SA TAIEM PATIMILE DEGRABA PANA NU NE OBISNUIM CU ELE
Fratilor,
luati aminte cum sunt lucrurile si va paziti sa nu va trandaviti, ca o mica
lene la inceput, in cele din urma, ne duce la mare primejdie.
Deunazi, am
mers la un frate sa-l vad si l-am gasit bolnav. Intrebandu-l ce are, mi-a
spus ca l-au prins frigurile spate zile si au trecut patruzeci de zile
si tot nu poate sa-si vina in fire. Vedeti, fratilor, la cata ticalosie
ne aduce lenea si nepaza? Din inceput nu baga cineva de seama un lucru
mic si i se intampla din aceasta o mica neputinta, dar fiind din fire neputincios
si slab, multa vreme nu poate sa se indrepte. Numai sapte zile l-au prins
frigurile pe acel ticalos frate, si iata, in atatea zile nu poate sa-si
vada sanatatea.
Asa este si
boala sufleteasca. Pacatuieste cineva un pacat mic si multa vreme patimeste
ticalosindu-se si nu se poate izbavi de dansul altfel decat numai prin
ajutorul doctorului, si prin doctorii. Si macar ca la boala trupeasca gasim
multe pricini, sau ca doctoriile fiind vechi nu folosesc, sau ca doctorul
este neinvatat si din nestiinta da alta doctorie in locul alteia, sau ca
bolnavul nu pazeste ceea ce i-a poruncit doctorul. Dar la suflet nu este
asa. Ca nu putem zice ca doctorul este neinvatat, nici ca n-a dat doctoriile
ce se cuvin. Caci Hristos este doctorul sufletelor noastre care stie toate
si la fiecare patima da doctoria cea folositoare si tamaduitoare. Adica
la trufie - poruncile smereniei; la neinfranare - ale postirii; la iubirea
de argint, ale milosteniei. Si in scurt, la fiecare patima are poruncile
cele cuviincioase oranduite spre tamaduire, caci este doctor iscusit, iar
doctoriile ii sunt folositoare, ca sunt totdeauna noi si proaspete si niciodata
nu se invechesc, ci cu cat se intrebuinteaza, cu atat se innoiesc. Astfel
nu este nimic care sa poata opri tamaduirea sufletului, decat numai nepaza
noastra.
Deci, fratilor,
sa ne sarguim pana avem vreme, sa nu ne lenevim a face bine, ca sa aflam
ajutor in vremea ispitei; sa nu cheltuim viata noastra in zadar. Din atatea
cate auzim, ma mir ca nu ne ingrijim, ci toate le defaimam. Iata, vedem
cum unii dintre noi se rapesc din aceasta viata si cum nu ne punem silinta
sa ne indreptam, stiind prea bine ca putin cate putin ne apropiem si noi
de moarte? Iata, de cand vorbim, au trecut doua sau trei ceasuri, care
s-au scazut din viata noastra si ne-am apropiat de moarte. Apoi, cum nu
ne infricosam, ci pierdem in zadar vremea? Cum nu ne aducem aminte de cuvantul
batranului acela ce a zis: ca de va pierde cineva aur sau argint, poate
iarasi sa-l puna la loc, iar vremea de o va pierde, in zadar, nu o mai
poate castiga. Cu adevarat va veni vremea sa cautam un ceas al vremii acesteia
si sa nu-l gasim. Oare cati doresc sa asculte cuvantul lui Dumnezeu si
nu se invrednicesc? Iar noi auzind atatea invataturi, nu le bagam in seama
ca sa ne sarguim. Dumnezeu stie cat ma mir de nesimtirea sufletelor noastre:
ca putand sa ne mantuim, noi nu voim. Putem sa ne taiem patimile noastre
cat sunt mici si nu ne silim, ci le lasam de se intemeiaza si se intaresc
asupra noastra, poate pentru ca sa ne ostenim pe urma foarte mult si sa
nu putem sa le taiem! Ca precum v-am zis de multe ori, alta este a dezradacina
o buruiana mica, care lesne se smulge si alta este a dezradacina un copac
mare intemeiat.
Oarecand,
un batran din cei mari a iesit cu ucenicii sai la un loc unde erau multi
chiparosi si mici si mari si zice unuia dintre ucenicii sai: "Scoate din
radacina acest chiparos mic!". Si indata acel frate, numai cu o mana apucandu-l,
l-a scos cu multa lesnire. Si iarasi i-a aratat batranul alt chiparos mai
mare decat cel dintai si-i zice lui: "Scoate-l si pe acesta". Si apucandu-l
cu amandoua mainile si clatinandu-l l-a tras cu putere si de abia l-a scos.
Apoi i-a aratat alt chiparos mare, poruncindu-i ca sa-l scoata si pe acela.
Si mult clatinandu-se si ostenindu-se, n-a putut sa-l dezradacineze. Vazand
batranul ca singur nu poate, a poruncit si altui frate sa-i ajute si asa
amandoi, cu mare osteneala l-au dezradacinat. Atunci le-a zis batranul:
Vedeti? asa sunt si patimile, fratilor! Cat sunt mici, cu lesnire putem
sa le taiem, de vom vrea, iar de ne vom lenevi nebagandu-le in seama ca
sunt mici, se intaresc, si de abia cu multa osteneala vom putea a le taia.
Iar de se vor intari cu totul si ne vor cuprinde, atunci singuri nu le
mai putem dezradacina, oricat de mult ne-am osteni, daca nu vom avea, dupa
Dumnezeu, pe cineva din sfinti ca sa ne ajute.
Vedeti cata
putere au cuvintele sfintilor batrani? David asemenea ne invata zicand:
Fiica Vavilonului cea ticaloasa, fericit este cel ce va intoarce tie rasplatirea
care ne-ai rasplatit, fericit este cel ce va zdrobi pruncii tai de piatra.
Sa cercam aceste graiuri cu luare aminte. Vavilon inseamna tulburare, caci
asa se talmaceste, de la Vavel ce este Sihem. Iar fiica Vavilonului este
vrajmasia: ca sufletul intai se tulbura, apoi naste pacatul. O numeste
ticaloasa, pentru ca rautatea, precum v-am zis si alta data nu are nici
o fiinta din fire, nici stare, ci prin lenea noastra se face de acolo de
unde n-a fost si iar prin silinta noastra se strica si piere. Deci zice
fericitul David ca si cum ar vorbi cu rautatea: Fericit este cel ce iti
va rasplati tie rasplatirea ce ne-ai dat-o. Sa vedem dar ce am dat si ce
am luat si ce vrem sa rasplatim. Ne-am dat voia noastra si am luat pacatul.
Drept aceea cuvantul fericeste pe aceia care ii va rasplati ei, adica pe
cei care isi zdrobesc voia lor si intorc pacatul inapoi, parasindu-l. Apoi,
mai zice: fericit este cel ce va prinde pruncii tai si-i va zdrobi de piatra.
Adica fericit este acel care nu primeste dintru inceput nicidecum gandurile
cele rele, cand inca sunt mici ca niste copii, ca sa nu creasca intr-insul
si sa savarseasca rautate, ci degraba cat sunt mici, pentru a nu creste
si a ajunge in varsta, ii prinde si ii izbeste de piatra, care este Hristos,
adica ii prapadeste, nazuind catre Hristos.
Vedeti cum
si Scriptura si batranii se unesc la cuvant si fericesc pe cei ce se nevoiesc
a taia patimile care sunt crude, inainte de a cerca durerea si amaraciunea
lor.
Drept aceea,
sa ne silim, fratilor, ca sa castigam mila. Parintii au zis ca trebuie
sa-si curateasca cineva stiinta in tot ceasul, cercetandu-se seara cum
a petrecut ziua, iar dimineata cum a petrecut noaptea si sa arate pocainta
catre Dumnezeu, pentru tot ca a gresit. Iar noi, cei ce suntem mai mult
gresiti, se cuvine a nu astepta pana seara, ci sa ne cercetam si la al
saselea ceas din zi, cum am petrecut si ce am gresit si sa ne iscodim pre
noi, nu cumva am zis vreun cuvant spre sminteala vecinului nostru? Oare
nu am vazut pe fratele meu facand ceva si l-am osandit, sau m-am scarbit
de el, sau l-am grait de rau? Oare n-am cerut ceva de la chelar si nedandu-mi
l-am ocarat sau am cartit? Oare cu cumva, nefiind bucatele bune, am grait
cuvant spre infruntarea fratelui si m-am intristat? Sau mi s-a parut ca
nu au fost bucatele bune si am cartit in gandul meu? Ca si cu cugetul de
va tanji cineva este pacat. Si iar sa zic: oare nu cumva mi-a grait canonarhul
sau alt frate si nu l-am suferit, ci m-am impotrivit. Asa avem datoria
sa ne cercetam pe noi insine in fiecare zi cum am petrecut. De asemenea
sa se cerceteze cineva pe sine cum a petrecut si noaptea, adica, de s-a
sculat cu bucurie la slujba, sau de s-a ingreuiat asupra celui ce l-a desteptat,
sau a tanjit. Ca trebuie sa se stie ca cel ce il desteapta la slujba mult
ii foloseste si se face pricinuitor de mari bunatati, caci il desteapta
ca sa graiasca cu Dumnezeu si sa se roage pentru pacatele sale si sa se
lumineze. Drept aceea, mare datorie are cineva sa multumeasca unuia ca
acestuia. In adevar, se cade sa-l socoteasca mare voitor de bine, ca printr-insul
isi castiga mantuirea sa. Sa va spun pentru aceasta un lucru minunat ce
am auzit de la un staret mare, care era inainte vazator. Stand in biserica
el, indata ce incepeau fratii sa cante, vedea iesind din altar un oarecare
imbracat cu haine luminoase, tinand in maini un vas cu mir si un miruitor
cu care miruia pe toti fratii de-a randul. Ba miruia si stranile celor
ce lipseau, ale unora numai, iar nu ale tuturor. Tot asa si la otpust il
vedea ca iesea si facea asemenea. Deci, intr-una din zile cazand batranul
la picioarele lui, l-a rugat sa-i arate ceea ce facea si cine este. Si
ii zise lui: Eu sunt ingerul Domnului si mi s-a poruncit sa insemnez cu
aceasta pecete pe cei ce vin la biserica de la inceputul slujbei si stau
pana la sfarsit, carora li se da darul Sfantului Duh pentru silinta si
cugetul lor bun. Batranul adaose: dar pentru ce miruiesti si stranile unora
din cei ce lipsesc? Ingerul ii zise: Si fratii care sunt sarguitori si
cu cuget bun, dar pentru vreo neputinta sau pentru vreo slujba sau ascultare
n-au venit la biserica, cu blagoslovenia parintilor, desi lipsesc, si ei
se invrednicesc de aceasta pecete, pentru ca, cu cugetul se afla impreuna
cu cei ce canta in biserica. Iar pe cei ce puteau sa fie de fata si din
lenea lor s-au indaratnicit, mi s-a poruncit sa nu-i insemnez, pentru ca
ei singuri se lipsesc pe sinesi de acest dar.
Pricepeti,
dar, fratilor, de cate bunatati ne este pricinuitor fratele cel ce ne desteapta
la slujba bisericii. Deci sa ne sarguim ca sa nu ne pagubim de pecetea
ingerului. Iar de se va intampla sa se leneveasca cineva si altul il va
indemna, nu trebuie sa se manie, ci mai degraba sa-i multumeasca celui
ce ii aduce aminte.
Cand eram
la obste, egumenul, cu sfatul batranilor, m-a oranduit pentru primirea
strainilor, si eram atunci de curand sculat dintr-o boala grea. Deci veneau
strainii si privegeam cu ei, si veneau si cei cu camilele si le slujeam
si lor. De multe ori, cand mergeam si eu sa ma odihnesc, se intampla iarasi
vreo trebuinta si ma sculam si asa sosea ceasul slujbei bisericesti. Dar
abia de adormeam putintel si iata ca venea canonarhul de ma destepta. Eu,
fiind obosit de multa osteneala si de boala zapacit, ii raspundeam cu buimaceala
somnului: Bine, frate, nu-ti voi uita dragostea! Dumnezeu sa-ti plateasca
osteneala, de vreme ce poruncesti, viu. Dar, dupa ce se ducea, iarasi ma
fura somnul si mult ma scarbeam ca zaboveam sa merg la biserica. Vazand
ca acel frate nu putea sa ma destepte, m-am rugat de alti doi frati, ca
unul sa ma destepte, m-am rugat de alti doi frati, ca unul sa ma destepte,
iar altul sa nu ma lase sa adorm iarasi. Si, credeti-ma fratilor, ca in
multa cinste ii aveam pe acesti frati, ca pe niste pricinuitori ai mantuirii
mele. Asa trebuie sa va aratati si voi spre cei ce va desteapta la slujba
bisericii, sau va indeamna la orice alt lucru bun.
Dar, sa venim
iarasi la cuvantul ce vi-l graiam ca sa va cercetati cum ati trecut ziua
si noaptea. Daca ati stat la biserica cu luare aminte si cu gandul la rugaciune,
sau vi s-au robit cugetele voastre de rele; daca ati ascultat citirile
cu intelegere, sau lasand slujba ati iesit afara din biserica si v-ati
netrebnicit in zadar. Asa, daca se va cerceta cineva pe sine in toate zilele
si daca se va sargui sa se intoarca spre pocainta din cele ce a gresit
si se va sili sa se indrepte, incepe a-si imputina rautatea, de la noua
la opt. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, sporind spre bine putin cate
putin, nu lasa patimile sa se inradacineze; ca de nu se va sili cineva
in acest chip, sa stapaneasca o patima inainte de a se inradacina, ajunge
la marea primejdie a obisnuintei celei rele, incat (precum v-am zis) de
va vrea sa se pocaiasca nu mai poate singur sa biruiasca patima, de nu
va avea ajutor pe cineva dintre sfinti. Sa va povestesc despre un oarecare
frate, care se obisnuise cu o patima, ca sa auziti lucru foarte vrednic
de plangere si sa va mirati.
Cand eram
in obste, nu stiu cum se indemna unul dintre frati ca venea la mine, si-si
marturisea gandurile. Si asa mi-a poruncit si egumenul, cu sfatul tuturor
batranilor, sa am aceasta grija.
Deci, intr-una
din zile, vine fratele si-mi zice: iarta-ma si te roaga pentru mine parinte,
ca fur deale mancarii. Eu l-am intrebat daca pentru foame face aceasta,
iar el mi-a raspuns: "Asa este, nu ma satur la masa cu fratii, dar nu indraznesc
sa mai cer". Si i-am zis: "Dar pentru ce nu mergi sa-i spui egumenului?",
iar el raspunse: "Mi-e rusine"! "Dar vrei sa-i zic eu?" l-am intrebat,
iar el mi-a raspuns: "Cum vei gasi de cuviinta". Deci, am mers si am spus
egumenului, care mi-a zis: "Fa dragoste, si-l indrepteaza cum stii". Si
asa, luandu-l, am mers la chelar si i-am zis cu el de fata: "Fa dragoste,
si in orice ceas va veni acest frate sa-ti ceara ceva, sa-i dai neoprit
din toate". Chelarul ascultand porunca, a zis: "Sa fie blagoslovit". Dar
n-au trecut multe zile si iarasi a venit acel frate la mine, zicandu-mi:
"Iarta-ma parinte, ca iar am inceput sa fur". Eu, ii zic: "Dar pentru ce?
Oare nu-ti da chelarul tot ce vrei?". Si iar imi zise: "Iarta-ma parinte,
cu adevarat imi da tot ce cer, dar eu ma rusinez de el". "Dar de mine,
ii zisei, iti este rusine?", si-mi raspunse: "Nu!" Deci i-am zis: "Orice
vei vrea de acum inainte, vino si ia de la mine si sa nu mai furi". Asa
a inceput a veni la mine si lua orice vrea, ca aveam de toate. Insa peste
putine zile iarasi a inceput sa fure si iar venind scarbit mi-a zis: "Iarta-ma
parinte, ca iar fur". "Dar pentru ce frate, i-am zis? oare nu-ti dau orice
voiesti? sau te rusinezi si de mine?" "Ba nu", imi zise. "Dar apoi, pentru
ce furi?" Si-mi raspunse: "Iarta-ma stapane, ca nu stiu nici eu pentru
ce, dacat numai asa, din raul obicei fur". Indraznind a-l cerceta mai cu
deamanuntul il intrebai, zicand: "Frate, spune macar adevarul, ce faci
cu cele ce le furi?" El mi-a zis: le dau catarilor. Si stiti ce fura? bob,
finice, smochine, ceapa, si alte asemenea legume pe care dupa ce le fura,
le ascundea, fie sub asternut, fie in alt loc. Si neavand ce face cu ele,
dupa ce vedea ca se vestejesc si se strica, le arunca, sau mergea de le
da catarilor.
Vedeti, ce
este obiceiul cel rau? Vedeti, ce ticalosie? Stia ca face lucru rau, cunostea
ca greseste, se mahnea si plangea, dar vrand nevrand, era impins spre aceasta
patima a furtisagului, din obiceiul cel rau, pe care il deprinsese intaiasi
data din lene si nu se silise sa-l lepede de la inceput. Bine zicea avva
Nisteron: "Daca, cineva va fi vreodata biruit de vreo patima, se face de
aici inainte rob al acelei patimi". Milostivul Dumnezeu sa ne izbaveasca
de naravul cel rau, ca sa nu auzim si noi acel grai al Scripturii: "Ce
folos este intru sangele meu, daca ma voi pogora intru stricaciune?".
Iata, in multe
chipuri, v-am aratat cum poate ajunge cineva putin cate putin la obiceiul
cel rau. Caci, nu se numeste manios, cel ce se va mania numai o data; nici
cel ce va curvi odata, nu se numeste curvar, dupa cum nici cel ce face
numai odata milostenie nu se poate numi milostiv. Ci si fapta cea buna
ca si cea rea, savarsindu-se adesea, se face in suflet un oarecare obicei,
care, de este rau, munceste pe suflet, iar de este bun il odihneste. In
ce chip fapta buna odigneste pe suflet, iar rautatea il munceste, v-am
spus-o de multe ori, si acum iarasi v-o spun: "Fapta cea buna este din
fire sadita in noi si ravna pentru ea nu piere niciodata de la noi. De
aceea, cata vreme savarsim cele bune, deprindem obiceiul cel bun si venim
la starea fireasca a noastra cea dintai, ca dintru intuneric iarasi la
lumina, sau ca din vreo boala, la cea dintai a noastra fireasca sanatate.
Pe cand rautatea, nu este din fire, ci straina si savarsind-o ne supunem
stricaciunii ei, ca si cum am cadea intr-o boala, neputand lesne a ne intoarce
la sanatate, decat numai prin amare lacrimi care pot imblanzi spre noi
pe iubitorul de oameni Domnul si Mantuitorul nostru Hristos. Si ca sa pricepeti
ceea ce am zis, cum ca alunecand cineva numai o data in pacat, nu este
robit de patima lui, iar daca il va indesi si nu va inceta, deprinde narav
rau, va spun aceasta pilda: sunt unele legume pricinuitoare de venin, ca
de exemplu: varza, lintea si altele asemenea. Mancand cineva din acestea
odata sau de doua ori, nu-l strica; iar de va veni de multe ori a le manca,
se adauga veninul si-l arunca in friguri sau alta boala, care rau munceste
pe ticalosul trup. Asa si cu sufletul: de va indesi cineva pacatul, se
obisnuieste deprinderea rea, care robindu-l il tiranizeaza. Sa stiti si
aceasta: Se intampla ca este cineva pornit spre patima, si de va cadea
numai o data in lucrarea pacatului acelei patimi, indata primejduindu-se
se robeste de ea. Precum adeseori se intampla si cu cele trupesti: ca fiind
cineva melancolic (fiere neagra), si neputincios din fire sau din oarecare
intamplare, chiar si numai odata de va manca o mancare otravitoare, vatamatoare,
unuia ca aceluia i se poate inmulti veninul cel negru si sa cada in boala.
De aceea, trebuie sa avem multa luare de minte si sa depunem multa silinta
ca sa nu cadem in deprinderea vreunui obicei rau. Credeti-ma fratilor,
ca de va fi cineva cuprins numai de o patima obisnuita, fie ea cat de mica,
aceea singura il poate osandi la munca cea vesnica. Si de ar face cineva
zece fapte bune si numai o rautate obisnuita sa aiba, acea una care se
face din obiceiul cel rau, biruieste pe cele zece bune. Dupa cum un vultur,
de va scapa tot trupul lui din cursa si numai de o unghie va fi prins,
din pricina acestei mici particele a trupului lui, nu-i foloseste celalta
putere, ci oricand va vrea, merge vanatorul si-l prinde. Asa este si cu
sufletul. Numai cu o patima de se va fi obisnuit, ori in ce ceas va vrea
diavolul il biruieste, caci prin acea patima, il are in mainile lui.
De aceea,
va zic pururea, nu lasati vreo patima sa se inradacineze in voi, ci va
nevoiti, rugandu-va lui Dumnezeu noaptea si ziua, sa nu cadeti in ispita.
Chiar de vom fi si biruiti vreodata, ca niste oameni, si vom cadea in vreo
greseala, sa ne sarguim a ne pocai indata, sa o parasim si sa plangem inaintea
lui Dumnezeu pentru ea, si sa priveghem ca sa nu mai cadem. Iar Dumnezeu,
vazand cugetul nostru cel bun, smerenia si pocainta noastra, ne va da mana
de ajutor si va face mila si cu noi.
Ca Lui, I
se cuvine slava, cinstea si inchinaciunea, in veci,