I. – Formele cultului intern şi extern, prin care creştinul preamăreşte pe Dumnezeu ceea ce se numeşte, în termen curent religiozitate. Se ştie că religia este o raportare a omului la Dumnezeu, trăită intern prin cele trei virtuţi teologice şi manifestată exterior prin acte de cult şi acte morale. Esenţialul religiei şi al Dogmaticii şi Moralei îl constituie relaţia omului cu Dumnezeu. Religiozitatea nu este altceva decât faţa religiei manifestată concret. Religiozitatea ne arată şi exprimă ceea ce determină pe om să se dăruiască lui Dumnezeu şi în ce constă această dăruire. Ea răsare din căutarea sufletului nostru după Dumnezeu şi din dependenţa noastră faţă de Dumnezeu. Din această pricină religiozitatea nu poate fi redusă la dimensiunea unei simple virtuţi morale. Religiozitatea este mai mult decât o virtute morală; ea e mai degrabă un complex de virtuţi, prin care se exprimă prezenţa lui Dumnezeu în om şi sensibilitatea omului către Dumnezeu. Religiozitatea este religia în acţiune, ca factor dinamic în viaţa omului. Ea nu poate fi redusă nici la dimensiunea unui simplu sentiment, ci este o atitudine integrală a omului. Religiozitatea este un mod de a trăi şi a ne manifesta în relaţia noastră cu Dumnezeu. Omul religios trăieşte intens sentimentul dependenţei sale faţă de Dumnezeu şi manifestă acest sentiment; dar dependenţa faţă de Dumnezeu este strâns legată de credinţa lui în Dumnezeu. Aceasta înseamnă că religiozitatea nu este numai un act de cult şi nici numai o faptă morală sau un act de credinţă, ci ea le cuprinde pe toate acestea. În religiozitate intră şi credinţa în Dumnezeu, dar şi atitudinea morală, ca şi actele de cinstire, de adorare a lui Dumnezeu, de cinstire a sfinţilor, a instituţiilor sfinte şi a tot ceea ce ţine de relaţia omului cu Dumnezeu. Tot în religiozitate intră şi concepţia creştină despre lume şi viaţă. Religiozitatea poate fi definită şi ca o concepţie teistă despre lume şi viaţă, ca o concepţie şi o viaţă trăită după voia lui Dumnezeu. Conceptul de religiozitate este foarte complex şi nu poate fi redus numai la o sere de acte. El este şi credinţă (act de cunoaştere), acte morale şi de cult, precum şi concepţie despre lume şi viaţă. Conceptul de religiozitate cunoaşte şi anumite nuanţări interconfesionale. Fiecare Biserică şi confesiune creştină are nişte note ale ei atunci când defineşte conceptul de religiozitate. Ortodoxia pune accent, când vorbeşte de religiozitate, pe viaţa creştină trăită după voia lui Dumnezeu şi arătată concret în Iisus Hristos. În conceptul ortodox de religiozitate intră, ca elemente fundamentale, comuniunea omului cu Hristos şi trăirea acestei comuniuni şi manifestarea ei. Religiozitatea ortodoxă este o religiozitate hristică, hristoforă în sensul că ea implică din partea creştinului o trăire integrală a lui Hristos. Pentru doctrina catolică religiozitatea este mai mult o conformare cu legea, o urmare a legii; ea n-are rădăcini adânci ca în Ortodoxie. Religiozitatea catolică rămâne în esenţă raţională. Pentru unii, religiozitatea este şi cazuistică. Dacă pentru ortodoxie religiozitatea este hristocentrică, pentru spiritul catolic, ea este mai mult externă, de conformare cu legea divină. Pentru protestanţi, religiozitatea constă mai mult în trăirea sentimentului dependenţei faţă de divinitate, o dependenţă totală, lăsând lui Dumnezeu toată lucrarea pentru mântuirea omului. Desigur, mântuirea este un dar dumnezeiesc, dar el se dă celui ce vine în întâmpinarea lui şi lucrează cu harul. Religiozitatea nu poate fi redusă numai la credinţă, ci ea implică şi mobilizarea voinţei omului în lucrarea mântuirii personale. Uneori, pentru protestanţi, religiozitatea devine un bigotism. Pentru sectari, religiozitatea are şi alte nuanţe şi mai străine de conceptul ortodox. A fi religios, pentru ei, înseamnă a aparţine sectei respective şi a te supune regulii sectei respective (zeciuiala, aducerea de adepţi etc.). În concluzie, religiozitatea ortodoxă este nu numai hristocentrică şi eclesiologică, în sensul că credinţa şi viaţa creştină trăită autentic sunt cele propovăduite de Biserică. Biserica rămâne îndrumătorul nostru către Hristos şi spaţiul în care ne mântuim. Credinţa are putere şi devine religiozitate mântuitoare, numai dacă se identifică cu credinţa Bisericii. O altă notă a religiozităţii ortodoxe este sobornicitatea ei. Creştinul ortodox se simte solidar şi în comuniune cu semenii săi, cu care simte nevoia să trăiască credinţa. Religiozitatea nu priveşte numai pe insul singular, ci pe ins ca membru al comunităţii ecleziale. Religiozitatea ortodoxă nu este colectivistă, cum este până la un punct, religiozitatea catolică şi nu are nimic de-a face cui religiozitatea colectivistă sectară. Religiozitatea ortodoxă este sobornicească. Izvorul acestei sobornicităţi îl constituie însăşi structura sobornicească a Bisericii ca extensiune a vieţii de comuniune a lui Dumnezeu în umanitate. Şi dacă Duhul Sfânt este cel care influenţează Biserica cu viaţa divină şi pe fiecare credincios în parte, religiozitatea ortoodoxă este pnevmatologică, deoarece Duhul este cel care vibrează în noi. Cu puterea Duhului şi în Duhul Sfânt noi mărturisim pe Hristos Domn şi intrăm în comuniune cu El. Aspectul hristologic şi penvmatologic al religiozităţii ortodoxe îşi are sursa în adevărul că Tainele Bisericii sunt săvârşite de Hristos în lucrarea Duhului Sfânt. Religiozitatea nu este o virtute simplă, ea nu creşte de la sine, ci numai prin efortul permanent al voinţei, prin conlucrarea cu harul divin. De aceea, religiozitatea implică din partea credinciosului continua purificare de patimi şi creşterea în virtuţi. Călăuza sigură a religiozităţii este credinţa ortodoxă. Cel ce urmează învăţătura ortodoxă viază în duhul ei şi trăieşte pe linia unei adevărate şi desăvârşite religiozităţi. Religiozitatea romano-catolică este legată de concepţia despre lume şi viaţă şi despre mântuire. Religiozitatea protestantă este doar unirea insului singular cu Dumnezeu ca un dar al creaţiei, fără să implice o continuă transformare a fiinţei şi vieţii omului în urcuşul către Dumnezeu. Religiozitatea sectară este superficială, formală, lacrimogenă, urmărind efecte prozelitiste. Religiozitatea este adorarea lui Dumnezeu în chip plenar în întreaga fiinţă a omului.
II. – Păcate împotriva religiozotăţii Dacă religiozitatea înseamnă râvnă neobosită în adorarea lui Dumnezeu şi în creşterea continuă în Hristos, prin virtuţi, fapte bune susţinute de lucrarea harului; lipsa religiozităţii, mişcarea sau deformarea ei se manifestă într-un număr mare de păcate împotriva adorării lui Dumnezeu. De altfel, toate păcatele amintite în capitolul despre cultul divin: păcatele împotriva virtuţilor teologice, a rugăciunii, a cultului extern obişnuit şi extraordinar, sunt păcate împotriva adorării lui Dumnezeu şi ele stau în opoziţie cu religiozitatea. Împotriva religiozităţii sunt însă şi păcate calificate ca atare: a. – Hula împotriva lui Dumnezeu – constă în necinstirea lui Dumnezeu prin gânduri, cerinţe şi atitudini ofensatoare. Dumnezeu e batjocorit şi dispreţuit în mod expres, prin acest păcat. Este un păcat direct opus religiozităţii, închinării lui Dumnezeu. Rădăcina acestui păcat stă în revolta creaturii împotriva Creatorului. Această revoltă poate fi internă, dar ea se manifestă şi în exterior. Hula împotriva lui Dumnezeu ia diferite forme: fie atribuind lui Dumnezeu scăderi şi însuşiri rele, fie negându-i anumite însuşiri bune sau afirmându-le în mod ironic, batjocoritor, sau dând unei creaturi însuşiri divine şi cinstea ce i se cuvine numai lui Dumnezeu, sau fie numind lucrarea lui Dumnezeu lucrarea demonilor (Matei 12, 25-32). Hula se poate referi direct sau indirect la Dumnezeu (când se îndreaptă împotriva sfinţilor şi a lucrurilor sfinţite). Ea poate culmina în blesteme împotriva lui Dumnezeu (Iov 2, 9). În blestem se manifestă direct ura împotriva lui Dumnezeu (Apocalipsa 13, 6; 14, 11). În Vechiul Testament, hulitorul de Dumnezeu era ucis cu pietre (Levitic 24, 16). Mântuitorul ne spune că hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie (Matei, 12, 31-32). Înrudite cu hula împotriva Duhului Sfânt sau asimilate hulei împotriva lui Dumnezeu sunt cuvintele necuviincioase, rostite fără intenţia de a huli pe Dumnezeu: înjurături, blesteme etc. A blestema înseamnă a invoca numele lui Dumnezeu pentru a coborî urgia Lui peste o persoană, a dori răul aproapelui. Cuvintele necuviincioase, înjurăturile, blestemele izvorăsc din ură, mânie, sete de răzbunare, porniri pătimaşe. Toate acestea sunt opuse iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Blestemul stă împotriva iubirii creştine, iubire care răspunde la blestem cu binecuvântare (Matei 5, 44-45). Trebuie împlinit şi sfatul Apostolului Pavel: „Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi şi nu blestemaţi” (Romani 12, 4). Înjurăturile sunt cuvinte insultătoare în care se amestecă numele lui Dumnezeu, al sfinţilor sau lucrurilor sfinte, cu dorinţa de rău împotriva aproapelui. Ele sunt expresie a stării de mânie, a urii. Ele sunt împotriva iubirii aproapelui, a adorării lui Dumnezeu, cinstirii sfinţilor şi lucrurilor sfinte. Tot o necinstire a lui Dumnezeu este şi obiceiul d ea vorbi cu multă uşurinţă despre Dumnezeu, sfinţi şi lucruri sfinte. Creştinul adevărat trebuie să lupte totdeauna împotriva unor astfel de exprimări. b. – Sacrilegiul – o altă formă a necinstirii religiozităţii şi păcat împotriva ei. Sacrilegiul constă în necinstirea sau profanarea celor sfinte, adică celor consacrate lui Dumnezeu (persoane, lucruri, locuri cu valoare cultică etc.). După obiect, sacrilegiul poate fi de trei feluri: 1. – sacrilegiul personal – referitor la persoane consacrate Domnului, când necinstirea lor este în opoziţie cu starea lor religioasă; 2. – sacrilegiul locurilor închinate Domnului – profanarea bisericilor prin jaf, omor, desfrânare; 3. – sacrilegiul lucrurilor sfinte pentru cultul divin – primirea sau slujirea Sfintelor Taine cu nevrednicie, batjocorirea lor etc. (cel mai mare sacrificiu în privinţa aceasta este necinstirea Sfintei Euharistii). Păcatul acesta are gravitatea dependentă de însemnătatea celor sfinţite şi de intenţia făptuitorului. Cine nu cinsteşte cele sfinte, nu cinsteşte pe Dumnezeu; Nadab şi Abiud, fiii lui Aaron, care, deşi preoţi, pentru că au adus înaintea Domnului foc străin, călcând porunca (Ieşire 30, 9), au fost arşi cu foc (Levitic 10, 1-2). Peste fiii lui Eli, care erau preoţi, atârnă pedeapsa morţii pentru că „erau nişte oameni răi”, „nu cunoşteau pe Domnul” şi „nesocoteau darurile Domnului”; „Căci voi cinsti pe cine Mă cinsteşte, dar cei ce Mă dispreţuiesc, vor fi dispreţuiţi” (I Regi 2, 12-36; 4, 17). Uza moare lovit de urgia lui Dumnezeu pentru că s-a atins de chivotul sfânt fără a fi preot (II Regi 6, 6-7). Împăratul Osia a fost pedepsit cu lepră pentru că a intrat în templu ca să ardă tămâie, săvârşind un lucru îngăduit numai preoţilor (II Cronici 26, 16-21), iar împăratul Belşatar a atras mânia lui Dumnezeu asupra lui pentru că a folosit vasele din templu ca să bea vin din ele la o petrecere (Daniel 5, 1). În Noul Testament, Mântuitorul alungă vânzătorii din templu (Matei 21, 12-13; Ioan 2, 14-17). Deci, aşa cum ne arată Scriptura, sacrilegiul este un păcat grav, care atrage pedeapsa lui Dumnezeu. c. – Simonia – este un alt păcat împotriva religiozităţii şi înseamnă cumpărarea pe bani a bunurilor spirituale (vrednicia de preot). Simonia cunoaşte diverse forme, dar e un păcat foarte grav împotriva religiozităţii, lipsind de preoţie pe cel ce practică în vreun fel acest păcat. Concluzie Religiozitatea este o faţă concretă a religiei şi deci şi o obligaţie personală şi sobornicească. Ea este izvorul progresului moral dar şi o premisă sigură pentru slujirea semenului. Păcatele împotriva religiozităţii sunt păcate directe sau indirecte împotriva adorării lui Dumnezeu. Toate păcatele amintite sunt o zădărnicire a relaţiei omului cu Dumnezeu şi o faţă falsă a acestei relaţii. Religiozitatea înţeleasă corect implică pentru creştinul adevărat atât sensibilitate faţă de adevărurile dumnezeieşti, cât şi respect pentru ceea ce se cuvine Creatorului. Religiozitatea adevărată cuprinde în sine şi o anumită concepţie despre lume şi viaţă, o concepţie teistă care pune la baza existenţei pe Dumnezeu şi care vede lumea şi creaţia în legătură cu Dumnezeu, manifestând prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu. Religiozitatea este premisa urcuşului duhovnicesc al creştinului spre Dumnezeu, spaţiul şi condiţia îndumnezeirii omului.
