O a doua trăsătură principală a credinţei este că ea se iveşte în om într-un chip minunat. Certitudinea omului despre realitatea divină se naşte altfel decît cunoaşterea lumii naturale. Vom continua analiza actului de credinţă din acest al doilea punct de vedere, căutînd să ne dăm seama despre calea pe care vine la credinţă un om. Ceea ce vom obţine prin această analiză va contribui la evidenţierea mai deplină a realităţii obiectului credinţei şi a existenţei reale a unei Revelaţiuni divine. Dacă vei întreba pe orice om care crede, pe ce cale s-a sălăşluit credinţa în el, îţi va răspunde că prin predica sau prin viaţa altuia, dacă a dobîndit credinţa la o vîrstă înaintată sau prin părinţii lui, dacă vine cu ea din copilărie. Nu există om care să-şi fi cîştigat credinţa din natură, din lumea văzută impersonală. Mai întîi, practic, un asemenea caz este neefectuabil. Orice om, mai înainte de-a ajunge la putinţa contemplării naturii, trăieşte în raport direct cu alţi oameni mai în vîrstă, cu părinţii, cu cei ce-l cresc. De obicei, în orice societate reJigioasă, omul primeşte credinţa în acea fază a vieţii sale în care nu i s-a limpezit încă un raport aparte între el şi natură. în caz că, pierzînd mai tîrziu credinţa, ar cîştiga-o prin contemplarea naturii, aceasta nu ar fi propriu-zis o credinţă cu totul nouă, ci o retrezire a celei dintîi. Dar nu s-a auzit ca cineva să-şi fi reaprins credinţa prin contemplarea pură a naturii. Orice ins care a pierdut şi şi-a recîştigat credinţa a întîlnit unul sau mai mulţi oameni care manifestau prin 14
cuvînt sau faptă certitudinea credinţei şi acest fapt a produs şi în el, deodată sau treptat, o renaştere a credinţei. Natura a putut avea un rol auxiliar, de consens la ceea ce auzea de la alţii şi se renăştea în el. Cu atrt mai puţin se naşte credinţa la un om care n-a primit-o în copilărie prin contemplarea naturii. Un păgîn nu ajunge la credinţa in Hristos dacă nu intră într-o societate creştină sau dacă nu se întîîneşte cu un misionar. în generai, nimeni nu vine la o credinţă articulată, sigură, decît printr-un om sau printr-o societate care o mărturisteşte. Natura indică pe Dumnezeu, dar graiul ei nu este atrt de clar şi de sigur. Graiul ei de un caracter general şi neprecis se limpezeşte numai pentru cel care a primit credinţa de la ait om. Natura indică un temei, un izvor, o cauză dincoio de ea, la care parvenim prin intuiţie fulgerătdare sau prin logică strînsă, dar nu descoperă clar însuşirile acelui temei. Aşa se face că unii concep acest temei în chip panteist, alţii înclină a-l considera ca persoană, dar.siguranţă nu au nici cei dintîi nici cei din urmă. Chiar dacă îl consideră ca persoană, ei au ajuns cel mult la ideea adevărată de Dumnezeu. Dar de aici şi pînă la certitudine, care constituie fiinţa credinţei, e o prăpastie pe care omul nu o poate trece prin iniţiativă şi silinţă proprii. Există, fără îndoială, în om impulsul de a căuta dincolo de lume temeiul ei, de-a transcende cele văzute, fiind mînat şi de evidenta insuficienţă a lor şi a sa proprie. Şi acest impuls, această necesitate de-a transcende cele imediate, putem să le numim o predispoziţie funciară spre credinţă, ajutată de structura lumii şi de structura existenţială atît de amar experiată a propriei fiinţe, care nu-şi poate găsi mulţumirea în mărginirile, mizeriile şi neputinţele sale şi nici în ce îi dă lumea. Această înclinaţie spre credinţă e o parte din chipul umbrit al lui Dumnezeu rămas în om. Ea este comună tutror oamenilor şi stă la baza întregii strădanii de înălţare a lor prin cugetare, artă şi faptă etică, încît am putea spune că e inima apriorică a tot ce face din om o fiinţă deosebită de animal. Ea nu poate fi smulsă din om decît deodată cu ornenitatea lui, cu coborîrea lui în animalitate, cu încetarea lui de-a mai privi în sus, spre largi orizonturi. 15
Şi mai putem spune că această trebuinţă de a căuta şi de a afla temeiul suprem al lumii este terenul în care îşi găseşte loc potrivit de ancorare puterea de sus pentru a produce în om credinţa, este organul natural care poate fi transformat prin coborîrea harului dumnezeiesc în ochiul spiritual al credinţei cu vederea clară şi certă. Afirmaţia lui Karl Barth că în om nu se află nici un rest din chipul dumnezeiesc de care să se încopcieze darul credinţei şi că, prin urmare, cel ce crede în om cuvîntului dumnezeiesc este exclusiv Dumnezeu însuşi - Duhul Sfînt aşezat în om crede Cuvîntului, deci totul este o acţiune intertrinitara - duce la negarea absurdă a Revelaţiei1. Dar această predispoziţie spre credinţă nu se desăvîrşeşte în credinţă propriu-zis prin natură2, oricît ar avea şi natura un însemnat rol în reculegerea omului, în stimularea lui spre căutarea şi spre cugetarea celor de dincolo de ea şi chiar a iui Dumnezeu. Calea pe care vine credinţa în om este un alt om. Şi vorbim nu numai de credinţa ca un cuprins, ceea ce-i de la sine înţeles, ci şi ca act şi ca putere. Cel mai minunat lucru este forţa cu care se comunică certitudinea de credinţă de ia omul care o are la cel care îl vede. Cine se află în preajma unui om care îşi mărturiseşte încordat sau calm, dar neclintit, credinţa, greu poate rezista să nu devină şi el credincios. Certitudinea din altul naşte certitudinea în noi. Provine acest lucru tainic din încrederea pe care o avem în alt om ? Nu, căci uneori cel ce crede este, în alte referinţe, un om care deţine un Soc mai modest în consideraţia noastră şi-a societăţii, în comparaţie cu persoane mult 1 A se vedea între altele referitor la această chestiune : J. FEHR, Das Offenbarungsproblem in dialektischer und thomistischer Theologie, Freiburg (Schweiz), Leipzig, 1939, p. 46. FEHR dă şi următorul citat din cartea lui BARTH, Christliche Dogmatik im Entwurf I Bând ( Munchen, 1927 ) : „ Dacă Dumnezeu se revelează, aceasta înseamnă că Dumnezeu însuşi păşeşte în arenă ca cei cunoscut şi cel ce cunoaşte, ca cel ştiut şi cel ce ştie, ca cel ce vorbeşte şi cel ce aude " ( p. 39). 2 Nu e vorba aici de revelaţia naturală, care e descoperirea lui Dumnezeu în afară de Hristos nu numai prin natură, ci şi prin om, deci şi printr-o tradiţie ce-a rămas din starea primordială a omului. 16
mai înzestrate şi faţă de care sînîem mult mai legaţi. într-un chip indescriptibil sîntem copleşiţi de siguranţa că persoana respectivă nu-şi ia din puterile proprii certitudinea credinţei, ci se afiă aci în lucrare puterea lui Dumnezeu mai presus de a oricărui om. Şîim prin noi înşine că omul, de la sine, nu poate ieşi din îndoială, nu-şi poate dărui certitudinea, Dacăîntîlnim pe cineva care o are, avem siguranţa că privim umbra mîinii lui Dumnezeu în lucrare. Apostolul Payel insistă asupra faptului că tocmai pentru că se prezenta ascultătorilor în înfăţişarea unui om fără putere, fără prestanţă., lucra prin el cu mai multă forţă cuvîntui lui Dumnezeu. Astfel, prin omul care crede avem siguranţa că vedem dincolo de el pe Dumnezeu şi cei ce lucrează din el asupra noastră, făcîndu-ne să credem, este iarăşi Dumnezeu. Credinţa altuia este mediul, este cărarea, prin care transmite Dumnezeu credinţa în noi. Desigur.minunat este în aceasta nu numai faptul că Dumnezeu lucrează, ci şi acela că lucrează tocmai prin om, că ni se adresează dintr-un om. Cuvînîu! cifru, pe care îl întrebuinţează filosoful Karl Jaspers pentru a arăta calitatea lucrului concret de-a ne descoperi, cînd sînîem în stare, transcendenţa, se potriveşte cîî se poate de bine în special pentru omul a cărui credinţă e ocazia care face să se aprindă în noi siguranţa despre Dumnezeu. Dar tocmai fiindcă e om ca noi şi nu şi-a putut da singur această certitudine, pe care o simţim ca un element mai presus de lume, omul, prin mijlocirea căruia se produce credinţa în noi, nu a putut ajunge Sa ea decît ca şi noi, prin certitudinea altuia sau a altora Astfel, fiecare om care crede trimite, pe de~o parte, la alt om, care a crezut înaintea iui, iar pe de alta, ia Dumnezeu, care se înfăţişează în chip negrăit dar sigur ca lucrînd în credinţa aceluia de la care a primit-o şi în a sa. Credinţa nu e un bun explicabil în cadru! individualist. Ea e produsul raportului între om şi om şi al lucrării lui Dumnezeu, care e activ în acest raport. De lajjm şi de la Dumnezeu deodată sau de la Dumnezeu prin om se naşte ea. Credinţa fiecăruia indică spre trecut şi spre cer. Dar trimiterea aceasta de la om la om, în trecut, pînă unde se continuă ? Pînă ia acel om care se înfăţişa celor'ce-l ascultau şi-l vedeau, atrt de deosebit de ei, prin certitudinea credinţei sale, încît 2 — Restaurarea omului — cd. 263 17
aceia erau siguri că lucrarea lui Dumnezeu e activă în ei într-un mod care covîrşeşte lucrarea.dumnezeiască din orice om care crede. Credinţa aceluia are o copleşitoare masivitate, o imperială impetuozitate, se înalţă transparent ca vîrfuriie de sîîncă ale unor munţi uriaşi în omul şi peste omul care rămîne, privit în sine, o fărîmă neînsemnată. Omul acela grăieşte cu uimitoare claritate şi evidenţă despre Dumnezeu şi voia Lui, E ce\(a la el ce nu s-a mai întîlnit !a nici un om, aşa încît cei ce ajung în raport cu el îşi dau seama că aici s-a produs o intervenţie directă a lui Dumnezeu, umplînd, strîmtorînd sufletul într-o măsură şi intensitate cum nu sînt posibile cînd credinţa se produce prin credinţa altui om. El însuşi mărturiseşte că a fost trezit nu prin credinţa altui om, ci prin experienţa directă a lui Dumnezeu, Omul la careîntîinim certitudinea absolută a credinţei, fără ca să o fi primit de la alt om, întrucrt singur iarăşi nu şi-a putut-o da, nu a putuî-o dobîndi decît de la Dumnezeu de-a dreptul. Acesta este proorocul şi el este unul din organele prin care coboară Revelaţiunea dumnezeiască în societatea omenească. Dar, înîrucît orice prooroc din cursuî istoriei omeneşti nu aduce, propriu-zis, prima dată credinţa pe pămînt, ci o înviorează cu o energie neobişnuită şi îi accentuează anumite elemente din cuprinsul ei, cel mai însemnat prooroc, este primul om care a crezut. Prin el a coborî! prima dată Revelaţiunea în lume. Şi, cum omul fără credinţă nu e om, primul om care a crezut, primul om care a primit Revelaţiunea coincide cu primui om în general. Dar noi nu vom stărui aci asupra modului cum se introduce Revelaţiunea dumnezeiască în iume. Reţinem numai faptul că propagarea ei se face prin oameni, în cursul istoriei. Nu însă aşa încît oamenii ar fi ei de ei în transmisiunea Revelaţiunii, ca în transmisiunea diferitelor bunuri culturale. Ca să poată fi transmiţător a! Revelaţiunii, omul trebuie să fie cucerit de lucrarea lui Dumnezeu care produce în el credinţa, însă cucerirea aceasta are loc prin intermediul unui om care a crezut înainte şi aşa mai departe, căci, altfel, omul respectiv nu ar mai fi simplu propagator al Revelaţiunii, cj coborîtor al ei din nou pe pămînt. Propagarea Revelaţiunii se realizează prin înlănţuirea 18
generaţiilor de oameni, prin istorie, însă nu numai prin ea, ci şi prin Dumnezeu. Comunicarea Revelaţiunii se face prin „ trimiterea" omului la om, dar în lucrarea „ trimisului", a „ apostolului", însuşi Dumnezeu este cu ei. lisus, trimiţînd pe ucenici la propovăduire, în preajma înălţării de pe pămînî, le promite că va fi cu ei în toate timpurile pînă la sfîrşitul veacului. Rezultatele obţinute în cursul expunerii de pînă aci se vor preciza, dacă vom încerca acum să scoatem în relief capacitatea omului de-a fi propagator al Revelaţiunii şi valoarea şi împlinirea ce i-o dă acest rol. Aceasta ne va ajuta să înţelegem şi mai mult motivele înomenirii Fiului lui Dumnezeu.
