În acest capitol vom arãta cã acest mod de a gândi realitatea nu a fost unul accidental, raportat la un singur obiect (simbolul) si o singurã institutie (ospitalitatea) a unei culturi religioase, ci era o caracteristicã generalã a lumii antice. Demersul ni se pare obligatoriu pentru a constientiza mai întâi cã, în ansamblu, între mentalitatea arhaicã si cea modernã existã o deosebire esentialã iar nu numai una de dictionar.
În zilele noastre atunci când ne referim la simboluri sau la Imagini simbolice, mintea noastrã nu are în vedere aceleasi realitãti ca autorii Sfintei Scripturi, de exemplu, contemporani acelei lumi si acelui tip de gândire. De aceea, în al doilea rând, prin exemplele oferite de istoria religiilor vom încerca sã ne apropiem cu pasi mai siguri de întelegerea bogatului univers al religiei crestine.
În prima parte a lucrãrii am cãutat provenienta termenului simbol din limba românã si am constatat cã originea lui se aflã în termenul grecesc σύμβολον, cuvânt al cãrui înteles este sustinut de un întreg univers spiritual si materializat într-un semnificant numit simbol.
Faptul cã simbolul "reprezintã indirect (în mod conventional sau în virtutea unei corespondente analogice) un obiect, o fiintã, o notiune, o însusire, un sentiment, etc.”[18] nu este strãin dictionarelor moderne, dar cã el poate fi chiar garantul unei legãturi spirituale scapã de obicei întelegerii noastre. Realitãtile divine pot fi semnificate prin intermediul celor terestre. Bineînteles semnificantul respectiv primeste o valorizare nouã, superioarã, prin participarea lui la o realitate divinã. Semnificantul primeste valoare de simbol, pentru cã este semn al unei prezente divine. Ne aflãm asadar în fata unui sistem de gândire, numit în termeni de specialitate simbolism.
Traditia religioasã si gândirea anticilor greci nu este singura în mãsurã sã ne reveleze o atare functiune a simbolului. Acest mod de a gândi realitatea caracteriza în ansamblu lumea anticã. Vom preciza totusi, cã un simbolism atât de coerent si de bine precizat precum este cel grecesc poate fi regãsit doar în marile culturi si traditii religioase. Si în acest sens, istoria religiilor ne va ajuta sã ne sustinem afirmatiile prin exemplele pe care le pune la dispozitie.
"Fãrã îndoialã, orice fapt magico-religios este o kratofanie, o hierofanie ori o teofanie, si asupra acestui lucru nu mai e de insistat. Dar ne aflãm adesea în fata unor kratofanii,hierofanii sau teofanii mediate, obtinute printr-o participare sau integrare într-un sistem magico-religios care e întotdeauna un sistem simbolic, adicã un simbolism”[19]. Asadar ne putem afla în fata unor astfel de fenomene direct dar si mediat. Fundamentul unui sistem simbolic (sau simbolism), deci a unui fenomen mediat, este obiectul sau actul simbolic. Pentru a arãta cum era prezent simbolismul si în alte culturi decât în cea greacã vom lua ca exemplu pietrele simbolice.
Unele pietre devin sfinte pentru cã ele prezentificã sufletele strãmosilor, o fortã divinã sau chiar o divinitate. De exemplu, în Vechiul Testament, Iacob a vãzut în vis o scarã care se sprijinea pe piatra lui de cãpãtâi si ducea pânã la cer. Pe scarã se urcau si se coborau multime de îngeri[20]. Apoi aceastã piatrã a devenit sfântã pentru cã ea a fost "obiectul” unei revelatii. Pentru gândirea arhaicã "cele trei niveluri cosmice – Pãmântul, Cerul, regiunile inferioare – pot comunica. Aceastã comunicare este uneori exprimatã cu ajutorul imaginii unei coloane universale (scara –n.n.), Axis mundi, care leagã si sustine în acelasi timp Cerul si Pãmântul si care este înfiptã în lumea de jos (ceea ce este numit îndeobste "infern”). O asemenea coloanã cosmicã nu se poate afla decât în centrul Universului, pentru cã întreaga lume locuibilã se întinde de jur împrejur”[21]. Locul de întâlnire al celor trei regiuni cosmice se numeste "Centrul lumii” si este simbolizat de piatra de pe care a avut loc viziunea. În limba ebraicã ea a primit si un nume care sã exprime sensul hierofaniei: bethel sau "Casa Domnului”.
Dar istoria religiilor este plinã de betheli care poartã în ele încãrcãtura unei hierofanii. Orice astfel de bethel este un simbol al "Centrului lumii” ca loc unde "nu se produce doar o rupturã în spatiul omogen, ci si revelatia unei realitãti absolute, care se opune non-realitãtii imensei întinderi înconjurãtoare”[22].
Dar unele pietre pot deveni "pretioase” si altfel, anume prin integrarea lor într-un simbolism grandios.
Jadul este o "piatrã pretioasã” si a jucat un rol esential in simbolistica Chinei antice. În ordinea socialã el semnifica puterea si suprematia; în medicinã era un leac universal; se credea cã este hranã a duhurilor; iar daoistii credeau cã acordã nemurirea. De asemenea era cunoscut în alchimie si în practicile funerare. Dar toate acestea erau posibile pentru cã se stia cã jadul încarneazã principiul cosmologic yang si de aceea era investit cu o seamã de calitãti solare, imperiale, indestructibile.
Perla era cunoscutã chiar din preistorie pentru multiplele ei valente religioase. Cu timpul rolul ei s-a restrâns fiind utilizatã mai ales în magie, medicinã si, în epoca modernã, doar pentru calitãtile sale estetice. Pentru cã era "nãscutã din Ape”, pentru cã era "nãscutã din Lunã”, pentru cã a fost descoperitã în scoicã - simbol al feminitãtii creatoare, perla a reprezentat principiul cosmologic yin. Era folositã în magie pentru cã îngloba forta germinativã a apei din care ea provine; de asemenea legãtura sa cu Luna o recomanda sã fie folositã în podoabele femeilor, iar provenienta din scoicã si legãtura acesteia cu sexualitatea femininã a fãcut sã fie folositã ca piatrã ginecologicã. Medicina a folosit-o pânã târziu pentru vindecarea bolilor "lunare”: melancolie, epilepsie, hemoragie. Ca piatrã funerarã avea rolul de a regenera pe cel mort inserându-l în ritmul cosmic. Mortul acoperit cu perlã dobândeste un destin lunar, poate spera sã reintre in circuitul cosmic, deoarece e pãtruns de toate virtutile creatoare de forme vii ale Lunii[23].
Ca sã luãm în discutie numai ultimele douã cazuri, calitatea jadului si a perlei (faptul de a fi socotite pietre "pretioase”) este determinatã în primul rând de simbolismul în care se încadreazã. Ele au devenit pietre magice numai atunci când omul a ajuns constient de ansamblul cosmologic Soare - suveranitate(putere) - nemurire în cazul jadului, si Lunã – apã(maleabilitate) - devenire în cazul perlei.
Din exemplele anterioare întelegem cã pietrele devin simboluri sacre prin participarea lor la o revelatie divinã. Unele dintre ele îsi datoreazã aceastã calitate pentru cã se aflã pe locul revelatiei, altele însã pentru forma si utilitatea lor.[24] De asemenea unele pietre sunt consacrate direct (piatra lui Iacob), în urma unei hierofanii, iar altele indirect (jadul si perla), prin participarea la un simbol deja consacrat. Însã în ambele cazuri originile simbolismului nu sunt empirice ci teoretice si sunt legate de gãsirea unei explicatii, a unui sens al obiectului simbolizant. Pierderea în timp a sensului autentic a condus la degradarea simbolului pînã la superstitie si la valoarea economico-practicã ca în cazul celor douã pietre pretioase exemplificate.
Asa stãteau lucrurile pentru cei din antichitate. Odatã cu trecerea timpului se produc mutatii dintre cele mai importante la nivelul întelegerii simbolurilor.
Un foarte bun exemplu de deplasare a sensului unui simbol este oferit de "piatra de sarpe”. Pe o arie foarte vastã, din China pânã în Anglia, se credea cã pietrele pretioase fie sunt cãzute din capul serpilor sau al dragonilor, fie provin din bale de sarpe. Aceste credinte arhaice au suferit în timp un proces de rationalizare. Astfel, Pliniu va spune cã dracontia sau dracontites se formeazã în creierul dragonilor. Filostrat merge încã mai departe sustinând cã "ochiul unor anumiti dragoni este o piatrã cu o "strãlucitoare orbitoare” înzestratã cu virtuti magice”[25].
Originea teoreticã a acestor legende este mitul arhaic al monstrilor pãzitori ai Pomului Vietii, ai unei zone sfinte prin excelentã, ai unei substante sacre sau ai valorilor absolute. Din aceastã temã miticã, prin rationalizare si degradare s-a ajuns la toate credintele în comori, pietre magice si nestemate. Pomul Vietii care simboliza o stare absolutã a devenit o comoarã de aur ascunsã în pãmânt si pãzitã de dragoni sau de serpi. Valorile spirituale în calea cãrora se aflau balauri si serpi se transformã în obiecte concrete care se gãsesc în capul, ochiul sau gâtul serpilor. Iar pietrele care erau socotite semn al absolutului, prin degradare a sensului, devin pietre magice, medicinale sau estetice. În mare mãsurã s-a pierdut directia verticalã de semnificare pe care o are simbolul. Nu mai existã referentul metafizic, ci doar cel terestru – utilitatea imediatã (sãnãtate, esteticã). Pierderea din vedere a valorilor spirituale a simbolului a condus la desacralizare sau la secularizare. Tinem sã precizãm cã acesta este un fenomen care nu e caracterizat de lipsa simbolurilor, ci de neputinta omului din urmã de a întelege legãtura pe care acestea o au cu realitatea divinã.
Mai existã însã un fenomen decadent în legãturã cu simbolul: infantilismul. Nu se pierde din vedere valoarea spirirualã a simbolului însã în acest caz, formularea savantã a simbolului este înlocuitã cu diverse variante populare. Astfel simbolismul corect sfârseste într-o superstitie (act magic). De exemplu o veche retetã popularã româneascã spune cã dacã un om este constipat sã se scrie pe o farfurie nouã numele celor patru râuri pomenite în Genezã cã ar fi strãbãtut Raiul si apoi sã se toarne apã în ea. Prin simplul contact al numelor sfinte scrise pe farfurie cu apa, aceasta din urmã se sfinteste si bolnavul se va vindeca bând apa[26].
Coerent si corect sau degradat si infantil, functia simbolului rãmâne aceeasi si anume de a valoriza un obiect sau un act, de a-l transforma în altceva decât reprezintã el în experienta obisnuitã.
În mod esential hierofania este ceea ce consacreazã un obiect sau un act. Prin consacrare, adicã prin participare la realitatea transcendentã, obiectul sau actul, din profan se transformã în simbol.
Simbolul este astfel mãrturia vizibilã a unei realitãti spirituale superioare invizibile. Simbolul prelungeste în timp hierofania initialã (care are caracter accidental) si continuã procesul de hierofanizare, adicã reveleazã - prin locul, forma sau utilitatea sa - o realitate sacrã pe care nici o altã manifestare nu ar fi în mãsurã sã o arate. Simbolul este însotit întotdeauna de un sens, chiar dacã nu este înteles corect de la început.
Functia esentialã a simbolului este unificarea. "Un simbol reveleazã întotdeauna unitatea fundamentalã a mai multor zone ale realului.”[27] Fiind punte de legãturã între zone calitativ diferite, simbolul face ca ceea ce este superior sã fie accesibil în zonele inferioare si ceea ce este inferior sã poatã accede la întelesurile sale superioare. Unificarea diverselor zone ale realului se face în sensul cã obiectul simbolizant întrupeazã realitatea transcendentã tinzând spre anularea limitelor sale concrete. "La limitã, un obiect care devine simbol tinde sã coincidã cu Totul”[28].
