Pictura părţilor componente ale bisericii ortodoxe
Pictura altarului Altarul - partea cea mai tainică şi mai sfântă a locaşului divin, este „camera sau încăperea sfintelor mistere”, locul unde se săvîrşeşte Jertfa sfîntă a Liturghiei şi unde stă numai clerul sau ceata sfinţilor slujitori ai tainelor. Înlăuntrul lui se află Sfîntă Masă (Prestolul), imagine a tronului slavei Tatălui ce¬resc, pe care şade veşnic Hristos însuşi sub forma Sfîntului Său Trup şi Sînge. Altarul este deci sediul Divinităţii, punctul de întîlnire a Divinului cu Umanul, al supranaturalului cu naturalul, hotar între cer şi pămînt, poartă spre veşnicie. Sfinţenia şi caracterul lui tainic e sporit, în biseri¬cile ortodoxe de iconostas, care îl fereşte de privirile credin¬cioşilor, oprindu-le să pătrundă înăuntru. Două categorii de scene şi personaje sfinte vom găsi deci ilustrate în iconografia altarului: 1) Scene istorice sau simbolice în legătură cu Jertfa sfîntă care se săvîrseşte aici; 2) Figuri de mari ierarhi şi clerici, autori de liturghii şi slujitori (diaconi). De fapt, toate subiectele care împodobesc bolta şi pereţii altarului se referă la jertfa liturgică, formînd astfel un ansamblu de o mare uni¬tate teologică. În vechile biserici, pictate înainte de formarea programului ico¬nografic actual, iconografia altarului era dominată de chipul Mîntuitorului, care trona în absida altarului. Astăzi însă ca regulă generală, în locul central de pe bolta altarului (semicalota absidei), deasupra Sfintei Mese, se zugrăveşte chipul Maicii Domnului, pe care Erminia zugravilor o numesc „cea mai înaltă (mai cuprinzătoare), care tronează astfel la hotarul dintre ierarhia cerească şi cea pământească, ca mijlocitoare între cer şi pămînt, verigă de legătură între Dumnezeu şi oameni. Prezenţa chipului Maicii Domnului în iconografia Altarului se explică şi prin faptul că Sfînta Fecioară a stat, după tradiţie, în Sfînta Sfintelor din templu, din pruncie pînă la vîrsta de 12 ani şi pentru că a fost numită deseori în iconografia bisericească „raiu cuvîntător” sau spiritual (axionul „De Tine se bucură...”), sfîntul altar întruchipând raiul. Este totodată o personificare a Bisericii însăşi, ca mijlocitoare pentru lume. Două tipuri (variante) iconografice ale chipului Maicii Domnului se zugrăvesc de obicei: fie tipul „Madonei de majestate” (Maica Domului ca împărăteasă pe tron), fie cel al „Fecioa¬rei rugătoare” (Oranta). În primul caz, Sfînta Fecioară este înfăţişată stînd pe tron, ca împărăteasă a cerurilor, aşa cum a văzut-o mai înainte proorocul David, în versetul pe care preotul îl citeşte la slujba Proscomidiei: „De faţă a stătut împărăteasa de-a dreapta Ta, în haină aurită îmbrăcată şi preaînfrumuseţată” (Ps. 44, 11). În braţele sale, pe genunchii ei, poartă pe Pruncul Iisus, „pâinea cea cerească”, cum e numit în rugăciunea prin¬cipală a Proscomidiei. Doi îngeri sau arhangheli (Mihail şi Gavriil), în poziţia de adorare, încadrează chipul Maicii Domnului, în dreap¬ta şi în stînga. La unele biserici mai vechi, din Grecia, Bulgaria, Serbia şi Sudul Italiei, pe lîngă îngeri, mai apar şi chipuri de sfinţi, care de cele mai multe ori sînt sfinţi patroni ai ctitorilor respectivi, iar uneori apar chiar chipuri de ctitori şi donatori, în atitudine de adorare. În bisericile moldoveneşti, ca la Moldoviţa, se văd şi chipurile Sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Născătoarei de Dumnezeu, iar în bisericile muntene, ca de ex., la vechea biserică domnească Sf. Nicolae din Curtea de Argeş, Sf. Fecioară e încadrată în dreapta de arhanghelul Mihail şi Sf. Nicolae, patronul bisericii, iar în stînga de arhanghelul Gavriil şi Sf. Ioan Gură de Aur, toţi prosternîndu-se spre Sfînta Fecioa¬ră. Tot atît de frecvent este reprezentată pe bolta altarului şi tipul Fecioarei orante, în atitudinea de rugăciune, cu mîinile întinse spre implo¬rarea lui Dumnezeu şi ocrotirea credincioşilor, ca una care este cea mai bună şi mai fierbinte mijlocitoare şi ocrotitoare a noastră pe lîngă Fiul ei, Dumnezeul nostru. Ea personifică deci Biserica în funcţia ei de mij¬locitoare, adunînd pe credincioşi la rugăciune în sinaxa euharistică şi acoperă lumea cu vălul ei de protectoare. Mai rar, este înfăţişată Sfînta Fecioară în picioare, cu Pruncul în meda¬lion pe pieptul său, chipul ei fiind încadrat de două candelabre şi de doi arhangheli. Pe peretele hemiciclului, adică pe peretele de răsărit al absidei prin¬cipale a altarului se zugrăvesc trei teme cu caracter liturgic: Cortul Mărturiei, Litur¬ghia îngerească şi Împărtăşania Sfinţilor Apostoli. - Cortul Mărturiei (Tabernacolul, Arca alianţei) sau altarul Legii Vechi, este simbolul sau preînchipuirea Sfintei Mese sau a altarului Legii Noi, la care slujeşte Hristos însuşi, prin mâinile şi limba preoţilor liturghisitori. Scena iconografică a Cortului Mărturiei şi plasarea ei pe pere¬ţii Altarului e inspirată din textul epistolei către Evrei a Sf. Apos¬tol Pavel, care - mai ales în cap. IX-X, ne explică legătura dintre Ve¬chiul şi Noul Testament. Dar şi marii teologi ai vieţii mistice vorbesc adesea de cortul (tabernacolul) nefăcut de mîini omeneşti, pe care mis¬ticii îl contemplă în cer, în timpul extazului mistic. Prezenţa acestei scene în iconografia altarului este de altfel în legătură şi cu Maica Dom¬nului, care, în iconografia bisericească a fost adesea numită „cort”, taber¬nacol, sicriu cuvîntător (duhovnicesc), etc. Tipul iconografic clasic al acestei scene îl găsim la biserica dom¬nească din Curtea de Argeş. Aici, altarul Cortului Mărturiei (Sfînta Sfin¬telor), care ocupă centrul compoziţiei, este înfăţişat sub forma unei mese în interiorul templului iudaic. Acoperitoarea din faţă a mesei poartă la mijloc chipul Maicii Domnului într-un mic medalion. Pe masă se văd: sfeşnicul cu şapte braţe, chivotul în care se păstrau tablele Legii şi o am¬foră cu mana, din care erau hrăniţi evreii în pustie (Ieşire XVI), sub formă de pîinişoare. Masa altarului e încadrată în dreapta de Moise, în stînga de Aron, înfăţişaţi cădind; de aceea, scena aceasta se mai numeşte uneori şi Liturghia lui Aron. În unele cazuri, la mijlocul mesei, între Moise şi Aron prezidează Mântuitorul însuşi. De o parte şi de alta a compozi¬ţiei centrale, vin în şir către masa altarului două grupe de cîte şase regi, reprezentînd cele 12 seminţii ale lui Israel şi purtînd fiecare pe braţe sau pe umeri daruri şi ofrande: amfore uriaşe şi chivote de aur. Motivul cen¬tral este subliniat de o serie de cercuri albastre şi albe din care, ca dintr-un curcubeu, de o parte şi de alta, răsar jumătate, înclinîndu-se spre grupurile regilor adoratori, profeţii Isaia şi Ieremia, purtînd fiecare cîte un rulou cu inscripţii şterse. În bisericile greceşti din Athos, Cortul Mărturiei e pictat nu pe peretele hemiciclului, ci pe peretele de sud al proscomidiaru-lui. Unele din redactările Erminiei zugravilor prevăd zugrăvirea Cortului Mărturiei, nu în forma descrisă mai sus, ci sub forma aducerii lui de către împărat şi popor la Ierusalim şi nu deasupra peretelui hemiciclului, ci în zona lui inferioară, şi anume sub scena împărtăşirii Sf. Apostoli. Pe spa¬ţiul rămas liber, în dreapta şi stînga scenei Cortului Mărturiei, se pictează alte teme sau scene simbolice, ca de ex.: 1. „Rugul în flăcări” - ca simbol al focului dumnezeirii care n-a ars pântecele Fecioarei din care se va întrupa Domnul; 2. Sf. Treime sub forma „Filoxeniei lui Avraam” (Treimea lui Andrei Rubliov) (Facere XVIII, 1-18); ori alte teme mai rare, ca 3. ilustrarea versetului biblic „înţelepciunea şi-a zidit casă” (Proverbele lui Solomon, IX, 1-3); 4. turnul lui Hermas (sim¬bolul Bisericii); 5. Scara cerească din viziunea lui Iacob la Betel (Facere XXVIII, 10-22); 6. Aducerea chivotului cu Tablele Legii la Ierusalim (III Regi VI, 12-17). - Liturghia îngerească sau Dumnezeiasca Liturghie, adică Liturghia săvârşită în ceruri de Mîntuitorul însuşi, ca Mare arhiereu, înconjurat de îngeri, preoţi şi diaconi, se zugrăveşte uneori în altar, sub Cortul Mărturiei, aşa cum recomandă Erminia zugravilor şi cum găsim în general la bisericile din Athos. Mântuitorul ca arhiereu în atitudine de mişcare si purtând către Prestol din centrul tabloului ori discul, ori Poti¬rul cu Sfintele Daruri (ca la Vohodul mare al liturghiei arhiereşti), ori Sf. Epitaf. Liturghia, oficiată de ierarhia pământească în jurul Sfintei Mese din altarele bisericilor noastre, este privită ca o imitaţie sau reprezentare văzută a slujbei celei fără de materie, oficiată în ceruri, de către îngeri, în jurul tronului Celui Preaînalt. „Altarul (Sf. Masă) este şi se numeşte aşa, după altarul supraceresc şi spiritual, în care preoţii cei pămînteni şi materiali, venind şi slujind Domnului în veci, reprezintă în chip figurat ierarhiile cele spirituale şi slujitoare ale Puterilor celor de sus şi veşnice...”, zice Sf. Gherman al Constantinopolei, în comentariul său liturgic. În unele biserici scena Liturghiei cereşti o găsim zugrăvită pe pereţii proscomidiarului. Deoarece însă în ultimul timp Dumnezeiasca Liturghie se zugrăveşte de regulă la baza cilindrului turlei celei mari de deasupra naosului (Pan¬tocratorul), vom vorbi despre ea la subpunctul despre pictura turlelor şi a Pan¬tocratorului. - Împărtăşirea Sfinţilor Apostoli (Cina cea de Taină sau Liturghia arhierească) formează subiectul principal al iconografiei zonei superioare de pe peretele hemiciclului altarului, în registrul al treilea, adică sub Dum¬nezeiasca Liturghie, cum prescrie Erminia zugravilor. În această scenă, Mîntuitorul e înfăţişat ca Mare Preot sau Arhiereu, aşa cum L-a văzut au¬torul epistolei către Evrei (VIII, l-6 şi IX, 11-15) şi cum L-au descris apoi marii teologi şi tîlcuitori ai Liturghiei, ca Sf. Ioan Gură de Aur sau Nicolae Cabasila. El slujeşte în faţa Sfintei Mese (Prestolului), uneori aşezată sub un balda¬chin, dînd Sfinţilor Săi Apostoli, de o parte Sf. Trup, iar de alta, Sf. Sînge. Scena e simetrică, alcătuită din două tablouri. Hristos figurează în amîndouă: la stînga El dă Sf. Trup, la dreapta Sf. Sînge, de la aceeaşi Sfîntă Masă (uneori însă şi Sfînta Masă e dublă), Uneori se scriu şi cuvintele Mîntuitorului: „Luaţi, mîncaţi...” şi: „Beţi dintr-acesta toţi...” ori: „Cred, Doamne, şi mărturisesc...”, „Cinei Tale, celei de taină...” ş.a. (Rugăciuni pe care le zic liturghisitorii înainte de împărtăşire). Sfinţii Apostoli sînt şi ei împărţiţi, de obicei, în două grupe a cîte sase: o grupă se apropie dintr-o parte, în frunte cu Sf. Petru, pentru a primi Sf. Trup, alta din partea opusă, în frunte cu Sf. Ioan, pentru a primi Sf. Sînge. La urma lor, Erminia zugravilor pune pe „Iuda întors cu faţa şi un drac intrînd în gura lui”i. La Cozia, Iuda e făcut în urma grupului din stînga şi se întoarce plîngînd, pen¬tru că nu e admis la împărtăşire. Uneori, îngeri-diaconi purtind ripide asistă pe Marele-Preot (ca la biserica Domnească Sf. Nicolae din Curtea de Argeş). Alteori, Hristos ca arhiereu e zugrăvit o singură dată (Cozia), avînd în dreapta Sf. Pîine, iar în stînga Sf. Potir, aşa cum recomandă Er¬minia zugravilor. Scena aceasta are ca temei „Cina cea de taină”, la care Mîntuitorul a înfiinţat Sf. Euharistie (Matei 26, 26-30), iar tema ei se pare că a fost luată din Comentariul Sf. Chirii al Alexandriei la Epistola către Evrei VIII, 1 şi urm. (Hristos ca Mare Arhiereu al Noului Testament). Tema este foar¬te veche. Ea se potriveşte bisericilor mănăstireşti şi mai ales catedralelor chiriarhale, în care se slujeşte mai des în sobor, cu sau fără arhiereu. În general, cele două scene, care alcătuiesc scena împărtăşirii Sf. Apostoli, încadrează în biserici fereastra de răsărit a altarului. Rareori, împărtăşirea Sf. Apostolilor ocupă ea singură registrul întreg pe toa¬tă lăţimea peretelui. Spaţiul rămas liber pe aceeaşi zonă, în dreapta şi în stînga împărtăşirii Sf. Apostoli, se umple în aceste biserici cu alte scene, ca: Cina cea de taină - ca prototip al Liturghiei arhiereşti - înlocuită uneori cu Cina de la Emaus, spălarea picioarelor, rugăciunea cea peste fire din grădina Ghetsimani şi învierea sub forma pogorîrii la iad a Mîntuitorului (Anastasis): Mîntuitorul e înfăţişat în chip triumfal, cu crucea învierii în mînă şi cu zapisul morţii, zdrobind sub picioarele Lui puterea biruită a iadului, zugrăvit fie sub forma unor porţi zăvorite, care acum sînt sfărîmate, fie sub chipul alegoric al lui Hades înlănţuit. Munţi înalţi formează fondul. De o parte şi de alta a Mîntuitorului, două sicrie (sarcofage), din care se scoală Adam şi Eva, rechemaţi la viaţă de către Mîntuitorul. Înapoia, sau în laturile lor, se însiruie personaje ale Legii Vechi, ca profeţii, în frunte cu Sf. Ioan Botezătorul, drepţii şi regii, ca David şi Solomon, etc. Erminia zugravilor recomandă însă ca, în spaţiul rămas liber, să se înfăţişeze: în dreapta, Vovidenia (Intrarea în biserică a Sfintei Fecioare) şi Moise şi Aron slujind la Cortul Mărturiei, iar în stingă, Scara lui Iacov şi aducerea la Ierusalim a Sicriului Legii. Prezenţa lui Moise şi Aaron are aici un caracter simbolic. Zona inferioară a peretelui hemiciclului: Un număr variabil de mari ierarhi (episcopi), inveşmîntaţi în sacos (felon, polistravion şi omofor), cu capetele descoperite, zu¬grăviţi de cele mai multe ori în profil, se îndreaptă dinspre cele două laturi ale altarului (proscomidiar şi diaconicon) spre centrul hemiciclului unde este zugrăvit, deasupra scaunului celui mai de sus (jeţul arhieresc din spatele Prestolului), chipul Mîntuitorului şezînd pe tron ca împărat ori arhiereu, singur ori înconjurat în dreapta şi stîngă de cei 12 apostoli. Sfinţii diaconi, înveşmîntaţi în stihare şi orare, încheie şirul episcopilor şi se plasează, de obicei, pe peretele de Răsărit al celor două abside mai mici, care flanchează altarul propriu-zis. Ei poartă în mîini cădelniţe şi, uneori, cutii (chivote) de aur, aşezate pe văluri brodate, aşa cum le poar¬tă uneori diaconii, cînd tămîiază. Episcopii ţin în mîini Sf. Evanghelie (mai rar) sau, de cele mai multe ori, un rulou cu fragmente din anumite rugăciuni liturgice. Printre ei figu¬rează mai totdeauna marii Dascăli (Capadocieni) şi autorii liturghiilor care se săvârşesc în Sf. Altar (Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie Dialogul, Sf. Vasile cel Mare), precum şi marii taumaturgi, ca Sf. Spiridon al Trimitundei, Sf. Niсolae. Numărul şi numele lor variază însă, aproape de la biserică la biserică. Erminia zugravilor aşează în dreapta Sf. Mese pe Sf. Vasile cel Mare, în stînga pe Sf. Ioan Gură de Aur, iar ca ultimul dinspre proscomidie, pe Sf. Petru al Alexandriei. Ea numără vreo 70 ierarhi care se pot zugrăvi pe această zonă, descriind chipul şi vîrsta fiecăruia şi indicînd şi inscripţia sau titlul liturgic al fiecăruia. De fapt însă, dat fiind spaţiul redus, se zugrăvesc nu¬mai cei mai însemnaţi dintre aceştia. În cele mai vechi biserici bizantine (greceşti), între arhierei figurează şi marii preoţi ai Legii Vechi, Aron şi Zaharia, îmbrăcaţi cu hlamidă, încheiată la piept cu agrafe de pietre preţioase sub care apare pectoralul brodat cu aur. Dintre Sf. diaconi, nu lipseşte niciodată Sf. Ştefan, protomartirul. Alături de el, e Roman Melodul sau Dulce-Cîntăreţul, Laurenţiu, Prochor, Nicanor, ş.a. Erminia enumera opt sfinţi diaconi: Ştefan, Roman, Laurenţiu, Ereplu, Rufin, Veniamin, Aithala şi Chirii. Decorul iconografic al celor două abside sau încăperi laterale ale altarului (diaconicon şi proscomidiar) variază foarte mult, de la un mo¬nument la altul. Pereţii Proscomidiarului, adică acea cămăruţă sau firidă boltită, din stingă altarului, care, la biserici mai vechi şi la cele mai mari de azi, are mărimea şi forma unei încăperi aparte, separată de altarul propriu-zis, - unde preotul săvîrşeste în taină slujba Proscomidiei, fiind numită proscomidiar. Denumirea aceasta se dă astăzi, de obicei, părţii dinspre sud a altarului, unde se ţin veşmintele bisericeşti, vase, cărţi de slujbă. O regulă sau un program iconografic al proscomidiarului s-a putut stabili numai cînd s-a ţinut seama de desti¬naţia liturgică şi semnificaţia simbolică a acestei părţi a bisericii. „Proscomidia (masa punerii înainte), care reprezintă locul Căpăţînei, pe care S-a răstignit Hristos, unde se zice că se află craniul protopărintelui Adam; acest loc al Căpăţînei a fost preînchipuit de Avraam, cînd a făcut, după porunca lui Dumnezeu, un altar de piatră pe munte, a pus deasupra lemne şi a aşezat deasupra pe fiul sau jertfă lui Dumnezeu un berbec. Astfel, şi Dumnezeu-Tatăl a dat spre jertfire, la plinirea vremii, pe Fiul Său Cel fără de început, Care s-a întrupat din Fecioara, Născătoare de Dumnezeu, Care este din coasta lui Avraam, după făgăduinţa jurămîntului pe care l-a făcut acestuia. Încît, pentru neamul omenesc, nu a cruţat pe Fiul Său Cel iubit şi Unul Născut, ci L-a dat pentru noi oamenii (Rom. VIII, 52) şi a suferit ca un om în trup, dar a rămas fără suferinţă în ceea ce priveşte Dumnezeirea. Căci Hristos, mergînd spre răstignire, Şi-a purtat Crucea; şi în locul berbecului Şi-a jertfit trupul Său Cel fără nici o vină, ca un miel căruia i se străpunge coasta cu lancea...”. Cît priveşte absida sau bolta Proscomidiarului, ea are o dublă sem¬nificaţie simbolică, pe care o găsim şi în ritualul sacru al Proscomidiei: „Absida este după chipul peşterii din Betleem, unde S-a născut Hristos, şi după al peşterii în care a fost înmormîntat El”, zice tot Sf. Gherman al Constantinopolului. Pe bolta şi pereţii proscomidiarului se zugrăvesc deci chipuri sfinte şi scene în legătură cu Naşterea şi Patimile Domnului, care sînt simbolizate în ritualul Proscomidiei, ca: Răstignirea, Purtarea Crucii, Punerea în mormînt, scena numită Pieta, adică Mîntuitorul mort, aşezat în picioare în sicriu şi încadrat de Sf. Fecioară şi Sf. Ioan Evanghelistul, Hristos pe disc, sub chipul unui copil, iar deasupra, Hristos binecuvîntînd, instrumentele Patimilor, uneori Hristos-copil, în potir; în al doilea rînd, tipuri, preînchipuiri sau figuri simbolice din Vechiul Testament ale jertfei Mîntuitorului, ca: jertfa lui Avraam (vezi Gen. XXII, 1-19), jertfa lui Melchisedec, regele Salemului (prezentînd ca dar lui Avraam pîine şi vin - vezi Geneza XIV, 17-20), Sf. Treime la Mamvri (Filoxenia) vezi Geneză XVIII, 1 şi urm.), jertfa lui Avraam, cei trei tineri în cuptorul de foc din Vavilon ş.a. Erminia zugravilor recomandă ca, pe bolta Proscomidiarului, să se zugrăvească Hristos ca Mare Arhiereu, şezînd pe nori (sau pe scaun) şi blagoslovind, înconjurat de heruvimi şi scaune şi ţinînd o Evanghelie des¬chisă, în care scrie: „Eu sînt păstorul cel bun” (Ioan X, 11); dedesubtul Lui, să fie zugrăviţi ierarhii pe care îi vrea pictorul, iar mai jos, jertfa lui Abel şi Cain, a lui Ieftae, Sfinţii trei tineri în cuptorul cel de foc al Vavilonului, iar în firida Proscomidiarului, Pogorîrea de pe Cruce. Uneori se ilustrează şi texte liturgice sau rituri din slujba Proscomidiei. Astfel, la biserica Sf. Nicolae din Curtea de Argeş, un pictor iscusit a zugrăvit în tonuri luminoase troparul „În mormînt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tîlharul...” sau cum ilustrează una din redacţiile Erminiei zugravilor: „Sus, pe scaun şi jos în groapă”. În unele biserici, pe bolta Proscomidiarului, se înfăţişează Hristos-Emanuel, înconjurat de sfinţi, în medalioane; se mai înfăţişează Sf. Euharistie sub forma aceasta: Hristos aşezat pe o masă, sau pe mormînt, avînd în spate Crucea; din coasta Lui odrăsleşte o ramură de viţă de vie, care se încolă¬ceşte pe braţele Crucii sau pe trupul lui Iisus şi îşi pleacă, pînă la mîna Lui, ciorchinii, din care El stoarce vin (sîngele Lui), în potir (Comp. Ioan XV, 1 şi urm.: „Eu sînt viţa cea adevărată”. După Regulamentul Sf. Sinod pentru zugrăvirea bisericilor, din 1912, la Proscomidiar se zugrăveşte peştera din Betleem, cu în¬chinarea magilor, iar deasupra, Pogorîrea de pe Cruce de către Iosif şi Nicodim. La Proscomidiar figurează, de asemenea, pomelnicele ctitorilor, donatorilor, binefăcătorilor şi slujitorilor bisericii (dipticele). În firida diaconiconului, Erminia zugravilor re¬comandă să facem sus, pe boltă, pe Maica Domnului, ori pe Hristos ca „în¬gerul de mare sfat”, ţinut în nori de patru îngeri, pe Emanoil şi cei pa¬tru evanghelist, pe arhanghelul Mihail şi pe Sf. Ioan Botezătorul, iar mai jos, pe Moise cu tablele Legii şi pe Aaron ţinînd în mîini năstrapa cea de aur şi toiagul înflorit, ambii ca arhierei, precum şi alte personagii impor¬tante din Vechiul Testament (Noe, Daniil, Samuil, Melchisedek, Zaharia, Iov), apoi cu cei 12 sfinţi apostoli, Buna-Vestire, David, Isaia, Sfinţii fără de arginţi, Înălţarea Sf. Cruci, Adormirea Sf. Fecioare ş.a. În diaconiconul bisericilor moldovene e foarte frecventă figura Sf. Simeon bătrînul, purtînd in braţele sale pe pruncul Iisus (Luca II, 26, 25-35). Alte figuri de îngeri, episcopi şi diaconi completează decoraţia diaco¬niconului în bisericile moldovene. La biserica Sf. Părinţi din Ploieşti (zu¬grăvită de curînd, după tipicul iconografic tradiţional), peretele de miazăzi al diaconiconului este decorat cu: înţelepciunea lui Solomon, trupul lui Hermas şi rugul lui Moisi; cel de apus, cu Filoxenia lui Avraam şi chipurile sfinţilor diaconi Prohor şi Ioan; cel de răsărit, cu scena apei izvorînd din stînca lovită de Moise cu toiagul, şi cu trecerea Mării Roşii, la exodul din Egipt. În rest, chipuri de prooroci şi ornamente, inspirate din vechi miniaturi de manuscrise. Iconostasul. Evoluţia iconogra¬fiei iconostasului de azi începe cu icoanele Mîntuitorului, ale Sfintei Fe¬cioare, ale sfinţilor îngeri şi ale sfinţilor apostoli (menţionate în documente încă din sec. al VI-lea), precum şi cu icoana grupului Deisis (mijlocire) menţionate în documente încă din sec. al VII-lea. Aceste icoane împodo¬beau la început coloanele care susţineau grilajul despărţitor dintre altar şi naos, precum şi arhitrava (grinda orizontală) de deasupra lui, din vechile biserici creştine. Evoluţia aceasta se încheie însă abia prin sec al XVI-lea, cînd programul iconografic al bisericilor ortodoxe se formează în chip de¬finitiv şi cînd el începe să fie fixait şi sub forma unor reguli scrise, în erminiile zugravilor. De aceea, iconografia iconostasului se conformează, încă din epoca formării ei complete şi definitive, unor reguli precise şi rămîne stabilită şi uniformă pînă azi, în toate bisericile ortodoxe construite ori zugrăvite din sec. al XVI-lea înainte. Cu excepţia altarului, nici o altă parte sau suprafaţă a interiorului bisericilor ortodoxe nu pre¬zintă o uniformitate şi stabilitate mai mare, în ceea ce priveşte decorul iconografic care o îmbracă. În forma sa de azi, suprafaţa dinspre naos a iconostasului e împărţită în mai multe zone sau registre orizontale, suprapuse una peste alta şi avînd fie¬care iconografia ei proprie, bine precizată şi stabilită în tradiţia iconogra¬fică ortodoxă de pretutindeni, indiferent de dimensiunile variate ale dife¬ritelor biserici, de destinaţia lor, ca şi de materialele din care poate fi con¬fecţionată - lemn, zid, piatră sau marmură, metal. Începînd de jos în sus, primul registru, care este şi cel mai înalt în comparaţie cu celelalte, îl alcătuieşte partea principală a iconostasului, din punct de vedere arhitectonic, corpul lui propriu-zis, care reprezintă continuarea evoluată a vechiului grilaj despărţitor dintre altar şi naos. Această parte inferioară a iconostasului suportă greutatea rîndurilor de icoane suprapuse succesiv peste el în cursul timpului. El este străpunsă de trei uşi, prin care se face comunicaţia între altar şi naos. Uşile principale, din mijloc (de regulă în două canaturi), prin care intră şi ies clericii la momentele rînduite din cursul sfintelor slujbe, se numesc Sfintele Uşi, pentru că prin ele circulă totdeauna nu¬mai clericii care, în cursul sfintelor slujbe, poartă în mîini obiecte sfinte (sfintele Daruri, Sf. Evanghelie, cădelniţa, etc); se mai numesc uşile mari sau împărăteşti, pentru că prin ele intrau odinioară împăraţii (regii) cînd îşi aduceau Darurile la altar ori se împărtăşeau, dar şi împăratul Ceru¬rilor, Hristos-Mîntuitorul intră sub forma Sfintelor Daruri, la Vohodul cel mare de la Liturghie. Uşile acestea sînt de obicei mai scunde decît cadrul (golul dreptun¬ghiular) din peretele de lemn sau zid al iconostasului, în care ele sînt fixate, iar partea liberă de deasupra lor se acoperă cu o perdea de pînză de diferite culori (de regulă albastră), care se trage în lături ori se ridică în sus (pe vertical) în momentele rînduite din cursul sfintelor slujbe. Uşile din partea de nord şi de sud (făcute dintr-un singur canat) se nu¬mesc laterale ori diaconeşti, de¬oarece prin ele intră şi ies diaconii la ectenii, la vohoade şi la alte mo¬mente din cursul slujbei prevăzute de Tipic. Se pictează suprafaţa atît a uşilor împărăteşti cît şi a celor laterale, precum şi a spaţiilor libere dintre ele. a) Pe uşile împărăteşti se zugrăveşte icoana Bunei Vestiri, în aşa fel, încît cele două personaje principale ale scenei - Sf. Fecioară şi Sf. Arhan¬ghel Gavriil - să fie faţă în faţă, fiecare pe cîte un canat al uşilor (de obi¬cei, Sf. Fecioară pe cel din dreapta, Sf. Arhanghel, pe cel din stînga). Sf. Fecioară se zugrăveşte aci, pentru că ea este cea care ne-a deschis uşile mi¬lostivirii Cerului, pe care le simbolizează uşile împărăteşti; aşa cum se roagă preotul aci, înainte de începerea Liturghiei: „Uşa milostivirii deschide-o nouă, binecuvîntează Născătoare de Dumnezeu...”. La cele patru colţuri ale scenei Bunei-Vestiri ori jos sub scena prin¬cipală, se zugrăvesc, în medalioane mai mici, chipurile celor patru sfinţi evanghelişti, ca unii care au aşternut în scris vestea cea bună, adusă de înger Sfintei Măria. Pe uşile laterale (diaconeşti) se zugrăvesc chipurile sfinţilor arhan¬gheli Mihail şi Gavriil, ca păzitori ai uşilor raiului, unul pe o uşă, al doilea pe cealaltă, ori chipurile a doi sfinţi diaconi, înveşmîntaţi în stihar şi orar şi cu cădelniţe în mîini (de obicei Sf. Ştefan protomartirul şi Sf. Filip ori Sf. Laurenţiu); diaconii se zugrăvesc aici, atît pentru că în oficiul lor litur¬gic reprezintă pe îngerii din ceruri, cît şi pentru că pe aceste uşi circulă diaconii cînd ies din altar sau intră pentru cădire. Se mai pot zugrăvi în locul diaconilor doi dintre sfinţii militari (Sf. Gheorghe sau Sf. Dumitru), ca păzitori ai uşilor altarului. Pe spaţiile dintre uşile împărăteşti şi cele laterale se zugrăveşte, în dreapta (adică spre sud), icoana împărătească a Mîntuitorului (Hristos ca împărat ori arhiereu, şezînd pe tron, ori ca prooroc şi învăţător, cu Sfînta Evanghelie deschisă şi binecuvîntînd), iar în stînga (adică spre nord de uşile împărăteşti), icoana împărătească a Maicii Domnului (Maica Domnu¬lui ca împărăteasă, şezînd pe tron, cu Pruncul dumnezeiesc pe braţe). Aceste două icoane, de obicei de proporţii mai mari şi zugrăvite cu grijă, se numesc icoane împărăteşti mai întîi, pentru faptul că ele reprezintă icoanele principale din iconografia bisericii, în care cele două personaje sfinte principale din istoria mîntuirii - Mântuitorul şi Sfînta Fecioară - sânt înfăţişaţi singuri, în slava lor cerească şi pe care, atît clericii, cît şi credincioşii laici le venerează în chip deosebit, închinîndu-se în faţa lor şi sărutîndu-le, la intrarea ori la ieşirea din biserică; al doilea, pentru faptul că ele încadrează uşile numite împărăteşti. De aceea, în unele biserici ele sînt împodobite cu pietre scumpe, ori ferecate în aur şi argint. În continuarea aceluiaşi registru, pe spaţiul din dreapta uşii laterale dinspre sud (pe iconostas, ori pe zidul pilaştrilor: absida altarului de naos), se zugrăveşte chipul sfîntului care este hram (patron al bisericii respective, ca mijlocitor între Hristos şi credincioşi), iar în extremitatea opusă (spre nord), icoana (icoanele) unor sfinţi mai mult veneraţi în regiunea respectivă: Sf. Nicolae, Sf. Gheorghe, Sf. Dimitrie, Sf. Ioan Botezătorul, Cuvioasa Paraschiva, Sfinţii Atanasie şi Chirii, ori alţii. Atît icoana Sfîntului Pa¬tron cît şi cele ale sfinţilor, din partea opusă, pot fi icoane murale (zu¬grăvite direct pe pereţi), ori mobile, suspendate. Pe spaţiul de sub registrul icoanelor împărăteşti se zugrăvesc, în plus, patru teme din istoria biblică a Vechiului Testament, care au legătură sim¬bolică cu jertfa Legii Noi: slujirea la templu a preotului Zaharia (tatăl Sfîntului Ioan Botezătorul), înălţarea şarpelui de aramă în pustie (Numeri XXI, 8 şi Ioan III, 14), ca simbol (tip) al Crucii Salvatoare, sacrificiul lui Avraam (Gen. XXIII, 1 şi urm.), ca preînchipuire a jertfirii Fiului lui Dumnezeu pentru lume, şi ofranda de pîine şi vin adusă lui Melchisedec de către Salem, regele Ierusalimului (Gen. XIV, 17-20), ca preînchipuirea jertfei euharistice. Aceste icoane sînt nelipsite mai ales din bisericile ruseşti mai mari. b) Corpul principal al iconostasului (baza cu cele două icoane împără¬teşti şi cu uşile împărăteşti şi cele laterale) se continuă în sus, cu un pe¬rete (panou) care, în iconografia clasică a iconostasului, susţine trei rînduri orizontale de icoane, suprapuse, cuprinzînd fiecare cîte 13 icoane, astfel: Primul rînd (registru) dintre acestea, de jos în sus, îl alcătuiesc icoanele praznicelor împărăteşti: Naşterea Maicii Domnului (8 sept.), Înăl¬ţarea Sfintei Cruci (14 sept.), Intrarea în biserică sau aducerea Sfintei Fe¬cioare la templu (21 noem.), Naşterea Domnului (25 dec.), Botezul Domnului (6 ian.), Întîmpinarea Domnului (2 febr.), Buna Vestire (25 martie), Floriile sau Intrarea Domnului în Ierusalim (duminica dinaintea Paştilor), Înălţa¬rea Domnului (joi în săptămîna a 6-a după Paşti), Pogorîrea Sfîntului Duh sau Cincizecimea (Duminica Rusaliior, a 8-a după Paşti), Schimbarea la faţă (6 aug.) şi Adormirea Maicii Domnului (15 aug.), în mijlocul lor (într-un medalion sau panou separat, ceva mai mare) este zugrăvită Învierea Domnului (sfintele femei la mormînt şi pogorîrea Domnului la iad), ca cel mai mare dintre praznice, ori Răstignirea (greşit Cina cea de taină). În toate cele trei registre de icoane (praznicele, apostolii, proorocii), cele 12 icoane care alcătuiesc registrul respectiv se aşează simetric şase de o parte şi şase de cealaltă a icoanei centrale, şirul lor începînd de regulă de la stînga spre dreapta (de la nord la sud); ordinea în care se aşează praznicele este ori cea indicată de cursul anului bisericesc (aşa cum le-am enumerat mai sus), ori ordinea cronologică a evenimentelor sărbătorite. În cele mai multe biserici şirul lor începe cu Buna-Vestire (25 martie), ori cu Naşterea Maicii Domnului (8 sept.) şi se încheie cu Adormirea Maicii Domnului (15 aug.), ori cu Înălţarea Sfintei Cruci (14 sept.). Erminiile zugravilor indică să se zugrăvească, între praznice, şi icoa¬nele unor zile liturgice din cursul anului, care nu sînt propriu-zis praznice împărăteşti, şi anume: Învierea lui Lazăr (sărbătorită în Sîmbăta Florii¬lor), Răstignirea (Vinerea Sfintelor Patimi), Duminica lui Toma (prima du¬minică după Paşti), icoane pe care le şi găsim, într-adevăr, în multe bi¬serici. Dacă între corpul de bază al iconostasului şi registrul icoanelor praz¬nicelor împărăteşti este un mic spaţiu liber, în mijlocul acestui spaţiu (sub icoana centrală, ori deasupra uşilor împărăteşti) se aşază icoana cea nefăcută de mînă a Mîntuitorului, adică Mahrama Sfintei Veronica (Sfînta Faţă a Domnului, Mandylion), ori chipul Mîntuitorului, imprimat pe Cărămida Craiului Abgar al Edesei. c) În registrul median (al doilea de jos în sus), se zugrăvesc chipurile celor 12 sfinţi apostoli, înfăţişaţi de regulă cu trupul întreg, stînd în pi¬cioare şi avînd în mijloc icoana centrală a Mîntuitorului ca învăţător, ca împărat ori ca arhiereu, înfăţişat aici fie singur, fie în cadrul grupului Deisis: Mîntuitorul înfăţişat ca judecător şi încadrat de o par¬te de Sfînta Sa Maică, iar de alta de Sf. Ioan Botezătorul, ca mijlocitori, avocaţi sau apărători ai oamenilor, Sf. Fecioară repezentînd aici Biserica Legii Noi, iar Sf. Ioan Botezătorul pe cea a Vechiului Testament. d) În registrul cel mai de sus (al treilea de jos în sus), se zugrăvesc chipurile a 12 dintre proorocii mari şi mici al Vechiului Testament, avînd în mijloc icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, adică Cel în care s-au împlinit prevestirile proorocilor. Între „prooroci” zugravii pun însă şi alte personaje din istoria biblică a Vechiului Testament, ca de ex.: patriarhi şi drepţi, Aaron, Moise, Ghedeon, David, ş.a. Toţi aceştia sînt înfăţişaţi, ca şi Sfinţii Apostoli, de regulă, cu trupul întreg, în picioare (mai rar numai bust) şi purtînd în mîini simboale, ca de ex.: Moise cu Tablele Legii, David cu chivotul, Isaia cu cleştele de foc văzut în vede¬nia sa, ori rulouri cu versete din profeţiile lor mesianice. În bisericile româneşti, de regulă, cele trei registre cu icoane sînt egale ca mărime, iar icoanele care le decorează sînt, de asemenea, de mărime uni¬formă, fiind, ori zugrăvite direct pe suportul de lemn sau de zid al iconostasului, ori constituie icoane mobile, rotunde ori pătrate (mai rar dreptunghiulare în sens vertical), care se încadrează în firidele (nişele) peretelui catapetesmei, putîndu-se detaşa la nevoie, spre a fi spălate, restaurate ori înlocuite. Fiecare chip sfînt ocupă de regulă o icoană (un panou patrulater ori un medalion rotund); mai rar apostolii şi profeţii sînt grupaţi doi cîte doi în cîte o icoană, din lipsă de spaţiu, ori pentru consideraţii de ordin istoric. e) Sus de tot, deasupra iconostasului, în mijloc, se înalţă Crucea pe care este zugrăvit Mîntuitorul răstignit, iar la picioarele Crucii, sub braţul ei trans¬versal, în două iconiţe mai mici, se înfăţişează cele două „moleme” (molene sau molenii), adică la dreapta Mîntuitorului stă Maica Domnului, iar în stînga Sf. Ioan Teologul, amîmdoi stînd în picioare în atitudine de adorare, de rugăciune ori de jelire. Abateri de la programul clasic. Excepţiile sau abaterile de la pro¬gramul iconografic normativ al iconostasului, descris pînă aici, sînt în general rare. În bisericile ruseşti mai mari, pe lîngă cele trei registre de icoane obişnuite în bisericile greceşti şi cele româneşti, se adaugă încă două registre „suplimentare”. Unul, al patriarhilor Vechiului Testament (registru care apare încă de la începutul veacului al XVI-lea), suprapus peste cel al proorocilor şi avînd în mijloc icoana Sfintei Treimi, aşa cum S-a desco¬perit lui Avraam la Mamvri, care este şi cea dintîi revelare a lui Dumnezeu, Cel Unul în Treimea persoanelor Lui. În cel de al doilea se zugrăvesc îngeri (he¬ruvimi şi serafimi, pictaţi ori sculptaţi); acesta apare pe la începutul secolului al XVII-lea, iar ulterior a fost înlocuit cu un şir de icoane reprezentînd patimile Mîntuitorului. În unele biserici româneşti iconostasul are deasupra icoanelor împărăteşti numai două rînduri de icoane, în loc de trei; în cazul acesta registrul de jos conţine de obicei praznicele împărăteşti; iar cel de deasupra, ori icoa¬nele apostolilor ori ale proorocilor. Mai rare sînt cazurile cînd lipsesc praznicele, unul dintre cele două registre existente (cel de jos) conţinînd chipurile apostolilor, iar celălalt (cel de sus), chipurile proorocilor Mai rare sînt cazurile cînd praznicele şi apostolii formează un singur registru, iar proorocii, altul, în alte biserici, cu trei registre de icoane, cel superior, ori cîteodată cel inferior, este foarte îngust faţă de celelalte, încît icoanele proorocilor, încadrate în medalioane minuscule, sînt abia vizibile, pierzîndu-se în ornamentaţia sculpturală care le încadrează. Iconostasul constituie un ansamblu iconografic de o perfectă unitate teologică, al cărui scop este de a pune în faţa credincioşi¬lor, mai întîi, un rezumat concentrat al întregii iconografii a bisericii şi apoi, o recapitulare a întregii istorii sacre a mîntuirii, înfăţişată intuitiv în personajele sfinte şi în monumentele ei de căpetenie din Vechiul si din Noul Testament. În centrul acestui ansamblu se află Iisus Hristos ca Mîntuitor, un Dumnezeu al iubirii. Iconografia iconostasului ilustrează reali¬zarea treptată a mîntuirii oamenilor, în cursul istoriei sfinte, prin Iisus Hris¬tos. El e trăsătura de unire între Vechiul Testament, reprezentat pe iconostas prin proorocii care L-au prevestit şi au întreţinut în mijlocul poporului speranţa în venirea Lui şi între Noul Testament, reprezentat aici prin Sfinţii Apostoli, şi recapitulată prin episoadele ei cele mai importante, de la momentul Bunei-Vestiri, „începătura mântuirii noastre”, zugrăvită pe partea cea mai de jos a iconostasului (pe uşile împărăteşti), pînă în momentul culminant al Răstignirii, Patimii şi morţii lui Hristos, prin oare s-a realizat de fapt mîntuirea lumii, moment înfăţişat sus pe Crucea Răstignirii, aşe¬zată pe partea cea mai înaltă şi centrală a iconostasului. Dacă în Liturghie, prin împărtăşirea cu Hristos euharistic, se realizează Biserica, trupul lui Hristos, iconografia iconostasului oferă credincioşilor o imagine sensibilă a unităţii acestui organism spiritual, al cărui Cap şi întemeietor este Hristos şi în care ei se încorporează ca membri, alături de patriarhii, drepţii şi proorocii Vechiului Testament, de Maica Domnului, de apostolii şi de Sfinţii Noului Testament. Pictura iconostasului ajută la înţelegerea sensului Liturghiei şi a scopului ei ultim, care este unirea credincioşilor cu Hristos, a pămîntului cu cerul, a Bisericii luptătoare cu cea triumfătoare, ceea ce constituie sensul ultim al istoriei religioase a omenirii.
