Textul Facerii a fost comentat de numerosi , incercandu-se astfel un raspuns la problemele arzatoare ce tin de teologia creatiei. Parintii apologeti, confruntandu-se cu conceptiile antice despre lume, care erau tributare fie dualismului (separarea dintre divinitate si materie), fie panteismului (coexistenta din eternitate a materiei cu divinitatea, aceste realitati avand aceeasi identitate ontologica) s-au straduit sa impuna doctrina creatiei din nimic, distinctia ontologica dintre Creator si creatie.
Conceptia despre creatia din nimic este specifica gandirii iudaice si este un mare castig pastrat in prin poporul evreu. In acest sens avem precizarea clara de la Macabei, in rugaciunea mamei Macabeilor pentru fiii sai: "Rogu-te, fiule, ca, la cer si la pamat cautand si vazand toate ce sunt intr-insele, sa cunosti ca din ce n-au fost le-a facut pe ele Dumnezeu si pe neamul omenesc asijderea l-a facut." ().
Crestinismul a nuantat aceasta doctrina insistand pe dragostea extinsa la creatie printr-un Dumnezeu al comuniunii - Sfanta Treime. Parintii au insistat asupra depasirii conceptiei filosofiei elene despre univers. Nu e cazul acum sa mai detaliem aceasta problema si sa prezentam textele patristice respective.
Voi prezenta ca text patristic ceea ce a scris (cel care a sintetizat de pana la el) despre creatie: "Insusi Dumenzeul nostru, proslavit in Treime si Unime, a facut cerul si pamantul si toate cate sunt in ele, aducand pe toate de la neexistenta la existenta. Pe unele, cum e este cerul, pamantul, aerul, focul si apa, nu le-au facut din o materie preexistenta; pe altele, cum sunt vietuitoarele, plantele, semintele le-a facut din cele care au fost create de El. Acestea s-au facut la porunca Creatorului din pamant, apa, aer si foc".
Deci materia nu e coeterna cu Dumnezeu, dar totodata in dinamica creatiei observam o complexificare treptata, elementele creatiei fiind inrudite intre ele. Aceasta legatura intre elementele creatiei nu poate fi inteleasa ca o dovada a evolutionismului in forma lui ideologizata.
Desi Sfantul Ioan Damaschinul mentioneaza ca vietuitoarele, plantele si semintele au fost facute din materia creata inainte de aparitia lor, precizeaza ca acestea au aparut la porunca lui Dumnezeu. Esential in acest act este cuvantul creator de viata al lui Dumnezeu, prezenta permanenta a lui Dumnezeu in actul creatiei. Relatia dintre partile creatiei nu poate fi inteleasa ca o evolutie autonoma a unora din altele, de la formele simple la cele complexe.
Facerea lumii - ziua intai
Versetul cu care incepe Sfanta Scriptura este "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul." (Fac. 1, 1). Primul cuvant, "bereschit" (in varianta originala ebraica) desi este tradus prin cuvantul "la inceput" el nu are o semnificatie temporala. Deoarece textul plin de simbolism al Facerii nu poate fi inteles ca o descriere a crearii lumii intr-un timp natural, cuvantul bereschit nu subliniaza existenta unui moment temporal initial.
Poate o traducere mai potrivita ar fi redat alt sens al cuvantului ebraic, care mai poate fi tradus prin "in general", "in principiu". Aceasta traducere ne plaseaza intr-o alta perspectiva ce nu se lasa subjugata de mentalitatea conditionata temporal. Traducerea lui bereschit prin "in general" sau "in principiu" ne releva nu atat actul creator in desfasurare al Dumnezeirii ci sfatul de taina al actiunii profund launtrice intratreimice in care Dumnezeu gandeste toata creatia in general (la Dumnezeu gandul, bineinteles avand o putere creatoare).
O astfel de perspectiva ne obliga sa renuntam la o hermeneutica bazata exclusiv pe stiinta omeneasca, in intregime conditionata de legile naturale ale existentei temporale si ne cere un efort pentru a contempla duhovniceste taina originilor. "Bereschit nu ne plaseaza deci la inceputul timpurilor sau al timpului, indiferent carei categorii i-ar apartine, ci in fata a ceva cu totul alta natura. Astfel bereschit nu este inca creatie. Este actul divin in sine insusi care are in vedere creatia. Sa spunem de la bun inceput ca primele trei cuvinte ale Facerii ne transpun intru contemplarea de negrait a actiunii dumnezeiesti. Creatia propriu zisa este pomenita abia in cuvintele care urmeaza: cerul si pamantul". (Jean Kovalevsky)
arata ca exista numeroase intelesuri ale primului cuvant din Sfanta Scriptura: berschit. Dar in nici una dintre variante nu interpreteaza cuvantul bereschit cu o origine ce poate fi depistata printr-o cronologie naturala. E vorba de o stare mai presus de timpul natural.
Din aceasta perspectiva pare fada orice incercare de a identifica prin mijloace stiintifice (ce studiaza legea naturala asa cum o cunoastem noi astazi) o origine plasata in temporalitate. Bereschit poate semnifica o indivizibilitate a cosmosului si o instantaneitate a gandirii lui Dumnezeu in sfatul Sau de a concepe creatia ca intreg (cer si pamant).
Sfantul Vasile cel Mare mentioneaza in acest sens: "Poate ca s-a zis: Intru inceput a facut din pricina ca facerea cerului si a pamantului s-a facut intr-o clipita si in afara de timp, deoarece inceputul este ceva indivizibil si fara dimensiune. Dupa cum inceputul caii nu e calea, iar inceputul casei nu e casa, tot asa si inceputul timpului nu e timpul, dar nici cea mai mica parte din timp. Iar daca cineva s-ar ambitiona sa spuna ca inceputul este timp, stie acela ca imparte inceputul in partile timpului, adica in inceput, in perioada de la mijloc si in perioada de la sfarsit. Este insa cu totul de ras sa te gandesti la un inceput al inceputului".
Al doilea verset al Sfintei Scripturi precizeaza: "Si pamantul era netocmit si gol. Intuneric era deasupra adancului si Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor" (Fac. 1, 2). Faptul ca pamantul era neintocmit si gol, iar apele erau coplesite de intuneric exprima o unitate nediferentiata a creatiei, o lipsa de randuiala care nu mai inseamna nonfiinta, dar inca nici existenta buna si frumoasa.
Totusi aceasta expresie arata dorinta lui Dumnezeu de a randui un cosmos in care a sadit un potential de devenire ce poate fi actualizat intr-o conformitate cu voia dumnezeiasca, dar numai prin impartasirea de Cuvantul creator al lui Dumnezeu. Aceasta posibilitate de inaltare catre asemanarea dumnezeiasca evidentiaza inca dintru inceput un sens eshatologic al creatiei, ce nu poate fi actualizat autonom, ci teonom.
Suntem in prezenta unei realitati ce poarta in sine fermentul viu ce o poate configura din ce in ce mai mult cu voia divina. "Haosul grecesc, tohu wa bohu ebraic, apele lipsite de forma semnifica toate dorinta de fiinta, aspiratia catre Asemanare, posibilitatea de transformare cuprinzand potentialul intregului cosmos, dar, sa precizam, toate sunt neputincioase, incapabile sa se transforme prin ele insele, sa se delimiteze, sa se adevereasca. Aici este necesara interventia hotaratoare a Cuvantului. Actul acestuia se numeste badal". (Jean Kovalevsky)
La crearea lumii participa . Nu doar Tatal creeaza lumea ci si Fiul si Duhul Sfant. Sunt mai multe versete din Sfanta Scriptura care arata participarea lui Hristos si a Duhului Sfant la facerea lumii.
Astfel ne marturiseste: "Toate prin El s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut." (Ioan 1, 3). Apoi exista mai multe texte pauline care evidentiaza calitatea de Logos Creator si Proniator a lui Hristos, Alfa si Omega creatiei. Astfel avem urmatoarele versete: "Pentru ca de la El si prin El si intru El sunt toate." (Rom. 11, 36); "Mie, celui mai mic decat toti sfintii, mi-a fost dat harul acesta, ca sa binevestesc neamurilor bogatia lui Hristos, de nepatruns, si sa descopar tuturor care este iconomia tainei celei din veci ascunse in Dumnezeu, Ziditorul a toate, prin Iisus Hristos." (Efes. 3, 8-9).
Calitatea de Logos Creator si Mantuitor a lui Hristos este prezentata exemplar in textul epistolei catre Coloseni a Sfantului Apostol Pavel: "Pentru ca intru El au fost facute toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute, si cele nevazute, fie tronuri, fie domnii, fie incepatorii, fie stapanii. Toate s-au facut prin El si pentru El. El este mai inainte de toate si toate prin El sunt asezate. Caci in El a binevoit Dumnezeu sa salasluiasca toata plinirea. Si printr-Insul toate cu Sine sa le impace, fie cele de pe pamant, fie cele din ceruri, facand pace prin El, prin sangele crucii Sale." (Colos. 1, 16-20).
Intreaga Treime participa la crearea lumii. Faptul ca Sfantul Duh era deasupra apelor ne arata puterea creatoare a Duhului, dar si disponibilitatea creatiei de a fi transfigurata de energia necreata a harului.
scrie: "Se cuvenea ca Duhul Sfant sa se poarte, ca o dovada ca in ce priveste puterea ziditoare El este asemenea cu Tatal si cu Fiul. Caci Tatal a grait, Fiul a zidit, si se cadea ca si Duhul sa-si aduca lucrarea. Si aceasta a facut-o purtandu-Se, aratand prin aceasta in chip vadit ca totul a fost adus intru fiintare si savarsit de catre Treime".
Disponibilitatea materiei create de a primi energia necreata a Duhului Sfant e subliniata de versetul din Facere 1, 2. "Aceste cuvinte arata ca in ape era o energie plina de viata; nu era simplu o apa statatoare si nemiscatoare, ci miscatoare, care avea putere de viata in ea. Ca ceea ce-i nemiscator este negresit nefolositor, pe cand ceea ce se misca este capabil sa faca multe". (Sfantul Ioan Gura de Aur).
Puterea de viata din apa nu este autonoma de Dumnezeu, nu e o capacitate naturala de a produce viata prin ea insasi, ci e vorba de puterea harului care strabate materia creata inca de la inceputul creatiei, de energia necreata ce sustine intreaga creatie.
Despartirea luminii de intuneric nu e un proces care evolueaza de la sine, ci o randuiala dumnezeiasca care trebuie sa ne faca sa ne umplem de uimire. "Ai vazut impartire nespus de buna, creatie minunata, care depaseste orice intelegere, facuta numai prin cuvant si porunca? Ai vazut de cat pogoramant s-a folosit acest fericit prooroc, dar, mai bine spus, iubitorul de oameni Dumnezeu, prin gura profetului, ca sa invete neamul omenesc sa cunoasca ordinea celor create, sa cunoasca cine este Creatorul universului, sa stie cum a fost adus la fiinta fiecare?". (Sfantul Ioan Gura de Aur)
arata ca Dumnezeu ar fi putut sa faca intreaga creatie intr-o clipa, dar a creat-o treptat din nemarginita Lui iubire fata de om, pentru ca stiind bine despre cele create, sa nu ramanem la gandurile noastre, ci sa ne inaltam mintea spre Dumnezeul Creator al universului. "Nu putea, oare, mana Lui cea atotputernica si nesfarsita Lui intelepciune sa aduca la fiinta pe toate si intr-o singura zi? Dar pentru ce spun eu intr-o singura zi? Putea sa le aduca intr-o clipita! Dar pentru ca Dumnzeu n-a adus la fiinta pentru trebuinta Lui nimic din cele ce sunt - ca El nu are nevoie de nimic, fiind desavarsit, ci a facut totul din pricina iubirii Sale de oameni si a bunatatii Lui - pentru aceea le creeaza treptat, iar prin gura fericitului profet ne invata lamurit despre cele ce s-au facut, pentru ca, stiindu-le bine, sa nu cadem in greselile celor ce judeca manati de ganduri omenesti". (Sfantul Ioan Gura de Aur)
Facerea lumii - ziua a doua
In ziua a doua Dumnezeu a separat apele de deasupra cerului de cele de dedesubt. "Si a zis Dumnezeu: Sa fie o tarie prin mijlocul apelor si sa se desparta apele de ape! Si a fost asa. A facut Dumnezeu taria si a despartit apele cele de sub tarie de apele cele de deasupra tariei. Taria a numit-o Dumnezeu cer." (Fac. 1, 6-8).
Semnificatia cerului a fost mult discutata. S-au dat diferite interpretari. Multe dintre conceptiile din antichitate au incercat sa arate identitatea materiala a realitatii numite, "cer", ajungandu-se la o intelegere destul de statica a cerului.
Credem ca in primul rand semnificatia cerului nu este atat una materiala, cat una spirituala, care evidentiaza prezenta lui Dumnezeu in lume, cerul (inclusiv in forma materializata cunoscuta noua) fiind prin excelenta simbolul divinitatii si mediul de slavire a lui Dumnezeu.
Polivalenta semantica a cuvantului "cer" este mai vadita in limba ebraica, unde cuvantul la singular are si conotatie de plural, astfel cerul insemnand de fapt si ceruri. De aceea in Sfanta Scriptura intalnim numeroase expresii cu aceasta ambivalenta.
De exemplu avem in psalmul 67, 34: "Cantati Dumnezeului Celui ce S-a suit peste cerul cerului, spre rasarit." Sau intalnim expresia. "Laudati-L pe El cerurile cerurilor si apa cea mai presus de ceruri, sa laude numele Domnului, ca El a zis si s-au facut, El a poruncit si s-au zidit." (Ps. 148, 4-5).
Facerea lumii - ziua a treia
In ziua a treia are loc explozia vegetatiei pe pamant. Faptul ca pomii au aparut pe uscat fara ajutorul soarelui contravine legilor stiintifice cunoscute de noi astazi. Sunt unii care spun din perspectiva evolutionista (de exemplu Kalomiros) ca soarele si stelele au fost create inca din ziua intai a creatiei.
Dar Sfantul Ioan Gura de Aur in interpretarea lui contrazice aceasta afirmatie. Dimpotriva, el arata in mod explicit (si paradoxal pentru cugetarea noastra obisnuita sa digere doar formulele servite pe baza stiintelor naturaliste) ca vegetatia n-a avut nevoie de soare pentru a fi adusa la existenta. Sfantul Ioan Gura de Aur insista asupra acestui fapt tocmai pentru a evidentia puterea lui Dumnezeu si dependenta creatiei de Creator, eliminand astfel orice tendinta de a interpreta aparitia vietii vegetale pe pamant ca o expresie a legilor naturale pe care noi le cunoastem astazi.
In acest sens, plecand de la versetul din Fac. 1, 12: "Pamantul a dat din sine verdeata: iarba, care face samanta, dupa felul si asemanarea ei, si pomi roditori, cu samanta, dupa fel, pe pamant", spune: "Gandeste-mi-te aici, iubite, cum s-au facut toate pe pamant la cuvantul Stapanului. Nu era om care sa-l lucreze, nu era plug, nu erau boi de ajutor, nu avea pamantul nici vreo alta ingrijire, ci a auzit numai porunca si indata a dat rodurile lui. De altfel dumnezeiasca Scriptura indreapta lipsa de judecata de mai tarziu a oamenilor, istorisindu-ne cu de-amanuntul toate, in ordinea creatiei lor, ca sa surpe palavragelile celor ce graiesc in zadar, intemeiati pe propriile lor ganduri, si care incearca sa spuna ca pentru cresterea roadelor e nevoie de ajutorul soarelui. Sunt si altii care incearca sa atribuie asta chiar unora dintre stele. De aceea ne invata Duhul cel Sfant ca, inainte de crearea acestor stihii, pamantul, ascultand de cuvantul si porunca lui Dumnezeu, a dat toate semintele, fara sa aiba nevoie de ajutorul cuiva". (Sfantul Ioan Gura de Aur)
Sfantul Vasile cel Mare pentru a-i face pe credinciosi sa-si indrepte admiratia spre Dumnezeu din contemplarea celor create sustine aparitia plantelor inaintea soarelui. Verdeata pamantului si intreaga vegetatie ce impodobeste pamantul nu-si datoreaza existenta luminiii solare, nici ostenelii omului, ci puterii creatoare a lui Dumnezeu. In felul acesta este combatuta credinta pagana in divinitatea soarelui.
Sfantul Vasile cel Mare mentioneaza: "Pentru ca unii soscotesc ca soarele este cauza celor ce rasar din pamant, ca adica prin atractia caldurii lui scoate la suprafata pamantului aceasta podoaba inainte de facerea soarelui, ca sa inceteze cei rataciti sa se mai inchine soarelui, ca unuia care ar fi cauza vietii. Daca vor ajunge sa creada ca toate cele care fac podoaba pamantului sunt inainte de facerea soarelui, atunci vor parasi nemasurata lor admiratie ce o au pentru soare, gandindu-se ca soarele este mai nou in ce priveste facerea lui decat iarba si plantele".
Trebuie sa remarcam spontaneitatea crearii vegetatiei pe uscat. Sfantul Efrem Sirul scrie: "Ierburile, la vremea facerii lor, s-au ivit intr-o singura clipa, dar la infatisare aratau ca de mai multe luni. Tot asa copacii, la vremea facerii, s-au facut intr-o singura zi, dar implinirea si roadele care faceau sa le atarne crengile la pamant ii aratau ca si cum ar fi fost de cativa ani".
Sfantul Ambrozie al Milanului arata si el in mod graitor ca soarele a fost facut dupa aparitia vegetatiei pe pamant: "Nasca-se dar iarba cea verde mai inainte de ivirea luminii soarelui, fie lumina ei inaintea celei de soare. Fie ca pamantul sa odrasleasca inainte de a primi intaritoarea ingrijire a soarelui, spre a nu se da prilej de sporire omenestii rataciri. Fie ca toti sa cunoasca ca nu soarele e pricinuitorul cresterii plantelor. Cum ar putea soarele sa dea puterea vietii plantelor crescatoare, cand acestea au fost mai inainte facute sa creasca de datatoarea de viata putere ziditoare a lui Dumnezeu, inainte ca soarele sa fi inceput a lua parte la vietuire? Soarele e mai tanar decat mugurii, mai tanar decat ierburile".
Facerea lumii - ziua a patra
In ziua a patra Dumnezeu a facut luminatorii: "Si a zis Dumnezeu: Sa fie luminatori pe taria cerului, ca sa lumineze pe pamant, sa desparta ziua de noapte si sa fie semne ca sa deosebeasca anotimpurile, zilele si anii, si sa slujeasca drept luminatori pe taria cerului, ca sa lumineze pamantul." (Fac. 1, 14-15).
Pentru cei ce doresc neaparat un conformism intre stiinta contemporana si textul Facerii, ziua a patra constituie o piatra de poticneala, deoarece cosmologiile stiintifice postuleaza intaietatea cronologica a soarelui fata de pamant si vegetatie. Dar am vazut ca Sfintii Parinti insista asupra faptului ca soarele a fost facut ulterior pamantului si pentru a sluji ca luminator al acestuia.
Soarele e vazut ca un element functional si nu atat ca unul generator de viata (cum se crede in contemporaneitate). Am prezentat anterior cateva texte patristice care evidentiaza primatul pamantului comparativ cu soarele.
Nu mai insist in acest sens. Mai intaresc aceasta idee doar cu un text graitor din : "Priveste mai la taria cerului care a fost facuta inaintea soarelui; priveste mai intai la pamantul care a inceput a se vedea si era tocmit inca mai inainte ca soarele sa se iveasca; priveste la verdeata pamantului care a fost mai inainte de lumina soarelui. Rugii de mure au fost mai inainte de soare; firul ierbii e mai batran decat luna. Asadar, nu socoti drept zeu acel lucru ale carui daruri date de Dumnezeu se vad a fi mai pretioase. Trecusera trei zile; in vremea aceea nimeni nu s-a ingrijit de soare, totusi stralucirea luminii se vadea pretutindeni. Caci si ziua isi are lumina ei, care si ea a fost mai inainte de soare".
Sfantul Vasile cel Mare vorbind despre faptul ca pamantul era netocmit, afirma ca si cerul era netocmit, el neavand inca soarele, luna si stelele. Precizeaza Sfantul Vasile cel Mare: "Pe buna dreptate Scriptura a numit pamantul netocmit. Acelasi lucru il putem spune si despre cer. Nici nu era inca terminat si nici nu primise propria lui podoaba; nu era luminat nici de luna, nici de soare si nici incununat cu cetele de stele. Inca nu se facusera acestea. Deci n-ai pacatui fata de adevar daca ai spune ca si cerul era netocmit".
Sfintii Parinti insista mult asupra acestui aspect, in primul rand pentru faptul ca multe din popoarele antichitatii au zeificat soarele, inchinandu-se lui, in locul adevaratului Dumnezeu. Din perspectiva duhovniceasca nu o abordare cronologica a textului Facerii este importanta (am mai precizat de fapt ca acest referat este inanalizabil prin prisma legilor naturale a lumii pe care o cunoastem, acestea analizand istoria universului din perspectiva cronologica).
O apropiere duhovniceasca de text va reliefa totusi importanta pamantului comparativ cu soarele, deoarece viata omului are loc pe acest pamant, cadru al luptelor sale duhovnicesti unde el se nevoieste pentru obtinerea mantuirii si transfigurarea intregii lumi.
In conceptia scripturistica si patristica, pamantul, ca salas al omului este centrul universului. Din acest punct de vedere viziunea biblica si patristica asupra lumii ramane una consecvent traditionala (a se vedea simbolismul lumii in culturile arhaice si traditionale).
Ramanand blocati in modelele propuse de cultura si stiinta din contemporaneitate, ce postuleaza primatul soarelui in raport cu pamantul, nu ne vom putea deschide mintile fata de autenticitatea viziunii patristice, ramanand insensibili si neputinciosi in fata tainelor dumnezeiesti.
Dorinta de a fixa aparitia soarelui inaintea pamantului, asa cum ne-o cere logica aparenta, exprima tendinta de a explica in mod natural fenomenele lumii. Dar am vazut ca in zilele creatiei, legile care guvernau cosmosul nu se ghidau dupa cele cunoscute de noi astazi si care cer in mod categoric existenta soarelui pentru a fi posibila vreo forma de viata pe pamant.
Dimpotriva vedem ca lumina nu era data nici de soare, nici de luna, iar vegetatia nu avea nevoie de fotosinteza ca sa traiasca. Toata creatia traia in mod vizibil prin Dumnezeu. Pentru cineva preocupat de viata duhovniceasca esentiala este centralitatea lui Dumnezeu in existenta concreta. Nici o alta realitate creata oricat de grandioasa ar fi nu poate sa tina locul lui Dumnezeu.
Tendinta de a incerca sa atribuim printr-o aceeasi logica pe care o avem acum, lumii primordiale o functionare a vietii planetei noastre in functie de soare, implica o abdicare de la perspectiva duhovniceasca. Ea constituie o incercare de explicare naturalista si autonoma a lumii.
Atat in lumea de dinainte de cadere, cat si in Imparatia lui Dumnezeu, lumina nu vine de la soare ci de la Dumnezeu. Hristos este Lumina lumii. Textul Apocalipsei, vorbind de cetatea lui Dumnezeu arata inutilitatea luminatorilor naturali intr-o astfel de cetate: "Si cetatea nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o si faclia ei este Mielul." (Apoc. 21, 23).
Am putea spune ca, precum unirea patimasa intre pentru procreare a fost prevazuta prin prestiinta lui Dumnezu, fara sa fie obligatorie, la fel, e posibil ca soarele si luna sa fi fost facute doar pentru luminarea lumii cazute. Dar in aceasta tematica nu putem ramane decat la nivelul presupunerilor. Profunzimea temei invaluita de o mare taina ne obliga la contemplarea ei in tacere.
Facerea lumii - ziua a cincea
In ziua a cincea relatata in Fac. 1, 20-23 Dumnezu a facut vietuitoarele.
Evolutionismul transformist considera ca speciile deriva unele din altele, inclusiv omul provenind dintr-un anumit stramos comun cu maimuta. Fara a ramane tributari unei gandiri fixiste, exclusiv supranaturalista pledez pentru o asumare a unei reprezentari sinergice: divina si naturala, naturalul structurandu-se prin supranatural.
Dumnezeu creaza vietuitoarele si totodata daruieste o capacitate potentiala pamantului si apei de a naste vietuitoare. Important este sa nu abdicam de la principiul teandriei si sa dezvoltam teorii exclusiviste si cu doza de unilateralitate.
Evolutionismul naturalist insista pe o dezvoltate progresiva si autonoma a speciilor una din alta, in functie de hazardul conditiilor naturale. Este exclusa astfel prezenta proniatoare a lui Dumnezeu. Dar si creationismul in forma lui severa tinde sa uite de dinamica intrinseca a creatiei, de capacitatea structurala a creatiei (data tot de Dumnezeu) de a inainta spre Creatorul ei.
Nu sunt de parere ca o impacare a creationismului cu evolutionismul ar fi de folos. Dimpotriva un asemenea demers ar putea crea confuzie si ar putea aduce deservicii atat teologiei academice, dar si vietii duhovnicesti, deoarece in majoritatea situatiilor atat evolutionismul cat si creationismul exprima formele ideologizate ale unor tipare de gandire.
Terminologia joaca aici un rol destul de important. Folosind anumiti termeni (precum "evolutionism", "creationism") consacrati deja pentru a explicita anumite conceptii (repet, de cele mai multe ori, in forma ideologizata) pentru a prezenta conceptia patristica despre dinamica creatiei prezinta o forma ridicata de risc.
Cred ca esentiala este afirmarea cu consecventa a principiului teandriei, al sinergiei creatiei, al divino-creatiei. Cu o astfel de terminologie mai adecvata exista sansa de a face cunoscuta viziunea Parintilor in aceasta problema, fara crearea unor premise ce pot conduce la confuzii regretabile.
Fiecare lucru are propria sa ratiune divina. Principiul teandric e concretizat si se verifica atat la nivelul cel mai intim al partilor creatiei, dar si la creatie in intregul ei. Astfel acest principiu se observa in cazul fiecarui lucru prin faptul ca Dumnezeu creaza ratiunea divina specifica fiecarui lucru, dar conformitatea lucrului cu propria sa ratiune cere o reciprocitate din partea creatiei.
Actualizarea si conformarea lucrului cu ratiunea sa divina exprima dinamica creatiei. In acest sens putem vorbi de o dinamica a creatiei (dar nu de o evolutie transformista). Fiecare lucru ramane in cadru speciei lui, deoarece nici un lucru nu-si poate schimba ratiunea divina conferita de Dumnezu.
Acest lucru e exprimat cu claritate de Sfantul Maxim Marturisitorul: "Caci n-a fost vreo fire din cele ce sunt, nici nu este, nici nu va fi, care sa fie dupa ratiunea ei ceea ce nu este inca acum, sau care este acum sau va fi mai pe urma ceea ce nu era mai inainte. Caci cele ale caror ratiuni au avut la Dumnezeu deplinatatea, odata cu existenta nu primesc prin aducerea lor la existenta si in fiinta, conform cu ratiunile lor, nici un adaos sau stirbire din cele ce le sunt necesare spre a fi cee ce sunt".
Sfintii Parinti insista asupra felurilor vietatilor. Ei arata ca fiecare fel de vietuitoare s-a facut deodata si acest fel isi pastreaza firea pana la plinirea vremii. Nu poate fi vorba de o trecere a vietuitoarei dintr-un fel in altul. In schimb pot exista o multitudine de variatii in cadrul aceluiasi fel.
De obicei Sfintii Parinti inteleg prin "fel" acele fapturi care sunt capabile sa reproduca urmasi fertili. Fie ca e vorba de planta sau animal, fiecare "fel" isi pastreaza caracteristicile.
Sfantul Ambrozie spune ca: "In conul de pin firea pare a infatisa insusi chipul ei, el pastreaza insusirile proprii pe care le-a primit de la acea dumnezeiasca si cereasca porunca, si isi repeta zamislirea intru urmarea anilor pana la plinirea vremii. Cuvantul lui Dumnezeu patrunde fiecare zidire din alcatuirea lumii. De aceea, precum a poruncit Dumnezeu, toate felurile de fapturi vii s-au nascut din pamant. Ascultand de o lege statornica, toate au urmat unele altora veac dupa veac, dupa fel si asemanare. Leul zamisleste leu; tigrul, tigru; bivolul, bivol; lebada, lebada si vulturul, vultur. Ceea ce s-a poruncit o dat devine in fire un obicei pentru totdeauna. De aceea pamantul n-a incetat a aduce cinstirea slujbei sale. Soiul incepator al fapturii vii este pastrat pentru vremile viitoare de catre generatiile urmatoare ale felului sau".
Sfantul Vasile cel Mare afirma dinamica creatiei manifestata prin continuitatea speciilor, dar aceasta se datoreaza puterii dumnezeiesti, nu unei legi inerente creatiei. Insa continuitatea speciilor nu inseamna in nici un fel o transformare a unei specii in alta: "Gandeste-te la cuvintele lui Dumnezeu, care strabat creatia! Au inceput de atunci, de la facerea lumii, si lucreaza si acum si merg mai departe pana la sfarsitul lumii. Dupa cum sfera, daca se impinge si este pe un loc inclinat, merge la vale datorita constructiei sale si a insusirii locului, si nu se opreste inainte de ajunge pe un loc ses, tot asa si existentele, miscate de o singura porunca, strabat in chip egal creatia, supusa nasterii si pieirii, si pastreaza pana la sfarsit continuarea spetelor, prin asemanarea celor ce alcatuiesc speta. Din cal se naste un cal, din leu un leu, din vultur un vultur si fiecare din vietuitoare isi pastreaza speta prin continui nasteri pana la sfarsitul lumii timpul nu strica, nici nu pierde insusirile vietuitoarelor, ci, ca si cum acumar fi fost facute, merg vesnic proaspete impreuna cu timpul".
Toate lucrurile create au un rost al lor. Cei care sustin evolutionismul transformist, printre presupusele dovezi o au si pe aceea a organului vestigiu (un organ considerat inutil si ca atare el arata doar ca provine dintr-o forma biologica inferioara in care a avut un oarecare rol). Aceasta dovada si-a aratat lipsa de consistenta in fata descoperirilor medicale contemporane (marele nostru fiziolg, Nicolae Paulescu, savant impecabil, cunoscut la nivel mondial, a demonstrat elocvent netemeinicia argumentarii proevolutioniste, plecandu-se de la organul vestigiu).
Dar e important si ca avem o marturie patristica prin care sa intelegem importanta fiecarui lucru creat, faptul ca fiecare entitate creata participa la rostul intregii creatii, nefiind lipsita de semnificatie. Chiar daca la un moment dat noi nu putem recunoaste rostul anumitei realitati create, nu inseamna ca ea este lipsita de sens.
Sfantul Ioan Gura de Aur precizeaza: "Cine va indrazni sa blameze cele facute? Nimic nu s-a facut in zadar, nimic nu s-a facut fara rost! N-ar fi fost laudate de Creator, daca n-ar fi fost create spre oarecare trebuinta! Nu este creat nimic fara vreun scop oarecare, chiar daca noi oamenii nu suntem in stare sa cunoastem cu precizie scopul fiecarei creaturi".
Relativismul speciilor care lasa sa se inteleaga ca o specie se poate transforma in alta, precum si incrucisarile facute de om pentru a obtine diferite soiuri de plante si animale, pot favoriza si un relativism moral si totodata sa impulsioneze sentimentul demiurgic al omului. Daca omul a evoluat de la o specie inferioara si el, in continuare, se afla in acest proces evolutiv, morala care i se propune in treapta pe care se afla el acum este una relativa. Din acest punct de vedere morala crestina (si nu numai) este considerata ca fiind demodata, anacronica, fiind perceputa ca un sistem de interdictii ce incatuseaza libertatea exuberanta a omului.
Viata duhovniceasca traita in conformitate cu poruncile lui Dumnezeu in loc sa fie vazuta ca o eliberare din sclavia patimilor, ca o adevarata implinire este asociata cu o existenta impregnata de frustrari. Teoria cosmologica a evolutiei naturale favorizeaza eliberarea de opresiunea moralei religioase.
Aldous Huxley, fratele lui Julian Huxley (cel ce a sustinut puternic darwinismul) spunea: "Aveam motive pentru a nu dori ca lumea sa aiba sens; ca urmare, am admis ca nu avea nici unul, si am fost in stare, fara vreo dificultate, sa gasesc justificare pentru aceasta asumare. Pentru mine, ca si, fara indoiala, pentru majoritatea contemporanilor mei, filosofia nonsensului a fost, in mod esential, un instrument de eliberare. Eliberarea pe care o doream era simultan o eliberare de un anumit sistem politic si economic, si o eliberare de de un anumit sistem de morala. Ne-am ridicat impotriva moralei fiindca ne stanjenea libertatea sexuala".
In contrast cu relativismul propus de evolutionismul natural gandirea patristica subliniaza integritatea si diversitatea "felurilor", tocmai aceasta integritate servind ca model invierii trupurilor. "In tot ceea ce rodeste, firea ramane credincioasa siesi. Samantele unui fel nu pot fi schimbate intr-un fel de planta, nici nu dau la iveala roade deosebite de propriile samante, astfel incat oamenii sa rasara din serpi si carnea din dinti; cu atat mai mult e de crezut, asadar, ca tot ceea ce s-a semanat va rasari din nou in propria fire, ca rodul granelor nu se deosebeste de samanta, ca cele moi nu rasar din cele tari, nici cele tari din cele moi, si nici otrava nu se schimba in sange; ci carnea se reface din carne, oasele din oase, sangele din sange, umorile trupului din trupuri. Mai puteti deci voi, paganilor, cei ce sunteti in stare sa sustineti ca exista schimbare, sa mai tagaduiti reasezarea firii?". (Sfantul Ambrozie)
In ziua a sasea Dumnezeu l-a creat pe om ca o incununare a intregii creatii. Omul a fost chemat ca un veritabil partener la desavarsirea creatiei. Asumandu-si cele zidite in maniera duhovniceasca, omul ar fi putut contempla ratiunile adanci si duhovnicesti ale lumii, implinind astfel sensul eshatologic al creatiei.
Dar sensul autentic al creatiei, cu siguranta este de natura eshatologica, deoarece creatia nu isi este autosuficiena siesi, ci aspira la comuniunuea profunda cu Creatorul ei. In momentul in care creatia este redusa la aspectul sau material, fiind asumata de om exclusiv dintr-o perspectiva consumista, omul nu doar ca-si rateaza propria vocatie, dar denatureaza si sensul intregului cosmos.
Facerea lumii - pomul cunostintei binelui si a raului
In aceasta ordine de idei interesanta este interpretarea care se da pomului cunostintei binelui si raului. Nu insist asupra acestui subiect, cu largi referinte la Sfintii Parinti. Redau doar un text semnificativ din : "Si poate ca de fapt daca ar zice cineva ca pomul cunostintei binelui si raului este zidirea cea vazuta, nu s-ar abate de la adevar. Caci impartasirea de ea produce in chip natural placerea si durerea. Sau iarasi poate ca zidirea celor vazute s-a numit pom al cunostintei binelui si raului, fiindca are si ratiuni duhovnicesti care nutresc mintea, dar si o putere naturala care pe de o parte desfata simtirea, pe de alta perverteste mintea. Deci contemplata duhovniceste ea ofera cunostinta binelui, iar luata trupeste, ofera cunostinta raului. Caci celor ce se impartases de ea trupeste li se face dascal in ale patimilor, facandu-i sa uite de cele dumnezeiesti".
Relatia omului cu lumea o putem sesiza si din felul in care interpretam natura paradisului. Interpretarea raiului poate fi una exclusiv spatiala (raiul gandit ca un loc anume) sau spirituala (raiul ca stare).
Gandirea patristica nu ramane doar la localizarea spatiala a raiului car va fi cautat ca un loc privilegiat, mai ales in teologia scolastica (a se vedea in acest sens lucrarea lui Jean Delumeau, Raiul - gradina desfatarilor).
Dar nu putem eluda la modul absolut o anumita dimensiune spatiala a raiului. Bineinteles ca raiul ca stare duhovniceasca poate fi actualizat si in existenta prezenta (nu tine de trecutul starii originare si de viitorul imparatiei ceresti), dar actualizarea acestei stari se face intr-un cadru dat (ceea ce implica si o dimensiune spatiala).
Nu putem circumscrie raiul unui spatiu si nu e recomandat sa facem o pledoarie pentru perceperea raiului in forma lui spatiala, dar legatura intrinseca intre pamant si rai ne arata si posibilitatea creatiei de a fi transfigurata, sansa transformarii pamantului si cerului in pamant nou si cer nou.
Sfintii Parinti vorbesc de o existenta a raiului pe pamant. Sfantul Ambrozie scrie: "Ia seama ca Dumnezeu a asezat pe om in rai nu pentru chipul lui Dumnezeu, ci pentru trupul omului. Netrupescul nu traieste intr-un loc. El l-a asezat pe om in rai tot asa cum a asezat soarele in cer".
Faptul ca raiul este localizat si intr-un spatiu pe pamant, neramanand astfel la o stare sufleteasca este confirmat si de Sfantul Ioan Gura de Aur. Acesta ia atitudine impotriva acelora care cred ca raiul tine doar de cer ca realitate nevazuta. Dar existenta pe pamant a raiului mai are o semnificatie: aceea de a sublinia legatura interna intre pamantul creat si imparatia lui Dumnezeu, corespondenta celor doua realitati. Se subliniaza astfel finalitatea pamantului (aceea de a fi transfigurat, redobandind stralucirea paradisiaca).
Referindu-se la localizarea terestra a raiului, Sfantul Ioan Gura de Aur marturiseste: "Fericitul Moise a lasat in scris si numele locului, ca sa nu poata insela mintile oamenilor simpli, cei ce voiesc sa flecareasca zadarnic si sa spuna ca raiul nu a fost creat pe pamant, ci in cer, si sa viseze si alte basme la fel ca acestea. Daca, chiar cu toata precizia folosita de dumnezeiasca Scriptura, uniii din cei ce se lauda cu elocinta lor si cu intelepciunea lor lumeasca indraznesc sa graiasca impotriva celor scrise in Scriptura si sa spuna ca raiul n-a fost facut pe pamant si altele decat cele spuse de dumnezeiasca Scriptura, daca gandesc cum nu este scris, ci impotriva celor scrise, si socot ca cele spuse despre pamant sunt spuse despre cer, unde n-ar fi alunecat acestia daca fericitul Moise, miscat de Duhul Sfant, nu s-ar fi folosit de aceste cuvinte smerite si de pogoromant?".
La fel Sfantul Efrem Sirul, Sfantul Grigorie Sinaitul descriu raiul ca o realitate complexa, dar care in mod obligatoriu integreaza si dimensiunea spatiala. Tocmai aceasta dimensiune face posibila intelegerea transfigurarii cosmosului.
Nu trebuie sa fim subjugati de iluzia construirii unui rai localizat pe pamant sau in alta parte, concentrarea noastra trebuind sa se indrepte spre imbunatatirea duhovniceasca.
Dar orice progres duhovnicesc atrage dupa sine o schimbare a mediului in care traim, face mai straveziu spatiul vietuirii noastre. Localizarea raiului pare sa se refere la un loc mai inalt decat tot pamantul, ceea ce ar corespunde unei efective inaltari de pe pamant (de exemplu rapirea Sfantului Apostol Pavel sau experientele suprafiresti traite de mai multi sfinti).
Aceasta nu inseamna ca trebuie sa cadem prada unei interpretari materialiste, sensibile ale raiului, dar nici sa ramanem prizonierii unor scheme dualiste, ce separa inteligibilul de sensibil. Astfel putem ramane consecventi cu o interpretare si intelegere duhovniceasca a raiului, fara sa-i contestam existenta sensibila localizata intr-un spatiu (bineinteles configurat de o materie transfigurata, nu grosiera asa cum o percepem noi cu simturile cazute de acum).
Sfantul Ioan Damaschinul scrie: "Si acesta este paradisul dumnezeiesc, plantat in Eden cu mainile lui Dumnezeu camara intregii bucurii si veselii. Caci Eden inseamna desfatare. Este situat in partea de rasarit, mai sus decat tot pamantul".
Omul a fost creat ca o incununare a lumii avand menirea sa transfigureze intreg cosmosul printr-un consecvent urcus catre Dumnezeu. Recunoscandu-se pe sine ca fiind chip al Logosului si asumandu-si creatia intr-o maniera duhovniceasca, intuind ratiunile dumnezeiesti din lume, omul ar fi inaintat tot mai mult cu creatia intreaga catre Dumnezeu.
Dar optand pentru autonomie, pentru o existenta lipsita de consistenta, omul renunta la adevarata viata, nascocind cele ce nu sunt, scufundandu-se astfel in iluzoriu. Asumandu-si lumea intr-un mod patimas, omul renunta la felul de a fi dumnezeiesc pentru a da castig de cauza vietuirii trupesti.
Aceasta scufundare in placeri si pofte se face prin uitarea celor dumnezeiesti. "Caci cunoscand felurimea placerilor si imbracandu-se in uitarea celor dumnezeiesti, apoi, indulcindu-se cu patimile trupului si privind numai la cele de fata si la slava lor, a socotit ca nu mai exista altceva afara de cele vazute si ca numai cele vremelnice si cele trupesti sunt bune. Strambandu-se astfel si uitand ca este dupa chipul lui Dumnezeu cel bun, nu a mai vazut prin puterea din el pe Dumnezeu cel bun, dupa Care a fost facut". (Sfantul Atanasie cel Mare)
Lucrarea omului prin care se poate ajunge la transfigurarea creatiei este rugaciunea si trezvia. Recuperarea sensului originar al existentei umane ce determina implinirea destinului comun al omului si al lumii este de mare insemnatate, mai ales astazi, cand omul vede in natura un bun de exploatat in scopuri utilitariste, folosindu-se de tehnica performanta de care o detine.
Tocmai in aceste conditii este de o relevanta si mai mare importanta sporirii duhvnicesti prin rugaciune si trezvie pentru a ajunge la o viziune filocalica asupra lumii in care sa contemplam cu uimire taina creatiei lui Dumnezeu.
