Basarabia, asimilat gradului de colonel. De asemenea, s-a constatat că între preoţii militari din Basarabia se găsesc doar trei români. În consecinţă, cei 32 de preoţi militari care se aflau pe lângă diviziile şi batalioanele româneşti din Basarabia au primit dispoziţie să se îngrijească de nevoile populaţiei, având posibilitatea de a rămâne în Basarabia ca preoţii de garnizoană[5].

Marele Stat Major le recomanda acestor preoţi să se pogoare în mijlocul soldaţilor români pentru a-i împiedica să se dedea la prădăciuni, să săvârşească slujbe înălţătoare şi să ţină cuvântări în care să accentueze că participă la o campanie "de dragoste şi înfrăţire". Serviciul religios cerea preoţilor dislocaţi în Basarabia să întocmească rapoarte periodice despre activitatea lor şi să desfăşoare o activitate pastoral-misionară pusă în slujba idealurilor naţionale. Dările de seamă ale preoţilor se refereau la o gamă diversă de probleme, conturând un tablou al stării populaţiei româneşti din Basarabia sub diverse aspecte: situaţia economică, mentalitate, grad de rusificare, prezenţa sectelor etc. Preoţii militari au contribuit, în mare măsură, la menţinerea disciplinei armatelor române care au trecut Prutul, ca şi la înlăturarea atitudinii antiromâneşti a populaţiei. Preotul N. Ceapă, confesorul Regimentului 10 Vânători îşi amintea: "Toate mijloacele paşnice le-am întrebuinţat pentru a îndepărta orice idee rea despre venirea noastră, insistând asupra dorinţei de frate de a ne revedea după 106 ani. Iată ideile care erau la populaţie: Noi ne-am sculat cu arme împotriva împărăţiei lor, am fost chemaţi de boieri, suntem nişte tâlhari care luăm tot ce ne cade în mână şi altele asemenea…"[6]. Preoţii organizau şcoli de adulţi, săvârşeau slujbele în limba română cu acordul Episcopului Chişinăului, urmate de cuvântări care făceau trimitere la trecutul românesc.

Serviciul Religios al Armatei şi-a încetat existenţa în cursul lunii mai 1918, când toate serviciile din Marele Cartier General au trecut la direcţiile similare din Ministerul de Război. Protoiereul Nazarie rămânea în continuare Superiorul preoţilor militari, până când se găsea o formulă de instituţionalizare a clerului militar în Armată. Un bilanţ sumar al prezenţei preoţilor în mijlocul regimentelor arată că în timpul luptelor 4 preoţi militari şi-au pierdut viaţa, aflându-se în prima linie alături de trupă: Preotul N. Armăşescu din Tomşani-Vâlcea, confesorul Regimentului 2 Vânători, care a fost înmormântat cu onoruri ofiţereşti la cimitirul Ghencea[7], Preotul Ştefan Ionescu-Cazacu, confesorul regimentului Olt nr. 3, căzut la Mărăşeşti cu crucea în mână[8], Preotul I. Florescu de la Regimentul 2 Grăniceri[9], şi Preotul Vasile Gh. Ionescu, Regimentul 18 Târgu Jiu, ambii căzuţi prizonieri la bulgari, respectiv la germani, au murit din cauza tratamentului de detenţie. Alţi 20 de preoţi au căzut prizonieri, pentru că au întârziat cu pansarea răniţilor, îngrijirea muribunzilor sau îngroparea soldaţilor. Mulţi preoţi au luat arma în mână în momente critice pentru soarta Regimentului ca Preotul Justin Şerbănescu, confesorul Regimentului IV "Ilfov" nr. 21, singurul preot citat prin ordin de zi al armatei franceze. În timpul retragerii de pe Valea Prahovei, în urma morţii tuturor ofiţerilor regimentului, s-a pus în fruntea ostaşilor care se dispersau şi i-a comandat până ce inamicul a fost respins pe muntele Susai şi s-a oprit ocuparea Azugăi. În luptele care au urmat, a fost rănit şi a căzut prizonier în mijlocul trupei care nu se mai putea apăra. A reuşit apoi să evadeze, rătăcind prin munţi timp de 8 luni în căutarea liniilor româneşti[10]. Pentru merite deosebite, un număr de 61 de preoţi militari au fost recompensaţi cu decoraţii de război româneşti sau străine, însă numeroşi alţi preoţi au fost trecuţi cu vederea din cauza neglijenţei comandanţilor care nu au întocmit fişele calitative la timp.

Analizând eficienţa Serviciului religios în timpul războiului care tocmai se încheiase, Protoiereul Constantin Nazarie s-a preocupat în primii ani de după război de permanentizarea preotului în armată. El considera că fiecare regiment ar trebui să aibă preotul său, ales prin concurs, de o comisie formată din reprezentanţi ai Sfântului Sinod şi Marelui Stat Major. Instituţionalizarea preoţilor în armată, credea el, va reclama cheltuieli, dar necesitatea pregătirii sufleteşti a soldatului, care s-a văzut în toate actele de eroism din timpul războiului, trecea pe primul plan: "… dacă în învălmăşagul luptelor, în ţipătul răniţilor, în vaietul bolnavilor, în suspinul muribunzilor, în depresiunea morală aproape generală, preoţii au făcut lucruri minunate, ce ar putea oare face în liniştea cazărmii, în condiţiile prielnice dezvoltării unei activităţi pastorale, morale, intelectuale şi educative între soldaţi, cu atât mai mult cu cât preotul are ascendent asupra sufletului ţăranului nostru?… Dacă preotul, fără a fi încetăţenit în armată a adus servicii aşa de mari şi de reale, uşor se poate ghici ce foloase îi va aduce în timp de pace şi de război, când el va face parte integrant din ea, se va forma, dezvolta şi va lucra permanent în vederea trebuinţelor ei"[11].

*

Serviciul religios al Armatei înfiinţat în 1916 a fost premisa permanentizării clerului militar în armata română prin înfiinţarea Episcopiei Armatei. În 1921 a început discutarea proiectului de lege care urma să reglementeze asistenţa religioasă în Armata Română şi în acelaşi an a apărut Legea privitoare la organizarea clerului militar. Cu acest prilej, fost instituit Inspectoratul Clerului Militar al cărui şef avea rangul de general de brigadă şi era arhiereu şi membru al Sfântului Sinod, purtând titlul de Episcop de Alba Iulia.

În perioada interbelică, sub cei trei episcopi ai Armatei, Justinian Teculescu (1923-1924), Ioan Stroia (1925-1937) şi Partenie Ciopron (1937-1948), asistenţa religioasă în oştire este definitiv reglementată prin adoptarea altor acte normative (Regulamentul pentru punerea în aplicare a legii privitoare la organizarea clerului militar – 1924, Instrucţiuni provizorii asupra serviciului religios în timp de pace şi de campanie – 1931, Legea pentru organizarea clerului militar – 1937). Acestea se refereau la admiterea prin concurs a preoţilor militari, drepturi similare cu ale ofiţerilor, organizarea serviciului religios în garnizoane, spitale, închisori, şcoli militare, precum şi activitatea pastorală pe timp de pace sau în caz de mobilizare.

Sub păstorirea episcopului general de brigadă dr. Partenie Ciopron a fost elaborat un program coerent de recrutare şi instruire a preoţilor militari, care s-a văzut în activitatea pastoral-misionară deosebită din timpul celui de al doilea război mondial. După război, în contextul măsurilor de sovietizare a României, activitatea preoţilor militari a fost coordonată de Biroul legături-cler (devenit în 1947 Serviciul de educaţie Religioasă), care era o secţie a Inspectoratului General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă. La 22 august 1948, Episcopia Armatei a fost desfiinţată iar preoţii militari trecuţi în rezervă, punându-se capăt astfel, în mod brutal, unui secol de prezenţă religioasă în armată.

După mai bine de patru decenii, în 1994 Armata şi Biserica s-au regăsit în Compartimentul de Asistenţă Religioasă al Armatei, înfiinţat ca o etapă necesară în continuarea tradiţiei preotului militar[12].

Summary

          The present research  approaches the pastoral and missionary duties of the Romanian army priests during WWI, as well as the setting up and the development of the Religious Service of the Army, which coordinated their activity. It shows the major difficulties that the priests army faced, trying to adjust their specific duties to the war conditions and offers examples of self-sacrifice, pastoral vocation and high responsibility in the country service.

          The beginnings of the religious assistance in the Romanian Army can be traced back, in the second part of the XIXth century, when each regiment enjoyed the services of an army priest in its spiritual needs. However, it was in 1915 when a Superior of the priests army was appointed, Rev Prof. Constantin Nazarie, and in 1916 when the Religious Service of the Army, subordinated to the General Headquarters, was set up. In March 1917, the General Major Staff assimilated the priests army to the rank of lieutenant and their chief to the rank of colonel, a measure that generated dissatisfaction among the officers and commanders. Constantin Nazarie strove to obtain the material rights for the priests: the monthly pay, a field uniform, and the necessary sacred objects. He also faced the complicated issues, which followed the tragic withdraw of the Romanian Army in the autumn of 1916: low morale the soldiers, the disappearance of many regiments, and loss of a great part of their sacred objects.

                The activity of the priests army responded to orders of the religious or military authorities. It mainly consisted of occasionally religious services (blessing, confession and holy communion of the troop before the battle, celebration of the St. Eucharist, burial services). The priests also helped the sanitary units, taking care of the wounded soldiers, of their daily hygiene and nutrition, assisted the civil population, especially the war orphanages, fought against the religious sects and carried out an impressive pastoral and missionary activity in the ancient Romanian land of Bassarebia. A general survey of their presence in the middle of the troops shows that 4 priests were dead in the fights, 29 priests were captured as war prisoners, and other 61 of priests were rewarded for their heroic deeds with high Romanian or foreign decorations and medals.

The present topic, less approached in the military or theological research, reveals the tradition of the religious assistance in the Romanian Army. The priests contributed to the maintenance of a high morale among the Romanian soldiers and their confidence in the final victory, which decisively supplied the lack of training and adequate war equipment. The recognition of their importance in the middle of the Army made the military authorities to collaborate with the ecclesiastical ones in setting up a Bishopric of the Romanian Army in 1921, which would carry out an impressive and successfully activity till 1948. In the context of the present discussions over the revival of the former Army Bishopric, such an approach may serve as a starting point in evaluating the long tradition of the religious assistance in the Romanian Army.