TEMEIURILE DOCTRINARE ALE ÎNDATORIRILOR FAŢĂ DE NOI ÎNŞINE
Cel de-al doilea mare capitol al Moralei speciale, urmând imediat după capitolul îndatoririlor faţă de Dumnezeu şi înaintea îndatoririlor faţă de aproapele, este dedicat prezentării datoriilor faţă de noi înşine. Aceste datorii constituie o mărturie a îndatoririlor faţă de Dumnezeu şi o premisă, o condiţie a îndatoririlor faţă de aproapele.
Datoriile faţă de noi înşine presupun îndatoririle faţă de Dumnezeu, omul fiind chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Chipul trebuie să s orienteze totdeauna după modelul său şi să dea mărturie pentru modelul său. Îndatoririle faţă de noi înşine sunt legate atât de îndatoririle faţă de Dumnezeu cât şi de îndatoririle către aproapele. Cele către noi înşine sunt o mărturie a trăirii în comuniune cu Dumnezeu, o pregătire şi o condiţie pentru îndatoririle faţă de semeni, având în vedere că „pe Dumnezeu trebuie să-L iubim din tot sufletul şi din tot cugetul, iar pe aproapele ca pe noi înşine” (Matei 22, 37-39 – porunca cea mare a iubirii). Datoriile faţă de noi înşine se interpelează şi se intercondiţionează reciproc cu îndatoririle faţă de Dumnezeu şi îndatoririle faţă de aproapele. Cu alte cuvinte, împlinind datoriile faţă de noi înşine, le împlinim şi pe cele faţă de Dumnezeu, dacă avem în vedre chipul lui Dumnezeu în om. În calitatea de fiinţă personală, omul trebuie să-şi îndeplinească datoriile faţă de sine însuşi pentru a mărturisi concret că este în relaţii de comuniune cu Dumnezeu; trebuie să se îngrijească de sine însuşi şi să-şi îndeplinească datoriile faţă de sine, fiindcă omul este chip şi asemănare a lui Dumnezeu, deci, el trebuie să înainteze de la chip spre asemănare. Această înaintare e poruncită de Dumnezeu Însuşi: „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este” ( Matei 5, 48). Datoriile faţă de noi înşine sunt o temelie şi o disponibilitate pentru îndatoririle faţă de semenii noştri, având în vedere că nu purtăm singuri chipul lui Dumnezeu, ci împreună cu toţi oamenii. 1. – Primul temei teologic şi esenţial al datoriilor faţă de noi înşine, deci, faptul creării omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu este un dat ontologic, iar asemănarea e o minune. Ca dat ontologic, chipul lui Dumnezeu în om arată calitatea de subiect, de persoană a omului şi prin această calitate de partener de dialog a omului cu Dumnezeu. Omul este un subiect responsabil pentru faptele sale proprii. El trebuie să îndeplinească aceste fapte după voia lui Dumnezeu. De la chip el trebuie să înainteze spre tot mai mare asemănare cu Dumnezeu. 2. – Al doilea temei este cel hristologic. Făcându-se om, Fiul lui Dumnezeu a luat firea noastră omenească, împărtăşind toate ale noastre, afară de păcat. Într-un fel, prin firea umană astfel asumată, noi suntem cuprinşi în Hristos şi înrudiţi cu Hristos, fiii adoptivi ai lui Dumnezeu, datorită Fiului Său care S-a făcut om. Fiul lui Dumnezeu a luat firea omenească pentru a o restaura, a o înnoi şi a reorienta pe om către Dumnezeu. Vindecările săvârşite de Hristos asupra oamenilor sunt expresia grijii lui Dumnezeu faţă de făpturile Sale. Făcându-Se om, Dumnezeu ne arată valoarea omului în faţa Sa. În Hristos noi avem sursa îndatoririlor faţă de noi înşine, dar şi sursa de putere pentru a le îndeplini. 3. – Al treilea temei teologic al îndatoririlor faţă de noi înşine îl constituie mântuirea şi desăvârşirea la care suntem chemaţi toţi prin cuvântul lui Dumnezeu, Hristos ne-a răscumpărat prin jertfă şi înviere şi ne-a repus în comuniunea cu Dumnezeu, iar noi avem datoria de a ne însuşi ceea ce El a făcut pentru noi. Mântuirea proprie, ca însuşire a roadelor răscumpărării prin har, credinţă şi fapte bune, este un alt temei teologic al îndatoririlor faţă de noi înşine. Mesajul d ea răspândi Evanghelia la toate neamurile dat Apostolilor de Hristos (Matei 28, 19-20; Marcu 16, 15-16), ne arată obligaţia noastră de a răspunde la cuvântul lui Dumnezeu care ne cheamă la mântuire. A ţi îndeplini faţă de tine însuţi înseamnă a răspunde chemării adresată nouă de Dumnezeu. 4 – Al patrulea temei teologic îl constituie însuşi aspectul comunitar sobornicesc al fiinţei şi vieţii umane. Nimeni nu trăieşte de unul singur, ci este necesară o deschidere a fiecăruia spre altul şi spre mai mulţi alţii. Fiecăruia îi revine sarcina de a-şi deschide fiinţa sa spre alţii şi a găsi în alţii confirmarea şi a se dărui altora. Nu te poţi dărui altora dacă nu te deschizi tu însuţi şi nu te cunoşti tu însuţi. Dăruirea faţă de alţii implică o pregătire asiduă a ta proprie. Omul împătimit nu se poate dărui. El caută satisfacerea plăcerilor sale în altul. Ori, dăruirea spre un altul implică o curăţenie morală şi o mare disponibilitate de iubire pentru altul. Concluzie Împlinind îndatoririle faţă de noi înşine vom da mărturie de iubirea noastră faţă de Dumnezeu. Cel ce-şi îndeplineşte îndatoririle faţă de sine însuşi va împlini şi îndatoririle faţă de Dumnezeu şi va fi disponibil pentru iubirea şi slujirea aproapelui. Datoriile faţă de noi înşine se împart în două mari categorii: a. – datorii generale; b. – datorii speciale. a. – Datoriile generale privesc pe om în întreaga lui fiinţă de persoană şi sunt legate de realitatea noastră ca subiect, de calitatea noastră de persoane, capabile de comuniune cu Hristos şi cu semenii. b. – Datoriile speciale privesc cele două componente esenţiale ale fiinţei umane: sufletul şi trupul. Ele se împart în: - datorii faţă de sufletul nostru; - datorii faţă de trup. În cadrul îndatoririlor generale şi speciale un loc aparte îl ocupă trăirea creştină autentică.
A. ÎNDATORIRILE GENERALE FAŢĂ DE NOI ÎNŞINE Dacă atitudinea creştinului faţă de Dumnezeu, mai exact relaţia de comuniune a creştinului cu Dumnezeu se arată prin cele trei virtuţi teologice (credinţa, nădejdea şi dragostea), tot prin trei virtuţi se exprimă şi îndatoririle generale faţă de noi înşine: stima de sine, smerenia şi iubirea de sine (ca virtute). Aceste trei virtuţi alcătuiesc datoriile generale către noi înşine, din care decurg şi alte îndatoriri care îmbrăţişează persoana întreagă a omului.
1. – Stima de sine Temeiul principal al stimei de sine îl constituie faptul că omul este chipul lui Dumnezeu. Către cunoaşterea stimei de sine se ajunge printr-o străduinţă asiduă a omului de a se cunoaşte mai bine pe sine însuşi. Prin cunoaşterea de sine ajungem la stima de sine şi tot prin ea ajungem la smerenie. La baza stimei de sine stă conştiinţa demnităţii noastre de chip al lui Dumnezeu. Dar omul cunoaşte deplin valoarea şi vrednicia sa numai în lumina cuvântului lui Dumnezeu. Noi cunoaştem cu ajutorul credinţei şi al minţii că omul îşi are Creatorul său de care el depinde. Numai prin credinţă putem intui ce înseamnă demnitatea de chip al lui Dumnezeu, pe care o poartă fiecare om. Prin cuvântul lui Dumnezeu înţelegem şi ce înseamnă asemănarea cu Dumnezeu. Stima de sine este acel respect pe care fiecare îl datorăm fiinţei noastre. Respectul pe care-l datorăm către noi înşine este o virtute şi o datorie generală. Stima de sine e obligatorie pentru fiecare ins în parte, dacă avem în vedere că Dumnezeu intră în dialog cu omul. Omul trebuie să se respecte ca chip al lui Dumnezeu şi ca partener de dialog cu Dumnezeu. De aceea, stima de sine joacă un mare rol în viaţa morală a omului. Ea este un scut puternic împotriva poftelor şi un puternic îndemn de a înainta în virtute, virtutea fiind valorificarea maximă a demnităţii umane. Cine se respectă pe sine îşi înţelege şi obligaţiile ce-i revin, de a iubi pe modelul său, pe Dumnezeu. Prin păcat omul renunţă la stima de sine, căci el devine robul naturii interioare; el îşi pierde conştiinţa superiorităţii sale şi însăşi stima de sine. De aceea, Sfântul Pavel spune clar: „Cu preţ sunteţi cumpăraţi, nu vă faceţi robi oamenilor” (I Corinteni 7, 23). Marele filosof creştin Blaise Pascal sublinia mizeria omului pricinuită de slăbiciunile lui aduse prin păcat, dar şi măreţia omului când spunea că „omul este o trestie gânditoare”, căci ştie de unde vine şi unde trebuie să meargă. Cel ce trăieşte stima de sine se îngrijeşte şi de mântuirea proprie, arătând aceasta şi printr-o comportare corespunzătoare. Stima de sine n-a fost cunoscută de antichitate, mai ales că antichitatea n-a cunoscut nici pe Dumnezeu ca fiinţă personală. De aici sclavia,maltratările omului etc. Ori, stima de sine este un scut puternic împotriva poftelor de tot felul şi un impuls pe calea virtuţii.
2. – Smerenia Într-o formulare simplă, smerenia este expresia dependenţei noastre faţă de Dumnezeu, şi într-un fel, faţă de societate, de natură. În sens relativ ea înseamnă micime, neputinţă. În sens autentic smerenia înseamnă o adâncă recunoaştere a nimicniciei noastre şi deci o trăire esenţială a dependenţei noastre faţă de Dumnezeu. Rădăcina şi temelia smereniei, ca virtute, stau în însăşi iubirea chenotică a lui Hristos. Întrupându-se, Fiul lui Dumnezeu a luat toate ale noastre, S-a făcut rob împreună cu noi, fiind om adevărat, afară de păcat. Sursa smereniei creştine trebuie văzută în chenoza cea mare a lui Hristos pentru noi oamenii. Virtutea smereniei este o adâncă recunoaştere de către om a dependenţei sale faţă de Dumnezeu; creştinul smerit mărturiseşte că tot ce are este de la Dumnezeu; el totdeauna ştie că se află pe drumul spre desăvârşire. Smerenia nu trebuie înţeleasă ca stare de umilinţă, ci ca o automicşorare în faţa lui Dumnezeu pentru a dobândi pe Dumnezeu. Smerenia n-a fost cunoscută de antichitate, smerenia izvorăşte din harul lui Dumnezeu dar şi din cunoaşterea proprie. În smerenie concură doi factori esenţiali: harul – ca expresie a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi şi efortul nostru de cunoaştere a dependenţei noastre faţă de Dumnezeu şi, într-un fel, faţă de semeni. Smerenia este şi o condiţie de dialog cu semenii. Cel trufaş n-are deschidere nici la Dumnezeu, nici la semeni. Forţa smereniei şi frumuseţea ei ne-au fost pilduite de Hristos însuşi: „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29); „Tot cel ce se înalţă se va smeri şi tot cel ce se smereşte se va înălţa” (Luca 14, 11); „Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta este cel mai mare în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 4); alte texte: „Vrednicia noastră este de la Dumnezeu” (II Corinteni 3, 5); „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Iar d el-ai primit, de ce te lauzi, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (I Corinteni 4, 7). Dacă mândria – opusul smereniei – este începutul tuturor păcatelor (Iisus Sirah 10, 15), smerenia este rădăcină a multor virtuţi şi putere a multor virtuţi. Virtutea smereniei, deci, se întemeiază pe calitatea noastră de făptură raţională creată de Dumnezeu, capabilă să reflecteze asupra sa însăşi. Datoria de a avea respect faţă de tine însuţi şi de a te preţui totdeauna în dependenţa faţă de Dumnezeu este o condiţie spre mântuire. Tot ceea ce facem în această viaţă pentru noi trebuie să considerăm că am făcut doar ceea ce trebuie să facem. Smerenia este contară atitudinii triumfaliste. În duhul smereniei de care vorbeşte ortodoxia nu se mai poate vorbi de teoria meritului şi suprameritului. Nimeni dintre noi nu poate spune că a făcut mai mult decât trebuia să facă. Cui i s-a dat mult, mult i se va cere. Roadele smereniei sunt multiple: 1. - În privinţa relaţiei cu Dumnezeu: cel smerit recunoaşte totdeauna că tot ce are este darul lui Dumnezeu şi el trăieşte totdeauna starea de pocăinţă şi de răbdare; tot privind relaţia cu Dumnezeu ca rod al smereniei este şi dorinţa continuă după Dumnezeu. 2. – Privind relaţia cu sinea proprie: smerenia este o trezvie continuă la ceea ce se petrece în sinea proprie şi o indiferenţă faţă de laudele ce vin din afară. 3. – Privind relaţia cu semenii: stima sinceră, ascultare, modestie, îngăduinţă, blândeţe, împăcare, dragostea faţă de toţi. Pe cât este de necesară, pe atât este de greu a dobândi această virtute. Cei mai mari duşmani ai smereniei sunt: orbirea minţii, aplecarea spre egoism şi mândrie. Împotriva acestor duşmani trebuie să luptăm prin rugăciune, reflecţie personală, printr-o lectură bună. Mijloacele prin care putem dobândi şi păstra smerenia sunt: credinţa luminată şi cunoaşterea de sine adevărată, obţinută prin cercetare de sine şi luare aminte la poruncile lui Dumnezeu şi la exemplul lui Hristos. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că din cauza mândriei oamenii se sfâşie între ei ca fiarele. Mândria a adus acea fărâmiţare a firii omeneşti în indivizi care se închid unii faţă de alţii ca să se sfâşie.
3. – Iubirea de sine – ca virtute Este a treia îndatorire generală faţă de noi înşine, strâns legată de primele două. Înţelegerea corectă a acestor virtuţi ţine şi de relaţia care există între iubirea de sine, iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele. Dar ce înseamnă iubirea de sine ? În sens obişnuit şi direct, prin iubirea de sine înţelegem a ne preţui pe noi înşine, dorindu-ne binele şi tinzând numai spre bine; înseamnă a preţui propriile daruri date nouă de Dumnezeu: darurile naturale (zestrea naturală) şi cele supranaturale (zestrea supranaturală). În iubirea de sine distingem două momente importante: - lepădarea de sine – de tot ceea ce e păcătos în noi, de predispoziţiile şi deprinderile egoiste; - alipirea de sine – de fondul curat al individualităţii noastre, de tot ceea ce e bun în noi înşine ca daruri naturale şi daruri harice.
Temeiurile iubirii de sine Iubirea de sine ca virtute şi îndatorire faţă de noi înşine are următoarele temeiuri: 1. – Primul temei îl constituie tendinţa de păstrare a propriei noastre fiinţe şi a tot ce e legat de fiinţa noastră şi tendinţele de desăvârşire a propriilor noastre daruri fireşti şi supranaturale. 2. – Al doilea temei îl constituie stima de sine; a te iubi pe sine înseamnă în primul rând a te stima ca chip şi asemănare a lui Dumnezeu; cel ce se stimează pe sine îşi datorează şi respectul ce i se cuvine ca chip al lui Dumnezeu. Opusul stimei de sine şi deci, al iubirii de sine, este a te urî pe tine – aceasta este o monstruozitate. În mod normal, fiecare om ţine la fiinţa sa; fiecare se respectă şi caută să-şi păstreze demnitatea sa de om. La aceste două temeiuri generale mai pot fi adăugate şi altele: calitatea omului de a fi creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa; ca chip al lui Dumnezeu omul trebuie să respecte în el acest dat ontologic, să respecte calitatea lui de subiect de relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii şi de subiect responsabil al tuturor actelor sale. Dar omul este şi asemănare cu Dumnezeu, iar asemănarea se dobândeşte prin eforturi multe, persistente şi continue pe linia binelui, cu ajutorul harului divin. Asemănarea înseamnă creşterea tot mai mare a omului în Hristos, participarea omului la viaţa harică a lui Dumnezeu. Această participare cere omului să se preocupe continuu de purificarea de patimi şi creşterea în virtuţi. Cel ce se iubeşte pe sine în mod adevărat alege viaţa, binecuvântarea, libertatea numai pentru bine. La iubirea de sine ne îndreptăţeşte însăşi iubirea lui Dumnezeu arătată nouă tuturor, fără deosebire de rasă, sex, stare socială, naţionalitate etc. Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4). De aici datoria noastră de a ne respecta ca fii ai lui Dumnezeu după har, având în vedere că această calitate am dobândit-o prin lucrarea de răscumpărare a Mântuitorului şi această lucrare ne-am însuşit-o personal şi dinamic prin încorporarea în Hristos ca mădulare ale Bisericii prin Botez, Mirungere şi Euharistie. Calitatea aceasta ne-o menţinem prin stăruirea în relaţia cu Hristos. Sfântul Pavel spune: „Dumnezeu m-a iubit pe mine şi s-a dat pe Sine pentru mine” (Galateni II, 20). Omul nu este numai obiect al iubirii lui Dumnezeu, ci este şi părtaş, prin har, la viaţa dumnezeiască. Conştiinţa acestei participări sprijină puterile iubirii de sine. Iubirea de sine înţeleasă corect îşi găseşte temei în însăşi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Pe Dumnezeu nu-L putem iubi decât cu toată fiinţa. Dar pentru aceasta trebuie să-ţi preţuieşti şi să-ţi aperi tot ceea ce este bun în tine. Iubirea de sine îşi găseşte o altă rădăcină în iubirea faţă de semeni; pe aproapele nostru trebuie să-l iubim ca pe noi înşine. Măsura iubirii semenului e identică cu cea a iubirii faţă de noi înşine. Iubirea de sine e şi o introducere necesară la iubirea faţă de semeni, în sensul că creează condiţiile necesare ale iubirii aproapelui. Cel ce se iubeşte pe sine cu adevărat îndepărtează de fiinţa sa tot ceea ce îi urăşte fiinţa. A îndepărta întinăciunea din suflet este într-un fel a-ţi deschide fereastra sufletului pentru cei din jur. Că iubirea de sine este o premisă a iubirii aproapelui rezultă din porunca Mântuitorului: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 39). Dacă iubirea de sine înseamnă strădanie pentru desăvârşirea morală proprie, ea este şi poruncită de Mântuitorul:„Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”(Matei 5, 48). A te preocupa de desăvârşirea proprie înseamnă deci a te iubi pe tine ca chip al lui Dumnezeu aflat pe drumul unei tot mai mari asemănări cu El. Mântuitorul n-a formulat nici o poruncă expresă a iubirii de sine pentru că ea e dictată de însăşi firea noastră ca o cerinţă asupra căreia nu este nici o îndoială; în al doilea rând, pentru că iubirea de sine este cuprinsă în însăşi iubirea de Dumnezeu; spune Fericitul Augustin: „Nu poate să nu se iubească pe sine cel ce iubeşte pe Dumnezeu. Mai mult chiar: numai cel ce iubeşte pe Dumnezeu se iubeşte pe sine” deci, numai cel ce iubeşte pe Dumnezeu înţelege corect cum trebuie să se iubească pe sine. Mai precizează Fericitul Augustin: „Atunci când a spus: iubeşte pe aproapele ca pe tine însuţi n-a uitat nici iubirea faţă de tine însuţi”, deci a subliniat-o.
Limitele iubirii de sine Foarte adesea, iubirea de sine este pândită de degradarea ei, de opusul ei, anume iubirea de sine ca patimă, ca viciu. Pentru ca ea să nu devină viciu sau o adorare de sine, iubirea de sine implică anumite limite indicate de însăşi individualitatea proprie. Orice om nu trebuie să se înstrăineze de misiunea încredinţată lui de Dumnezeu şi să nu cunoască eşecul imposibilului (Romani 12, 3). A doua limită a iubirii de sine este dată în iubirea faţă de Dumnezeu, care are totdeauna primat faţă de iubirea de sine. Persoana umană tinde în mod firesc după Dumnezeu, este teonomă şi teocentrică. Credinciosul are conştiinţa că aparţine lui Dumnezeu; atunci când această conştiinţă se degradează, individul cade în patima egoismului. Iubirea de sine trebuie mereu încadrată în iubirea faţă de Dumnezeu şi inspirată din ea. Numai acela se iubeşte pe sine cu adevărat, care iubeşte pe Dumnezeu. Cu cât ne iubim mai mult pe noi înşine, cu atât mai mult iubim pe Dumnezeu. Deschiderea sufletului pentru iubirea de Dumnezeu nu slăbeşte cu nimic iubirea faţă de noi înşine, ci din iubirea faţă de Dumnezeu fiecare ins ia putere să se iubească corect şi să-şi dăruiască sieşi binele care mântuieşte, nu binele legat de faţa alunecoasă a acestei lumi. A treia limită a iubirii de sine este cuprinsă în obligaţia de a iubi pe semeni. Credinciosul trăieşte în relaţia cu una sau mai multe persoane, nu izolat (Romani 12, 4-5). Cel ce se iubeşte pe sine nu trebuie să se iubească în dauna iubirii semenului. Iubirea faţă de semeni este o limită şi un corectiv adus iubirii faţă de noi înşine. Fiecare dintre noi simte că este avizat la ajutorul semenilor săi şi are conştiinţa necesităţii dăruirii sale către unul şi către mai mulţi şi conştiinţa că cei de lângă el i se pot dărui şi are nevoie de dăruirea lor. Omul simte nevoia să dăruiască altuia deoarece simte în el lipsa confirmării sale de către un altul. Această lipsă îşi are rădăcina în însuşi caracterul comunitar-sobornicesc al fiinţei şi vieţii noastre. Dăruirea de către un altul nu este o sărăcire, ci o confirmare şi o îmbogăţire reciprocă. Orice dăruire către altul se întoarce ca o dăruire a altuia pentru tine. Cei ce se iubesc cu adevărat simt această împreună îmbogăţire şi creştere în iubire. A patra limită a iubirii de sine este dată de însăşi păcătoşenia noastră. Înclinarea spre păcat şi înjugarea omului cu păcatul aduce o degenerare a iubirii de sine, căci n-are nimic comun lumina cu întunericul, iubirea cu ura. Păcătoşenia proprie ne indică faptul că nimeni nu trebuie să rămână la sinea proprie şi fiecare trebuie să-şi depăşească îngustimile. Pentru aceasta fiecare trebuie să fie capabil să scoată din sine tot răul. Deci, iubirea de sine creşte şi se dezvoltă mult, dar poate să şi descrească şi chiar să înceteze ca virtute, devenind o patimă care înrobeşte sinea proprie.
Opusele iubirii de sine Orice virtute are şi un adversar. Cel dintâi duşman al iubirii de sine este ura de sine, o monstruozitate care duce pe om la practicarea neîntreruptă a păcatului. În sens propriu, nimeni nu se poate urî pe sine. Fiecare îşi doreşte un bine propriu, bună vieţuire sufletească şi trupească, mântuirea. Ne putem urî pe noi înşine numai în caz de accident sau totală eclipsă morală. Nu ne putem urî pe noi înşine decât în mod impropriu, prin accident, întrucât voim un rău moral sau preferăm bunuri inferioare celor superioare. „Cine face păcatul şi iubeşte răul, îşi urăşte sufletul său” spune Psalmistul (Psalm 10, 6). „Cine-şi iubeşte viaţa o va pierde şi cine-şi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică” spune Mântuitorul (Ioan 12, 25). Aceste citate numai printr-o corectă interpretare pot fi înţelese în spiritul iubirii de sine. Pentru virtute, pentru bine, omul trebuie să fie capabil şi de sacrificare vieţii însăşi. Deci, numai în acest sens se admite jertfa pentru un bine suprem, nu un bine aparent. De altfel, nici răul nu se prezintă omului ca atare, ci poleit în haina binelui. Să ne amintim de ispitirea Evei, cu gândul că omul va putea deveni la fel cu Dumnezeu. Deci, răul niciodată nu ni se prezintă ca rău spre a putea prinde pe om în laţurile lui. Al doilea păcat împotriva iubirii de sine este lenea. Lenea sau trândăvia se opune cultivării virtuţii şi preţuirii valorilor proprii. Al treilea duşmani şi păcat împotriva iubirii de sine este egoismul – înseamnă o iubire de sine exagerată, cu totala desconsiderare a lui Dumnezeu şi a semenului nostru. Egoismul duce la nesocotirea legilor morale obiective. Egoismul, aşa cum spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul, duce la sfâşierea firii omeneşti. Egoismul este acela care a sfâşiat firea umană în indivizi ce se autonomizează; egoismul este opusul iubirii. Desigur, feţele egoismului sunt multiple: egoism ascuns, camuflat în cuvinte binevoitoare, o atitudine de faţadă; egoism brutal, deschis, care trece cu cinism peste orice omenie, peste cerinţele dreptăţii şi iubirii, făcând din oameni brute; egoism absolut – adică idolatrizarea propriei fiinţe şi vieţi; egoismul absolut duce pe om la substituirea sa centrului lumii; egoismul absolut se substituie lui Dumnezeu însuşi; egoismul absolut este rădăcina multor rele şi păcate, cauza determinantă a pierderii mântuirii.
Obiecţiuni împotriva iubirii de sine Împotriva iubirii de sine s-au ridicat o serie de obiecţiuni. Ele au apărut îndeosebi din latura protestantă. Luther credea că în porunca Mântuitorului: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” nu este cuprinsă nici un fel de îndatorire faţă de noi înşine. După el, adevărata iubire creştină este doar cea faţă de Dumnezeu. Iubirea de sine este total păcătoasă. Concepţia lui Luther îşi are rădăcină în învăţătura despre căderea abisală a omului paradiziac, proprie protestantismului. Conform acestei concepţii, nici un om nu mai e capabil de ceva bun şi, cu atât mai mult n-are obligaţia de a se iubi pe sine. A se iubi pe sine înseamnă a păcătui. Iubirea de sine trebuie înlocuită cu iubirea aproapelui şi cu iubirea faţă de Dumnezeu. Iubirea de sine este cel mai greu obstacol pe calea mântuirii. O poziţie asemănătoare cu cea a lui Luther are şi teologul Emil Brunner în lucrarea „Omul în contradicţie”. Mai radical decât Brunner este Karl Barth, pentru care mântuirea personală este exclusiv un dar al lui Dumnezeu, întrucât omul nu este în stare să facă nimic pentru mântuire. Şi Luther şi Barth vorbesc despre o alterare totală a naturii omului. Karl Barth susţinea că omul, prin cădere, a pierdut chipul lui Dumnezeu din el. Este adevărat că şi în literatura ascetică răsăriteană există exprimări la adresa iubirii de sine, exprimări care, aparent sunt împotriva iubirii de sine. În mod real, aceste exprimări au în vedere iubirea trupească de sine, acea de care vorbea Sfântul Maxim Mărturisitorul, iubirea egoistă. Exprimările ascetice împotriva iubirii de sine au în vedere iubirea de sine ca păcat, nu ca virtute, adică preţuirea sinii proprii în locul preţuirii lui Dumnezeu Însuşi. În toată literatura ascetică sunt apeluri şi îndemnuri la viaţa virtuoasă. Aceste îndemnuri sunt tocmai o exprimare a iubirii de sine ca virtute. În aceste îndemnuri omul e chemat să se preţuiască pe sine pe calea virtuţii, nu a păcatului. Purificarea de patimi de care e vorba în literatura ascetică exprimă iubirea de sine ca virtute, ca preţuire corectă a darurilor naturale şi supranaturale proprii. Literatura ascetică face apel la om să rămână statornic pe linia binelui şi a virtuţii. Cine nu iubeşte binele şi nu preţuieşte şi valorifică corect zestrea naturală şi darurile supranaturale, nici nu se îngrijeşte de mântuirea proprie. Mântuirea proprie, grija pentru ea mai bine zis, este o expresie a iubirii de sine. Fără iubirea de sine ca virtute nu există mântuire şi nici vieţuire corectă, nici iubire faţă de Dumnezeu. Numai eliberându-te interior de patimi poţi înainta spre Dumnezeu şi poţi participa la starea harică ce ţi se împărtăşeşte.
