Votul este o promisiune sau făgăduinţă făcută de creştin lui Dumnezeu, prin care el se obligă de bunăvoie la anumite sacrificii sau la fapte bune, ca semn al căinţei, al mulţumirii sau al dăruirii sale către Dumnezeu. Votul, de obicei, se depune în momente de încredere, de încordare sufletească, când credinciosul simte nevoia să unească rugăciunea sa cu promisiunea săvârşirii unei fapte bune sau cu dorinţa de a se dărui total şi cu toată viaţa lui Dumnezeu. Votul izvorăşte din făgăduinţa ce-l leagă pe credincios pentru un anumit timp sau pentru viaţa întreagă, pentru săvârşirea unei fapte. Votul trebuie să îndeplinească anumite condiţii: - să aibă ca scop preamărirea lui Dumnezeu; - să fie expresia unei convingeri clare şi decizii libere; - să se refere numai la fapte bune şi posibile sub raport fizic şi moral. Numai îndreptarea făgăduinţei către Dumnezeu dă votului un caracter de act de cult. Dar votul presupune o cunoaştere clară a obiectului, împrejurărilor şi posibilităţilor de îndeplinire. Peste tot, votul implică o deplină libertate de voinţă şi de acţiune. El se prezintă ca o expresie a deliberării mature a omului privind făgăduinţa respectivă. Obiectul votului sunt numai faptele bune, sau faptele care sunt legate de împlinirea sfaturilor evanghelice (sărăcia de bunăvoie, castitatea, ascultarea necondiţionată). În general, voturile sunt făcute în anumite condiţii şi de anumiţi oameni. Ele presupun nişte obligaţii speciale pentru cei ce le depun. În obiectul votului nu pot intra faptele rele. Pe de o parte, cel ce face o juruinţă trebuie să se cerceteze pe sine şi să nu făgăduiască niciodată ceea ce nu e în stare să facă, sau ceea ce întrece posibilităţile lui fizice , morale, materiale sau spirituale. Pe de altă parte, a promite ceva lui Dumnezeu înseamnă a şti şi a cunoaşte puterile tale pentru săvârşirea acelei fapte. Odată depus, votul este totdeauna obligatoriu şi trebuie îndeplinit exact şi deplin, nu cu jumătăţi de măsură. Sunt texte clare care vorbesc despre obligativitatea votului: „Iar dacă te-ai jurat Domnului, să păzeşti şi să împlineşti ceea ce îţi ava ieşi pe buze şi anume juruinţele pe care le vei face de bună voie, Domnului Dumnezeului tău şi pe care le vei rosti cu gura ta. Căci Domnul tău îşi va cere socoteală ţi te vei face vinovat de păcat” (Deuteronom 23, 21-23). În acelaşi sens vorbeşte şi Ecleziastul (5, 4-5) şi Psalmistul (56, 12-13). Obligaţia de a fi credincios juruinţei date îşi are sorgintea în însăşi libertatea noastră, căci din libertate se face juruinţă. Neîmplinirea unei făgăduinţe trădează superficialitatea şi lipsa de respect faţă de Dumnezeu şi faţă de sinea proprie; de aceea este totdeauna un păcat. Mărimea păcatului este dependentă de obiectul făgăduinţei (votului) respective. Sunt şi cazuri în care încetează sau se schimbă votul. Dar pentru voturile monahale nu există nici schimbare şi nici încetare. Cei nevrednici sunt pedepsiţi şi excluşi din comunitate. Votul poate înceta sau se poate schimba fie prin schimbarea obiectului, încetarea scopului, a împrejurărilor şi posibilităţilor respectivei persoane (schimbări neprevăzute), fie prin neacceptarea juruinţei de către cei de care e făcută (ex: o juruinţă făcută de un copil către părintele său, care nu o admite) sau când suntem într-o comunitate de viaţă (omilie). Votul se schimbă prin dispensă din partea autorităţii competente, bazată pe motive temeinice. Votul mai poate fi schimbat printr-un alt vot de valoare superioară, egală sau de valoare mai mică. Dar schimbarea printr-unul de valoare mai mică se face numai prin dispensă aprobată de autoritatea bisericească în drept.
Felurile votului Există diverse feluri de voturi, după anumite criterii: a. – după obiect votul este: 1. – personal – cineva promite să săvârşească ceva; 2. - material – când promite să dea anumite bunuri materiale; 3. - mixt – şi personal şi material; b. – după formă: 1. – condiţionat – valabil numai după realizarea condiţiei; 2. – necondiţionat – când cineva promite fără să condiţioneze de ceva juruinţa făcută; c. – din punct de vedre social: 1. – particular – juruinţa pe care o face fiecare în faţa lui Dumnezeu; 2. – public – când se promite ceva lui Dumnezeu în cadrul unei solemnităţi, de faţă cu alţii; d. – după intenţie: 1. – de preamărire a lui Dumnezeu; 2. – de mulţumire pentru binefacerile primite; 3. – de cerere pentru a primi ceva; 4. – de ispăşire ca semn al căinţei. Toate felurile de vot sunt spre preamărirea lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură la tot pasul ne oferă temeiuri doctrinare ale votului; ex: Iacov, trezindu-se din vis, a promis că va ridica un altar (Facere 28, 20-22); Moise arată în Levitic (27) cum trebuie preţuite fie persoanele, fie bunurile juruite Domnului; există juruinţe ale întregului popor (Numeri 21, 2); Judecătorii Ieftae, Samson, Samuil, Ana (mama lui Samuil), Abesalom fac juruinţe (Judecători 11, 30; I Regi 1, 2; II Regi 15, 8). Există în Vechiul Testament un vot al nazireatului (I Regi 1, 2). Împlinirea votului este obligatorie (Numeri 6, 1, 30). În Noul Testament, Sfântul Pavel practică un vot al nazireatului împreună cu alţi credincioşi (Fapte 21, 23-27). Sfântul Ioan Botezătorul este nazireu pe viaţă (Luca 1, 15). Într-un fel, Maica Domnului a făcut un vot pe viaţă al fecioriei (Luca 1, 34-40). Sfântul Pavel îndeamnă pe văduvele tinere mai bine să se căsătorească decât să cadă. Sfaturile evanghelice sunt alte temeiuri ale voturilor. Ele sunt şi voturi şi stau la baza vieţii monahale; sunt voturi depuse sub stare de jurământ, de la ele nu există dezlegare. Biserica a preţuit totdeauna votul în toate felurile lui. Votul a avut o însemnătate deosebită pentru organizarea monahismului; tunderea în monahism, presupunerea, depunerea celor trei voturi sub stare de jurământ; ele angajează pe toată viaţa, neputând înceta, neputându-se schimba sau îndulci. Valoarea morală a votului a fost contestată de protestanţi, începând cu Luther, sub motiv că pentru împlinirea poruncilor e suficient Legământul Botezului şi prin vot s-ar silui însăşi voinţa omului. Atitudinea protestantă este explicabilă de îndată ce ei au negat sfaturile evanghelice. Pentru sfaturile evanghelice e nevoie de vot. Pentru împlinirea mai bine a poruncilor, votul a chiar necesar. Votul asigură o stabilitate împlinirii poruncilor. Valoarea morală a votului constă în faptul că în toate cazurile şi felurile de vot el implică o dăruire de sine pentru preamărirea lui Dumnezeu. Votul este o expresie a unei dăruiri făcută de credincios lui Dumnezeu. Înţeles ca dăruire, votul contribuie la fortificarea şi dinamizarea activităţii credincioşilor pe linia binelui. Credinciosul care–şi ţine votul este credinciosul de acţiune, care dovedeşte o constanţă în dăruirea şi relaţia de comuniune cu Dumnezeu şi semenii săi.
