Fiecare virtute teologică îşi are importanţa şi contribuţia ei în urcuşul duhovnicesc al credinciosului spre Dumnezeu, dar şi în mărturia relaţiei cu Dumnezeu. Toate trei raportează pe om la Dumnezeu şi-l arată pe om în comuniunea cu Dumnezeu; prin ele se trăieşte relaţia cu Dumnezeu. Fiecare virtute îşi are însă specificul ei în această relaţie cu Dumnezeu. Credinţa exprimă adeziunea spiritului uman la Dumnezeu, la Revelaţia Lui. Este pasul făcut de om spre Dumnezeu, dar tot prin puterea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este Cel ce aprinde în noi dorinţa spre El. E adevărat, credinţa are şi un fundament în însăşi fiinţa omului. Fundamentul ontologic al credinţei îl formează însuşi faptul creării omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Omul răspunde la chemarea lui Dumnezeu fiindcă e capabil de relaţii cu El, e subiect de relaţie. Tensiunea după Dumnezeu este un dat ontologic al fiinţei umane. Nădejdea este o năzuinţă plină de încredere spre posesiunea bunului veşnic, încrederea în dobândirea fericirii veşnice. Faţă de credinţă, nădejdea orientează viaţa omului în viitor şi înseamnă o pregustare a viitorului, a fericirii veşnice, făgăduite de Dumnezeu omului. Iubirea este unirea cu Dumnezeu şi în Dumnezeu cu întreaga creaţie. Aceste trei virtuţi teologice realizează o gradaţie în deschiderea omului faţă de Dumnezeu şi în trăirea relaţiei cu Dumnezeu. În viaţa creştinului cele trei virtuţi teologice se întrepătrund constituind un întreg indivizibil. De altfel, ele sunt date deodată de Dumnezeu,toate trei sunt aprinse în noi încă din apele botezului, rămânând să se dezvolte de-a lungul vieţii. Raportul dintre cele trei virtuţi teologice este clar exprimat de Sfântul Apostol Pavel: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi iubirea, dar cea mai mare dintre acestea este iubirea” (I Corinteni 13, 13). Din exprimarea concisă a Sf. Pavel înţelegem că iubirea este mai mare decât credinţa şi nădejdea; iubirea nu piere niciodată. Iubirea este mai mare, fiindcă Dumnezeu Însuşi e iubire (I Ioan 4, 8, 16, 19-20); iubirea se revarsă din însăşi fiinţa lui Dumnezeu, dar şi din fiinţa omului, de îndată ce e creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Iubirea omului faţă de Dumnezeu este o participare a omului la iubirea lui Dumnezeu. Exprimând însăşi fiinţa lui Dumnezeu, iubirea nu poate fi decât veşnică. Exprimând fiinţa omului, ea este parte constitutivă spiritului omenesc. Dacă iubirea înseamnă tensiune după comuniune, este constitutivă noţiunii de persoană şi existenţei personale umane. Fiind constitutivă persoanei umane, iubirea este cel mai profund sentiment uman, dar care presupune în acelaşi timp i nădejdea de a poseda obiectul iubit. Într-un fel, în iubire este dată şi credinţa şi nădejdea. Credinţa însăşi apare ca o primă concretizare, un prim mugur al iubirii (I Ioan 4, 8). Iubirea este cea mai mare virtute teologică pentru că realizează cea mai intimă, mai profundă şi mai plenară unire a omului cu Dumnezeu. Prin iubire Dumnezeu sălăşluieşte în sufletul omului şi acesta viază în Dumnezeu. Începutul comuniunii este în credinţă, continuarea ei în nădejde şi desăvârşirea ei în iubire. Credinţa presupune un mugur de iubire dezvoltat în nădejde şi desăvârşit în iubire. Iubirea este sufletul credinţei şi al nădejdii. Numai prin ea credinţa şi nădejdea îşi primesc conţinut şi valoare; numai iubirea e cea care le dă consistenţă şi obiect precis celorlalte două virtuţi. Pentru aceasta iubirea trebuie să fie totdeauna însufleţită de credinţă, iar credinţa să lucreze prin iubire (Galateni 5, 6). Cel ce are iubire împlineşte şi poruncile, căci iubirea este „plinirea legii” (Romani 13, 8, 10); „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine, va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21). Prin iubire putem rămâne în credinţă şi în dialog cu Dumnezeu şi tot prin iubire putem nădăjdui că vom poseda bunurile făgăduite nouă de Dumnezeu. Iubirea este haina care învăluie şi ţine la un loc toate virtuţile, dându-i formă, conţinut şi viaţă. Iubirea este împlinirea Legii şi desăvârşirea Legii. Între cele trei virtuţi teologice există o relaţie reciprocă. Toate trei sunt de fapt date deodată. Numai că pe primul plan apare în lucrare credinţa. De aceea se spune că este un „bun concentrat”, care se arată în timp (Sf. Maxim Mărturisitorul). Credinţa oferă iubirii obiectul spre care să se îndrepte şi ea proiectează într-un fel aspiraţia noastră pentru fericirea veşnică în viitor (nădejdea). Credinţa susţine nădejdea şi proiectează şi concretizează obiectul iubirii. O credinţă luminată fereşte iubirea de rătăcire, o fereşte de a nu se transforma în egoism. Iubirea este aceea care adânceşte credinţa în sufletul nostru; ea dă sens, valoare şi conţinut credinţei şi nădejdii. Fără iubire nu există mărturia credinţei şi nici certitudinea nădejdii. Iubirea este mai mare decât toate fiindcă Dumnezeu Însuşi este iubire, iubirea desăvârşită, care constituie persoana ca subiect de revelaţie. Ea constituie comuniunea interpersonală pe verticală cu Dumnezeu, iar pe orizontală cu semenii. Fiind legată de însăşi fiinţa lui Dumnezeu şi exprimând-o, iubirea nu dispare niciodată. Nu dispare nici din fiinţa omului pentru că şi omul în adâncul fiinţei sale e iubire. Ţinta vieţii creştinului pe pământ este ca virtutea credinţei să devină totdeauna o vedere faţă către faţă din partea omului spre Dumnezeu şi ca nădejdea să devină realitate, iar iubirea să sporească în vrednicie. Iubirea are o singură măsură: aceea de a fi nemărginită. Limita iubirii este a iubi fără limită, fără durată, ci a iubi veşnic şi nelimitat, în veşnicie.
