1. – Într-o simplă definiţie, rugăciunea este convorbirea omului cu Dumnezeu. Pe calea ei omul se înalţă către Dumnezeu, stă de vorbă cu Dumnezeu, dăruindu-i întreaga fiinţă. Tot pe aripile rugăciunii şi la chemarea ei Dumnezeu coboară la om. Esenţial în rugăciune este nu ceea ce se rosteşte, ci realizarea comuniunii şi convorbirii omului cu Dumnezeu, a dialogului personal al omului cu Dumnezeu. Rugăciunea este sufletul credinţei, al nădejdii şi al iubirii. Rugăciunea mai mult decât toate acestea, implică relaţia personală a omului cu Dumnezeu ca Tată al tuturor, căruia omul simte nevoia să i se dăruiască. Fără convorbirea cu Dumnezeu viaţa omului n-are sens şi valoare pentru mântuire. Ceea ce este respiraţia pentru plămâni, aceea este rugăciunea pentru suflet. Pe calea rugăciunii sufletul omului reprezintă atmosfera cerească. Rugăciunea este o putere dinamică pentru creştini ce-i ajută să străbată marea învolburată a vieţii. Rugăciunea nu este un simplu act omenesc. Omul, în rugăciune, primeşte putere de la Dumnezeu căruia i se adresează. În rugăciune are loc o împărtăşire de putere din partea lui Dumnezeu către om; şi această împărtăşire are loc cu atât mai mult atunci când la mijloc este şi o dăruire a credinciosului spre Dumnezeu. Rugăciunea este o putere dinamică fiindcă cel ce se roagă în noi este Duhul Sfânt, cum spune Sf. Pavel: „…ci aţi primit pe Duhul înfierii, prin care strigam: Avva-Părinte!” (Romani 8, 15); „De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci însuşi duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite”(Romani 8, 26). Rugăciunea este legată de Hristos care S- făcut Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6); este firesc ca în Hristos să avem îndrăznire la Tatăl; de aceea, El ne şi asigură: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Rugăciunea realizează o comuniune foarte strânsă între cei doi factori: Dumnezeu care primeşte chemarea şi omul credincios care îşi dăruieşte fiinţa sa lui Dumnezeu. Pe bună dreptate au spus Sfinţii Părinţi că rugăciunea este scara omului către cer, pe care omul urcă la Dumnezeu şi Dumnezeu coboară la om.
2. – Felurile rugăciunii Rugăciunea a fost împărţită după diferite criterii: a. – după formă: - rugăciune lăuntrică (internă) – convorbirea sufletului cu Dumnezeu, sufletul rugăciunii verbale, pentru ca aceasta să nu devină mecanică; - rugăciune verbală (externă); b. – după subiect: - rugăciune personală – convorbirea sufletului fiecăruia cu Dumnezeu, în particular; - rugăciune publică făcută de o comunitate de persoane şi în numele comunităţii; c. – după conţinut: - rugăciune de preamărire sau de laudă; - rugăciune de mulţumire; - rugăciune de cerere. Rugăciunea de preamărire sau de laudă constă în revărsarea iubirii şi adorării noastre faţă de Dumnezeu pentru desăvârşirea Sa, în urma contemplării frumuseţii divine. Este o dorire şi o dăruire a sufletului nostru către Dumnezeu, fiind asemănată cu rugăciunea îngerilor care pururea slăvesc în ceruri pe Dumnezeu. Rugăciunea de preamărire este rugăciunea îngerilor, a drepţilor şi sfinţilor care laudă şi preaslăvesc pe Dumnezeu; ea trebuie să devină şi rugăciunea fiecărui creştin în parte şi a comunităţii ecleziale: „Toată suflarea să laude pe Domnul” (Psalm 150, 6; Psalm 148). Rugăciunea de mulţumire exprimă recunoştinţa credinciosului pentru purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că adevăratul creştin trebuie să mulţumească pururea lui Dumnezeu pentru tot darul de sus pogorât peste el şi peste semeni. Trebuie să mulţumească lui Dumnezeu pentru darurile spirituale şi materiale trimise. Creştinul adevărat trebuie să mulţumească lui Dumnezeu şi atunci când se găseşte în suferinţă şi în durere. Rugăciunea de mulţumire porneşte deci din acel sentiment al creştinului că nimic nu se întâmplă fără voia şi lucrarea lui Dumnezeu. În rugăciunea de mulţumire noi mărturisim într-un fel pretutindenitatea lui Dumnezeu în viaţa noastră şi purtarea Sa de grijă pentru noi. Pentru purtarea de grijă rostim totdeauna „Tatăl nostru” în care cerem ca peste tot voia Lui să fie în viaţa noastră. Dar rugăciunea de mulţumire îşi are justificarea ei în însăşi libertatea noastră. Dumnezeu n-are nevoie să-i mulţumim şi nici nu creşte cu ceva slava Lui prin aceasta. Cel ce mulţumeşte lui Dumnezeu este sensibil la lucrarea lui Dumnezeu faţă de El. Rugăciunea de mulţumire are darul să sensibilizeze fiinţa omului şi să o ţină în tensiune după Dumnezeu. În rugăciunea de mulţumire ne mărturisim şi neputinţa noastră, dar şi ajutorul primit de la Dumnezeu. De aceea, Biserica acordă o mare importanţă rugăciunii de mulţumire care sensibilizează şi transfigurează fiinţa omului. Sf. Pavel îndeamnă: „Mulţumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu şi Tatăl” (Efeseni 5, 20). Rugăciunea de cerere este rugăciunea în care ne prezentăm dorinţele şi aspiraţiile către Dumnezeu, cu încredere ca El să ni le împlinească dup voia Lui. Ea izvorăşte din inima fiului către tatăl său. Desigur, Dumnezeu ştie de ce avem noi nevoie, dar cere şi din partea noastră această rugăciune, nu pentru că ar avea nevoie de ea; aici intervine iarăşi libertatea umană. Însăşi mântuirea este o chestiune de libertate; ea se lucrează în noi când o dorim. Când cerem de la Dumnezeu. Dumnezeu nu sileşte pe nimeni să-I urmeze (Apocalipsa 3, 20). Rugăciunea de cerere îşi are justificarea ei în primul rând în fiinţa noastră, căci fără Dumnezeu nimic nu putem face. Ea îşi are raţiunea şi în Dumnezeu care nu sileşte pe nimeni să-I să-şi dobândească mântuirea. Rugăciunea de cerere este cerută ca o condiţie pentru ca Dumnezeu să ne acorde ajutorul Său: „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide…” (Matei 7, 7-11). În rugăciunea de cerere, noi nu silim pe Dumnezeu pentru că nici nu putem; noi ne arătăm doar dorinţa, nevoia pentru ajutorul Său. Rugăciunea de cerere este nu de a ne impune voinţa noastră lui Dumnezeu, ci de a ne identifica cu nevoia lui Dumnezeu (Matei 26, 39; 6, 11). De multe ori cerem şi nu ştim ce cerem. De aceea, trebuie să cerem a se împlini voia lui Dumnezeu în viaţa noastră. Rugăciunea de cerere trebuie să fie totdeauna făcută în duhul smereniei creştine, al dăruirii totale către Dumnezeu. Dumnezeu ascultă cererea noastră dacă e spre mântuire şi o împlineşte. De aici reiese că rugăciunea de cerere trebuie să ţintească bunurile spirituale, netrecătoare. Dar omul trăieşte în lumea aceasta şi e firesc ca în rugăciunea de cerere să fie şi cerinţa unor bunuri trecătoare absolut necesare vieţii noastre. Bunurile pământeşti cerute trebuie să fie în slujba celor spirituale. Omul dobândeşte sau pierde mântuirea aici pe pământ, deci, e firesc ca el să ceară lui Dumnezeu şi cele necesare traiului de pe pământ. Nici bogăţia şi nici sărăcia nu sunt virtuţi, luate în sine. De aceea, bunurile pământeşti trebuie să fie privite totdeauna prin prisma dobândirii celor netrecătoare. Toate cele trei feluri ale rugăciunii au ca esenţial convorbirea personală a omului cu Dumnezeu; toate vorbesc despre un contact direct al omului cu Dumnezeu. De aceea, omul de rugăciune, prin definiţie, este sfânt; el preaslăveşte pe Dumnezeu şi se roagă pentru mântuirea sa şi a semenilor săi. Omul de rugăciune este sensibil numai în cele duhovniceşti, dar şi în cele ale veacului acestuia. Omul de rugăciune nu-şi lipseşte total inima de cele ale veacului şi contemplă măreţia divină. Rugăciunea îi aduce omului clipa de dezlipire de cel ale veacului. Mântuitorul însuşi simţea nevoia rugăciunii personale, a retragerii pentru rugăciune. Cu atât mai mult, omul trebuie să simtă nevoia rugăciunii, căci este „o trestie cugetătoare” (Pascal), cum nu e altă făptură pe pământ. În toate cazurile şi oricare ar fi felul ei, rugăciunea este hrana sufletului nostru.
3. – Însuşirile şi roadele rugăciunii Nu orice fel de rugăciune realizează comuniunea omului cu Dumnezeu; ea este, în esenţă, convorbire personală a omului cu Dumnezeu şi trebuie să aibă anumite însuşiri: a. – Rugăciunea trebuie să izvorască dintr-o inimă curată; b. – Rugăciunea trebuie să fie făcută cu atenţie. a. – În rugăciune omul trebuie să aibă totdeauna în minte faptul că se află în faţa lui Dumnezeu şi nu se poate prezenta oricum. Inima curată e haina de sărbătoare cu care omul trebuie să se prezinte în convorbirea cu Dumnezeu. Şi rugăciunea internă, particulară şi cea publică presupun curăţenia gândurilor, a inimii şi a întregii fiinţe. Rugăciunea internă şi curăţenia ei este legată şi de locul şi de condiţiile în care trebuie să aibă loc. Ea cere să fie făcută în cămara sufletului, dar şi într-o anumită ţinută fizică. Aşa cum şi dialogul cere anumite condiţii pentru a fi realizat şi rugăciunea nu trebuie să fie niciodată o bolboroseală de cuvinte fără sens. Dacă e o convorbire cu Dumnezeu, rugăciunea trebuie să fie un discurs bine legat în această convorbire. Rugăciunea verbală implică o anumită atitudine a celui ce rosteşte cuvintele rugăciunii. E adevărat că sunt şui rugăciuni improvizate, rostite în clipe de deznădejde, când omul îşi strigă dorinţele lui. Dar şi în acest caz rugăciunea presupune un cuvânt legat, închegat, cerut de însăşi majestatea lui Dumnezeu. Sunt rugăciuni spontane, dar ele trebuie să aibă o limită. Părinţii Bisericii ne recomandă formulări logice, plecând totodată de la modul de rugăciune lăsat nouă de Mântuitorul. Rugăciunea ca discurs şi cuvânt închegat are darul de a concentra sufletul omului din multele lui risipiri, de a aduna mintea din împrăştieri, simţirea din zburdălnicie şi voinţa din alegările ei neobosite. Rugăciunea făcută după un formular logic are darul să dea intensitate convorbirii cu Dumnezeu şi să aprindă iubirea faţă de Dumnezeu. Rugăciunile tip sunt o şcoală a rugăciunii, arătându-ne cum trebuie să fie făcută o rugăciune ca formă şi conţinut. Când ni se cere ca rugăciunea să fie făcută din inimă curată, înţelegem că omul trebuie să se prezinte în faţa lui Dumnezeu cu sufletul împăcat (cu sine şi cu semenii); este ceea ce cere şi Mântuitorul: „Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24). b. - A doua însuşire a rugăciunii este atenţia; în rugăciune mintea trebuie să fie concentrată asupra obiectului ei, asupra rugăciunii; mintea trebuie să lupte cu gândurile care o risipesc. Risipirea minţii printre gânduri străine de rugăciune poate fi voită (voluntar) sau involuntar. Risipirea voită este păcat mare; cealaltă trebuie combătută prin alungarea din minte a gândurilor străine şi prin eliminarea cauzelor ce duc la risipirea ei prin gânduri străine. Cauzele acestei risipiri sunt patimile şi păcatele care ne asaltează în tot timpul, neobişnuinţa concentrării, impulsurile momentane şi tulburările de moment, nervozitatea etc. Concentrarea este urmarea firească a atenţiei şi este foarte importantă dar şi greu de îndeplinit. Adesea, rugăciunile lungi obosesc mintea şi creează posibilitatea risipirii ei în gânduri străine. Isihaştii recomandau în tot momentul rugăciunea minţii şi a inimii: „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Despre rugăciunea minţii şi darul ei de a concentra sufletul în rugăciune ne vorbeşte Sf. Grigorie Palama în tratatul său despre rugăciune. Concentrarea minţii presupune efort, uneori un efort dureros; presupune exerciţiu repetat care devine obişnuinţă, practică îndelungată. Rugăciunea realizează deci unirea omului cu Dumnezeu şi, în acelaşi timp, constituie urcuşul omului spre Dumnezeu, în acest urcuş are loc şi despătimirea şi împodobirea cu virtuţi. Rugăciunea înalţă pe om la Dumnezeu şi coboară pe Dumnezeu la om. De aici rezultă şi dimensiunile rugăciunii: a. – Dimensiunea personală constă în adunarea minţii în convorbirea cu Dumnezeu; b. – Dimensiunea cosmică constă în prezenţa semenului, a lumii şi a creaţiei în rugăciunea către Dumnezeu, înseamnă o sensibilizare puternică a creştinului pentru tot ceea ce se întâmplă în jurul său, pentru existenţa cosmică. Fără rugăciune nu-i posibilă comuniunea cu Dumnezeu; numai prin rugăciune se îndepărtează învârtoşarea inimii şi se realizează acea permeabilitate şi sensibilizare faţă de Dumnezeu şi semeni. Comunitatea eclezială trebuie să fie o comunitate de rugăciune, căci numai astfel „ecclesia” se poate constitui în comuniunea euharistică.
4. – Practica rugăciunii Rugăciunea, fiind convorbirea omului cu Dumnezeu, are implicaţii profunde în spiritualitatea ortodoxă, întrucât ea cere omului un efort de concentrare a minţii şi stăruinţă în convorbirea cu Dumnezeu. Adesea, grijile lumii acesteia ne îndepărtează de la această concentrare a minţii în timpul rugăciunii, sau diminuează eforturile omului în concentrarea minţii. Orice act moral implică trudă, efort, stăruinţă şi perseverenţă. Şi în cazul rugăciunii efortul şi perseverenţa îşi au contribuţia lor atât la realizarea rugăciunii, cât mai ales la practica rugăciunii. Vorbind de practică înţelegem atât practica rugăciunii individuale, cât şi practica rugăciunii publice. Şi una şi alta cer eforturi şi concentrare. Rugăciunile publice au loc în cadrul cultului public, în duminici şi sărbători. Rugăciunea publică, făcută în Biserică cu întreaga obşte a credincioşilor, este o premisă pentru rugăciunea personală. Omul de rugăciune ţine să şi participe la rugăciunea publică. În starea de rugăciune orice om se interesează de viaţa sa personală. În rugăciunea publică credinciosul are în vedere atât viaţa sa personală cât şi viaţa semenilor. Toate momentele din viaţa omului sunt momente de rugăciune. De aceea şi Apostolul Pavel ne îndeamnă: „Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tesaloniceni 5, 17).Este aceasta posibil ? Da, dacă avem în vedere că rugăciunea poate fi realizată şi în formă concentrată şi prin înălţarea gândului la Dumnezeu. De altfel, rugăciunea tocmai acest lucru cere. Sunt şi rugăciuni pe care le facem în tot momentul, acele rugăciuni condensate în câteva cuvinte: rugăciunea minţii (rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea isihastului). Practicarea rugăciunii, implicând eforturi, realizează acea trezvie a sufletului nostru; iar trezvia aceasta se manifestă în grija pentru îndepărtarea de patimi şi de păcate, precum şi în preocuparea adâncirii vieţii noastre în virtuţi. Practicarea rugăciunii implică curăţirea continuă de patimi şi împodobirea cu virtuţi. După psalmist, şapte sunt momentele rugăciunii într-o zi, dar pentru omul credincios şi un gând bun ridicat la Dumnezeu este o rugăciune concentrată. Gândul continuu la Dumnezeu duce la cea curăţenie a inimii cu ajutorul căreia omul se poate apropia de Dumnezeu şi vedea pe Dumnezeu. Rugăciunea nu se învaţă din cărţi şi nici practicarea ei. Practica rugăciunii ţine de fiecare ins în parte, de sensibilitatea fiecărui ins în faţa lui Dumnezeu şi în faţa lucrării Lui. Cine are sensibilitate faţă de Dumnezeu, acela simte rugăciunea ca o necesitate, ca o hrană zilnică. Despre rugăciune găsim pagini antologice de mare subţirime teologică, în literatura filocalică; tratatul despre rugăciune al Sfântului Grigore Palama, tratate sau omilii legate de explicarea rugăciunii domneşti: Sf. Ciprian al Cartaginei („Despre rugăciunea domnească”), Sf. Grigorie al Nyssei („Viaţa lui Moise”, „Explicarea Fericirilor”), Sf. Maxim Mărturisitorul („Centurii despre dragoste”, „Despre iconomie”), Canonul Sfântului Andrei Criteanul etc. Pentru Sfântul Andrei Criteanul rugăciunea este un prilej de cercetare adâncă a sinei proprii şi de o golire a sinei pentru locuirea lui Dumnezeu în noi înşine.
