Tipicul sau programul iconografic al bisericii ortodoxe
Pictura bisericilor ortodoxe nu este doar un simplu mijloc de decorare a locaşurilor sfinte pentru încîntarea ochilor şi satisfacerea simţului este¬tic al privitorilor ci constituie o întreagă „teologie în imagini” pentru a că¬rei corectă înţelegere sînt necesare cunoştinţe de dogmă creştină, de Scrip¬tură sfîntă, de exegeză, de cult şi istorie bisericească, etc. „Picturile dau glas monumentelor. Ele cristalizează idei, simţiri şi viaţă, reprezintă docu¬mente şi izvoare de istorie... Iconogafia ne introduce în lumea de artă a trecutului nostru”(I.D. Ştefănescu). Noţiuni generale despre programul sau tipicul iconografic. Bisericile ortodoxe nu sînt zugrăvite la întîmplare, ci după o anumită rînduială. Există deci un sistem, un program sau tipic iconografic, care arată pictorilor bisericeşti care anume scene sau chipuri sfinte se pot zu¬grăvi în fiecare din compartimentele interioare şi după caz şi exterioare ale bisericii, în aşa fel încît decorul pictural al oricărei biserici să alcătuiască în întregimea lui un ansamblu unitar şi logic, inspirat şi călăuzit de o idee sau un principiu central, coordonator. Acest program sau tipic iconografic n-a fost fix şi uniform, adică n-a fost totdeauna la fel în decursul timpului. El s-a format cu încetul şi a va¬riat după epoci şi regiuni potrivit şi cu evoluţia arhitecturii bisericeşti, deci în funcţie de varietatea tipurilor arhitecturale, de dimensiunile bise¬ricilor şi suprafaţa de pictat. Au contribuit la aceasta şi ideile sau curen¬tele teologice (dogmatice) care au frămîntat cugetarea creştină, gusturile şi intenţiile ctitorilor ziditori de biserici, care au impus uneori pictorilor preferinţele lor, precum chiar şi fantezia pictorilor înşişi, care, pe acest te¬ren aveau prilejul să-si afirme personalitatea. Într-un fel se picta o basilică creştină din sec. IV-VI şi în altfel o biserică ortodoxă din sec. XIV; într-un fel se pictează o biserică modestă de enorie, într-un fel o catedrală măreaţă şi somptuoasă (ca San-Marco din Veneţia) şi în altfel, o biserică mănăstirească sau un paraclis de curte domnească (a Sf. Nicolae de la Curtea de Argeş) şi în altfel, o biserică de cimitir sau necropolă cum era Sf. Apostoli din Constantinopole sau Kahrise-Geami, biserica Mîntuitorului din Constantinopole din sec. XII, ale cărei fresce au fost date la iveală şi restaurate între 1948-1959, de Institutul bizantino-american, în care credinţa şi nădejdea învierii - deci iconografia Evangheliilor învierii, joacă rolul principal. În tot cazul izvorul de inspiraţie preferat al picturii bizantine a fost îndeosebi istoria biblică; Evangheliile cano¬nice (pentru Orient chiar apocrifele) şi tîlcurile, mai ales comentariile biblice ale marilor teologi, dascăli şi exegeţi ai Bisericii, cultul biseri¬cesc şi mai ales textele imnografice. Din sec. VIII-IX înainte - şi mai ales după sinodul VII ecumenic (Niceea 787) şi cel local de la Constantinopole (843), prin care s-a restabilit definitiv cultul icoanelor - capriciile, fantezia şi gusturile personale ale ctitoriilor şi ale pictorilor au început a fi puse mai îndeaproape sub su¬pravegherea şi controlul Bisericii, care dirijează de aci înainte evoluţia ar¬telor sacre după principii riguroase şi reguli precise. În Ortodoxie icoana are un sens religios profund, ea nu e un simplu obiect de artă. Ceva mai mult, chipurile şi scenele sfinte zugrăvite în biserici nu sînt fără legătură între ele. Ele nu trebuie „citite” adică văzute şi interpretate izolat sau independent una de alta, ci dimpotrivă „fac parte dintr-un an¬samblu legat, şi un rost, aşa cum sînt filele unei cărţi care nu se poate ală¬tura şi coase fără ordine”. Prin compoziţiile lor iconografice, pictorii bisericilor bizantine caută să traducă vizual cugetarea bisericească, ideile teologilor, sentimentele de evlavie ale clericilor şi credincioşilor. Fiecare parte a decorului iconogra¬fic are un substrat teologic, o intenţie simbolică; fiecare grupă de sfinţi, fiecare ciclu de scene sfinte ocupă în ansamblul edificiului sacru un loc anumit şi are un rol bine definit în demonstraţia teologică pe care locaşul bisericesc are menirea să o prezinte ochilor credincioşilor. După sec. IX adică în perioada posticonoclastă, s-au pus bazele unei noi ere a artei bisericeşti, care se caracterizează în iconografie prin formarea treptată a unui program sau tipic iconografic, mai mult sau mai puţin fix şi stabil, care va deveni obligatoriu pentru toţi pictorii şi ale cărui reguli vor fi înscrise şi în Erminiile sau călăuzele zugravilor bizantini. Unul dintre cele dintâi monumente bizantine la care se aplică regulile acestui program iconografic este de ex. biserica Theotokos Pharos din Constantinopole, sfinţită în anul 864. Acest program iconografic este cristalizarea sau expresia unei cuge¬tări. Programele iconografice se organizează logic, în jurul unei idei cen¬trale pe care urmăresc să o lumineze, folosind pentru aceasta teologia vre¬mii. Pe baza acestei idei, pictorul îşi strînge elementele şi ordonează pro¬blemele în legătură cu nevoile monumentului, găsind soluţiile cele mai po¬trivite. Există deci un program sau tipic iconografic fixat de tradiţie, care este uniform, adică valabil pentru toate bisericile, numai în liniile lui ge¬nerale, iar în amănunte este variabil adică adaptat de la caz la caz după condiţiile de loc şi timp enumerate mai înainte. Bazele teologice ale programului iconografic. Principiul general sau ideea directoare care stă la baza acestui pro¬gram iconografic şi care fixează şi rînduieşte locul fiecărei scene sau fi¬guri sfinte pe pereţii bisericii, este concepţia teologică. Cheia acestei concepţii teologice ne-au dat-o marii mistagogi sau tîlcuitori ai cultului ortodox, prin explicarea simbolică a locaşului divin şi a sfintelor slujbe care se săvîrşesc aici. Dintre aceştia cei mai importanţi sînt: Sf. Maxim Mărturisitorul, marele teolog din sec. VII, Sf. Gherman patriarhul Constantinopolului şi arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului în sec. XV. După aceştia distribuirea picturii în ansamblul iconografic al bisericii este determinată (guvernată) adică de rolul sau funcţia specială a fiecărei părţi a bisericii în cultul (serviciul) liturgic, iar pe de alta, de semnificaţia simbolică si mistică a fiecăreia din aceste părţi. Cu alte cuvinte, decorul iconografic al bisericii trebuie să fie în strînsă legătură cu arhitectura sau formele ei şi totodată cu destinaţia şi simbolismul ei în cultul ortodox. Ca să înţelegem deci mai bine ideea care stă la baza programului iconografic al bisericilor ortodoxe, să vedem mai întîi ce spun liturgiştii din epoca patristică şi bizantină despre sfîntul locaş, funcţia şi simbolismul lui în viaţa bisericească. După Sf. Gherman, patriarh al Constantinopolului „Biserica este ce¬rul pe pămînt, în care locuieşte si se preumblă Dumnezeu, Care este în cer; ... ea este preaslăvită, mai presus de Cortul Mărturiei lui Moisi, a fost preînchipuită în patriarhi, întemeiată pe Sf. apostoli, ... vestită de profeţi şi împodobită de ierarhi, desăvîrşită de către martiri si aşezată pe sfintele moaşte ale acestora, ca pe un tron”. Iar Sf. Maxim Mărturisitorul spune, mai concis: „Sfînta biserică a lui Dumnezeu este icoană a lumii sensibile. Ea are drept cer dumnezeiescul ieration (altar), iar ca pămînt, frumuseţea naosului”. Locaşul de cult - bi¬serica văzută este deci o reproducere în mic a universului mare, un micro¬cosmos creştin. Simbolica arhitecturii bisericeşti interpretează deci edifi¬ciul bisericii cu cupolă, specifică stilului bizantin, ca o imagine a lumii. De altfel după Sf. Maxim, Cosmosul însuşi (lumea) „este biserică avînd cerul ca ieration (altar), iar podoaba pămîntului ca naos”. Fiinţa uma¬nă, de asemenea în virtutea faptului că este făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, poate fi asemănată şi cu o biserică al cărei ieration este su¬fletul, al cărei dumnezeiesc altar este raţiunea sau mintea şi al că¬rei naos este trupul. Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului precizează mai îndeaproape rolul şi gradul de sfinţenie al celor trei încăperi, sau des¬părţituri principale ale bisericilor ortodoxe (altarul, naosul şi pronaosul) care, după el, au şi o semnficaţie trinitară: „Ca o casă a lui Dumnezeu bi¬serica închipuieşte toată lumea, pentru că Dumnezeu este pretutindeni şi peste toate; si biserica arătînd aceasta, se împarte în trei, căci şi Dumne¬zeu este Treime...”. Prea sfîntul altar închipuieşte cele mai presus de ceruri, unde se zice că se află şi scaunul lui Dumnezeu, pe care îl simbolizează Sf. Masă. Naosul (sînul) închipuieşte lumea văzută, cele din înaltul naosului (închipuiesc) ce¬rul cel văzut, cele din josul lui (închipuieşte) pe cele de pe pămînt şi însuşi raiul, iar cele din afară (închipuiesc) cele mai de jos şi însuşi pămîntul...”. Biserica este, aşa dar, imaginea văzută şi unitară a Cosmosului, a în¬tregii lumi văzute şi nevăzute, strînsă în jurul lui Dumnezeu, Creatorul şi Providenţiatorul ei. Interiorul bisericilor ortodoxe (bizantine) al căror tip general este basilica cruciformă cu cupolă, sinteza rezultată din contopirea a două forme sau planuri primitive ale construcţiei sacre: cea de plan cen¬tral şi cea de formă basilicală (dreptunghiulară, lungă) reprezintă cristalizarea unei concepţii arhitectonice sacrale: prin strângerea locaşului într-o unitate închisă s-a intenţionat să se facă vizibilă unitatea universală a Cos¬mosului creştin transfigurat. „E vrednic de mirare că, în micimea lui, locaşul (biserica) seamănă cu vastul univers. Cupola sa înălţată este comparabilă cu cerul cerurilor... Ea se sprijină solid pe partea ei inferioară. Arcurile ei reprezintă cele patru laturi ale lumii”, zice Sf. Maxim Mărturisitorul. În viziunea mistagogilor bizantini, biserica văzută este imaginea materială a Bisericii nevăzute din ceruri, formată din sfinţi şi îngeri, iar cele ce se săvîrşesc într-însa, adică sfintele slujbe, începînd cu Sfînta Liturghie, nu sînt decît copii şi repre¬zentări văzute ale cultului spiritual (nematerial) adus necontenit lui Dum¬nezeu de către Biserica triumfătoare din ceruri. „Biserica pămîntească simbolizează Biserica cea luminată a Ierusalimului ceresc” zice Sf. Maxim Mărturisitorul. Iar Sf. Simeon al Tesalonicului preciza: „una este bise¬rica de sus şi de jos, de cînd Dumnezeu a pogorît la noi, S-a arătat în trup ca noi şi a săvîrşit mîntuirea noastră; şi un singur lucru este Liturghia şi împărtăşirea şi cunoştinţa Stăpînului; ea se săvîrşeste şi sus (în ceruri) şi jos (pe pămînt). Numai că acolo se face fără văluri şi simboale, pe cînd aici (pe pămînt) prin simboale, pentru că un lucru greu este pentru noi şi sîntem îmbrăcaţi în trup stricăcios”. Principiul acesta, care stă la baza programului iconografic a fost for¬mulat şi de Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, astfel: „Cultul orto¬dox, avînd semnificaţie determinată şi precisă şi răspunzînd la un scop bine ştiut, icoanele şi tablourile de pictură în biserici trebuie să ocupe locul anumit spre a fi în armonie cu ideea specială, avută la întocmirea cul¬tului şi la alcătuirea planului pentru clădirea bisericilor”. În biserică - locaşul de adunare şi de rugăciune al obştei creştine or¬todoxe - fiecare stare sau categorie de credincioşi ocupă locul potrivit cu rangul sau vrednicia ei, în sînul marii familii creştine: altarul este locul clerului sau al sfinţiţilor slujitori (arhierei, preoţi şi diaconi), naosul este spaţiul credincioşilor mireni, iar pronaosul - anticamera bisericii - era odinioară locul rezervat catehumenilor şi penitenţilor, adică celor de la periferia bisericii, iar necredincioşii, cei care nu fac parte din Biserică, ei stau afară din biserică (în vechime li se îngăduia şederea acestora cel mult în atriumul sau exonartexul bisericesc), în lumina acestei teologii a sim¬bolurilor bisericii văzute se deduc regulile care dictează întocmirea tipicu¬lui sau programului iconografic al locaşului sfînt. Biserica - locaş trebuie să ne dea, în ansamblul ei arhitectonic şi pic¬tural, o viziune sau imagine sensibilă a Bisericii cereşti, a „Cerului pe pă¬mînt”, cum spune Sf. Gherman al Constantinopolului atît prin arhitectura ei, dominată de planul în cruce pe cupola Pantocratorului, care se rotunjeşte deasupra ei ca bolta cerului deasupra pămîntului, dar mai ales prin modul cum este distribuită zugrăveala pe suprafaţa pereţilor ei, ea caută să ne sugereze în chip plastic rînduiala, ierarhia sau ordinea ideală care domneşte în acest imens Cosmos sau Univers bisericesc (creştin), în care fie¬care fiinţă îşi are locul său precis determinat: „Ceea ce formele arhitectu¬rale (ale bisericii) exprimă simbolic, ... este precizat şi subliniat de pic¬tură” - care întregeşte astfel simbolismul formelor construcţiei şi îl face intuitiv şi inteligibil. Turla cea mare (cupola) de deasupra naosului, care este partea cea mai înaltă a bisericii şi deci cea mai apropiată de cer, va înfăţişa Biserica ce¬rească, pe locuitorii. Cerului, pe Hristos-Dumnezeu, întemeietorul şi capul ei nevăzut, împreună cu cei mai apropiaţi de Dumnezeu: sfinţii profeţi, apostoli şi evanghelişti, care L-au vestit, care I-au slujit în lume şi care acum se bucură de vederea nemijlocită a feţei Lui, ei alcătuind temelia neclintită pe care a zidit şi se instituie Biserica creştină. Altarul, încăperea cea mai sfîntă şi mai tainică a bisericii, simbolizează cerul, acel „templu nefăcut de mînă omenească”, în care a intrat Hristos cel transfigurat prin înviere, arhiereul cel mare al noului Asezămînt (Evrei 9, 24); el reprezintă, în acelaşi timp, şi Biserica pămîntească, în ma¬nifestarea ei cea mai înaltă; altarul va fi rezervat chipurilor membrilor Bisericii triumfătoare, formată din acele persoane sfinte cele mai apropiate de altarul ceresc (Maica Domnului), care au avut un rol de seamă în cultul creştin şi mai ales în alcătuirea şi slujirea Sfintei Liturghii, care se ofici¬ază în altar: mari ierarhi, autori de liturghii, diaconi slujitori, scene isto¬rice şi simbolice din Istoria sfîntă a Vechiului şi Noului Testament, în le¬gătură cu Liturghia, ş.a.m.d. Naosul este locul în care poporul lui Dumnezeu se adună în „preoţia împărătească a credincioşilor”, este încăperea rezervată credincioşilor de ambele sexe, imaginea vieţii pămînteşti; pictura lui va reprezenta, îndeosebi, viaţa, activitatea şi suferinţele Mîntuitorului şi ale Sfinţilor Săi pe pămînt, înainte de a fi proslăviţi în cer; Pronaosul, ca poartă şi anticameră a bisericii, va reprezenta, în general, chipurile celor care se luptă să cîştige mîntuirea: ctitori, voevozi, arhierei, pustnici si călugări; va înfăţişa şi scene menite să ne instruiască şi să ne amintească ce este biserica şi cum trebuie să stăm în ea. Suprafaţa exterioară a zidurilor bisericii - atunci cînd e zugrăvită, cum este cazul bisericilor din nordul Moldovei, construite ori zugrăvite în cursul sec. al XVI-lea, înfăţişează pe cei ce au dorit, dar n-au avut timpul să facă parte din Biserica creştină: drepţii Vechiului Testament, sibile sau profeţesc păgîne, filozofi şi înţelepţi din lumea veche, care au contribuit la pregătirea sufletească a omenirii, pentru venirea Mîntuitorului în lume.
