Arhiva ortodoxa

Din început, dupa ce a zidit Dumnezeu pe om si l-a împodobit cu tot felul de fapte bune, l-a pus în Rai, precum zice dumnezeiasca Scriptura, dar i-a dat si porunca sa nu manânce din pomul ce era în mijlocul Raiului. Si asa se afla acolo, întru rugaciune si contemplatie, întru toata slava si cinstea, iar simtirile îi erau întregi dupa fire, precum s-a zidit. Pentru ca dupa chipul Sau a facut Dumnezeu pe om, adica nemuritor si singur stapânitor, împodobit cu toate faptele bune.

Când însa a calcat porunca si a mâncat din rodul pomului din care i se poruncise sa nu manânce, atunci a fost izgonit din Rai si a cazut din starea cea din fire în cea afara de fire, adica în pacat, în iubire de slava si iubire de poftele lumii acesteia si în celelalte patimi, stapânindu-se de dânsele si robindu-se lor prin calcarea poruncii. Astfel s-a înmultit rautatea peste masura, a împartit moartea, nimeni nu mai cunostea pe Dumnezeu,  ci pretutindeni era revarsata necredinta. Numai câtiva, foarte putini (precum au zis parintii nostri) povatuindu-se de legea cea fireasca, au cunoscut pe Dumnezeu, caci vrajmasul îsi întinsese toata rautatea, deoarece împaratea pacatul. Atunci a început închinarea la idoli, s-au înmultit Dumnezeii, farmecele, uciderile si toata rautatea diavolului.

Dar preabunului Dumnezeu i s-a facut mila de zidirea Sa si a dat legea cea scrisa prin Moisi, care oprea de la pacate si îndemna spre fapte bune, aratând ce trebuie si ce nu trebuie facut. A dat porunci, între care în cea dintâi zice: Domnul Dumnezeul tau unul este, ca sa osebeasca mai întâi mintea lor de multimea dumnezeilor. Si iar zice: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot cugetul tau si din tot sufletul tau, vestind pretutindeni  ca unul este Domnul si un altul nu  mai exista. Caci zicând: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, a aratat ca un singur Dumnezeu este. De asemenea, se spune în cele zece porunci: Domnului Dumnezeului tau sa te închini si numai Lui sa-i slujesti, de el sa te lipesti, întru numele lui sa te juri. Adica sa nu ai alti dumnezei, nici sa te închini la vreo asemanare din cele ce sunt sub cer, sau jos pe pamânt. Prea bunul Dumnezeu a dat lege spre ajutor, spre întoarcerea si îndreptarea rautatii, dar nu s-a îndreptat; a trimis prooroci, dar nici acestia nu au putut face nimic, caci precum zice Isaia, rautatea se întarise, nu mai era loc nici pentru alifie, nici pentru untdelemn, nici pentru legatura, caci nu era rautatea numai la o parte, numai într-un loc, ci cuprinsese tot trupul, tot sufletul si stapânea toate puterile lui, nefiind unde pune alifie si celelalte. Adica, toate erau supuse pacatului, toate stapânite de el. Iar Ieremia zice: doftorit-am Babilonul si nu s-a vindecat: adica am aratat numele Tau, am spus poruncile Tale, am povestit facerile de bine si mai înainte i-am vestit de venirea vrajmasilor, dar nu s-au îndreptat, nu s-au pocait nici nu s-au înfricosat si nici nu s-au întors de la rautatea lor. Iar în alt loc: nu au primit învatatura si sfatul. Iar proorocul David zice: De toata mâncarea s-a scârbit sufletul lor si s-au apropiat pâna la portile mortii.

Atunci Preabunul Dumnezeu a trimis pe unul nascut Fiul Sau: ca numai la Dumnezeu ramasese tamaduirea acestei boli. Aceasta o cunoscuse si proorocii, caci graia David: Cel ce sezi pe Heruvimi, arata-te, ridica stapânirea Ta si vina sa ne mântuiesti pe noi. si iarasi: Doamne, pleaca cerurile si te pogoara, si altele asemenea.

         Deci, a venit Domnul nostru si s-a facut om pentru noi, ca sa vindece (precum zice marele Grigorie) asemanarea cu asemanare, cu sufletul suflet, cu trupul trup, întru toate facându-se om, afara de pacat. A luat pârga firii noastre si s-a facut din nou Adam, dupa chipul cu care zidise Dumnezeu pe Adam dintru început: a înnoit starea noastra cea dupa fire, a prefacut simtirile noastre la întregimea cea dintâi. Facându-se om, a ridicat pe omul cel cazut si a slobozit pe cel ce se facuse rob pacatului, pentru ca omul era asa de robit de diavolul, încât si cei ce nu voiau sa pacatuiasca erau siliti fara voie spre pacat, precum graieste apostolul ca din partea noastra: nu fac binele pe care îl voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc.

         Dumnezeu, facându-se om pentru noi, a slobozit pe om din tirania diavolului , a sfarâmat toata stapânirea lui, i-a nimicit toata puterea, izbavindu-ne din tirania lui. Din robi ne-a facut slobozi. Numai de nu vom pacatui iarasi cu voia noastra, ca ne-a dat putere sa calcam peste serpi si peste scorpii si peste toata puterea vrajmasului, curatindu-ne de tot pacatul cu sfântul Botez.

         Stiind însa Dumnezeu neputinta noastra, si mai înainte cunoscând ca si dupa Botez din nou vom gresi (precum zice Scriptura ca pornit este cugetul omului spre cele rele din tineretea lui) a înmultit bunatatea Sa, dându-se sfinte porunci curatitoare ca sa ne putem iarasi îndrepta de vom vrea, prin pazirea poruncilor. si nu numai de pacate sa ne tamaduim, ci si de patimi; pentru ca altele sunt patimile si altele pacatele. Patimile sunt acestea: mânia, trufia, iubirea de pofte, vrajmasia, pofta, rautatea si altele asemenea, iar pacatele sunt lucrarea acestor patimi, savârsirea lor cu fapta, împlinirea cu trupul a celor ce îndeamna patimile. Fiindca poate cineva sa aiba patimi si sa nu le savârseasca, adica sa nu faptuiasca. Ni s-a dat porunci, precum am zis, sa ne fereasca nu numai de pacatuire, ci sa ne izbavim si de patimi. Caci zice: legea a poruncit sa nu curvesti, iar Eu zic nici sa nu poftesti; legea a zis sa nu ucizi, Eu zic nici sa nu te mânii; ca de vei avea pofta sa curvesti, macar desi n-ai curvit astazi, pofta nu înceteaza a te îmboldi înlauntru pâna nu te va arunca la fapta. De ce te mânii asupra fratelui, din mânie cazi si în clevetire si în zavistie si asa putin cate putin mergând, ajungi si la ucidere. De asemenea, legea zice sa se scoata ochi pentru ochi si dinte pentru dinte si celelalte, pentru ca scopul legii era sa ne învete nu face ceea ce nu am fi voit sa patimim noi însine; ne oprea sa nu facem rautate ca sa nu patim si noi la fel. Dar Hristos ne sfatuieste nu numai sa primim palme cu rabdare, ci si cealalta fata a obrazului sa o întoarcem cu smerenie. Sfintii stiind acestea, în tot chipul se nevoiau ca sa se uneasca cu Dumnezeu, care, dupa Sfântul Botez, nu numai ca au taiat lucrarea pacatului, ci s-au silit de au biruit si patimile si au ajuns desavârsiti întru nepatimire, precum era sfântul Antonie, sfântul Pahomie si ceilalti purtatori de Dumnezeu parinti, care, având râvna sa se curateasca (precum zice apostolul) de toata întinaciunea trupeasca, se sileau cu paza poruncilor sa-si curateasca sufletul si sa-si destepte mintea ca sa vina la fiinta cea dintâi; ca porunca Domnului este stralucitoare, adica foarte luminoasa si lumineaza ochii mintii.

         Pricepând acesti sfinti parinti ca, aflându-se în lume, nu pot cu lesnire sa faca fapta cea buna, au socotit sa vietuiasca viata straina, cu o petrecere deosebita, adica vietuirea cea calugareasca. Au început a fugi din lume si a locui în pustietati, cu posturi si cu privegheri, culcându-se jos pe pamânt si alte patimiri rele suferind, s-au lepadat si de patria lor si de toate rudeniile lor, de bani, de averi, de mosii si de alte bogatii, pazind nu numai poruncile, ci si trupurile lor aducându-le ca niste prinoase lui Dumnezeu, rastignindu-le cu patimirea cea rea. Aceasta este ceea ce zice Apostolul: Mie mi s-a rastignit lumea, si adauga: si eu lumii. Atunci se rastigneste omul lumii, când se nevoieste sa biruiasca si sa omoare toate patimile si sa se lepede de pofta si dulceata lor. Asa se învredniceste sa zica cu apostolul: mie lumea s-a rastignit si eu lumii.

         In ce chip parintii s-au silit si s-au nevoit rastignindu-se lumii, asa se pare ca am vrea sa urmam si noi, pentru ca am lasat lumea si am venit la mânastire. Dar ce folos, fiindca nu voim sa ne rastignim lumii, ci înca avem poftele ei, înca iubim slava ei. Precum ne-am lepadat de lume si de toate lucrurile ei, trebuie sa ne lepadam si de poftele lucrurilor ei. Trebuie sa pricepem ce este aceasta lepadare, pentru ce am venit la mânastire, ce este chipul ce am luat, sa ne întarim într-însul si sa ne sârguim ca si parintii nostrii.

         Chipul pe care îl purtam e tocmit din haina sluta, adica fara mâneci, din brâu de piele, polistavrion si culion. Toate acestea sunt închipuiri si avem datoria sa stim ce însemneaza simbolul nostru.

         Pentru ce purtam colovion fara mâneci, adica mantie? Pentru ca mânecile închipuiesc mâinile, iar acestea însemneaza fapta. Deci, când gândim sa savârsim vreun pacat cu mâinile adica sa furam, sa batem, sau alt pacat sa facem, sa cugetam la chipul nostru si sa întelegem ca nu avem mâini, adica nu avem mâini pentru a face ceva din cele ale omului celui vechi si sa ne înfrânam. Mantia noastra are si un semn mohorât. Dupa cum toti ostasii împaratului au la haina lor un semn mohorât, adica din haina împarateasca, ca sa se cunoasca din aceasta ca sunt ostasi ai împaratului, tot asa si noi sa purtam semn mohorât la mantie, aratând ca suntem ostasi ai lui Hristos si avem datoria sa suferim toate patimile, pe care le-a suferit El pentru noi. Caci, când a patimit Stapânul nostru, a purtat haina cea mohorâta mai întâi ca un împarat, ca este împaratul împaratilor si domnul domnilor, apoi ca un semn de batjocura. Având si noi semnul cel mohorât fagaduim, precum am zis, sa suferim patimile Lui. Precum ostasul nu-si lasa tabara lui ca sa se faca plugar sau negustor, fiindca îsi pierde starea sa, precum zice apostolul: Nimeni ostas fiind se amesteca în lucrurile lumii, ca sa placa celui mai mare; asa si noi, nu avem nici o grija de lumea aceasta, ci numai lui Dumnezeu sa slujim, pentru ca lesne sa putem împlini fagaduinta noastra si sa nu cadem iarasi în grijile lumesti.

         Avem si brâu, dar oare pentru ce îl purtam? Mai întâi ca sa fim gata de slujba, pentru ca tot cel ce voieste sa slujeasca întâi se încinge si asa îsi începe slujirea sa, precum zice Domnul: sa fie mijloacele voastre încinse. Brâul este de curea, ca sa omoram poftele noastre, caci si cureaua se face din trup mort; se încinge la mijlocul nostru, acolo unde sunt rinichii, în care loc, se zice, se afla pofta inimii. Despre aceasta zice apostolul: omorâti madularele voastre cele de pe pamânt: curvia, preacurvia si celelalte.

         Purtam polistavrion, care se aseaza crucis pe umerii nostri, adica purtam chipul crucii pe umerii nostri, precum zice Domnul: Ia-ti crucea ta si vino dupa mine. Dar ce altceva este crucea decât numai omorârea cea desavârsita a patimilor, ce se dobândeste prin credinta lui Hristos? Aceasta credinta, precum iarasi spun sfintii batrâni, izgoneste toate împotrivirile, iar lucrarea noastra o savârseste fara împiedicare, aducându-ne spre cea desavârsita omorâre despre toate lucrurile lumii. De ai lasat rudenii, sa te nevoiesti a taia si pofta de la ele; tot asa si pofta de bani, de mosii si de toate lucrurile de care te-ai lepadat trebuie a o taia, precum am mai zis. Aceasta este lepadarea cea desavârsita.

         Avem culion, semnul smereniei, pentru ca numai copiii cei mici poarta culion, iar nu si oamenii în vârsta. Noi pentru aceea îl purtam, ca sa fim prunci cu rautatea, precum zice apostolul: Nu fiti copii cu mintea, ci cu rautatea. Pentru ca pruncul cel mic nu are rautate, ci de se necinsteste nu se manie, de se cinsteste nu se mândreste, iar de este lipsit de ceva nu se întristeaza, ca este prunc la rautate si nu cauta sa rasplateasca cu rau celui ce l-a tulburat, nici nu face vreun lucru spre a fi laudat de oameni. Culionul mai însemneaza si darul lui Dumnezeu. în ce chip culionul acopera si încalzeste capul copilului asa si darul lui Dumnezeu acopera mintea noastra. Batrânii spun despre culion ca este simbolul darului Mântuitorului nostru Dumnezeu care ne acopera sufletul, pazindu-ne pruncia cea întru Hristos de vrajmasii cei vazuti care necontenit vor sa ne palmuiasca si sa ne raneasca.

         Iata, noi purtam toate acestea: brâu pe mijlocul nostru, care însemneaza omorârea poftei celei necuvântatoare, polistavrion pe umere, adica Crucea, lepadarea si rastignirea lumii si culion avem, spre închipuirea nerautatii si prunciei celei întru  Hristos. Sa petrecem dar dupa chipul nostru, precum au zis parintii, ca sa nu purtam chip strain, ci precum am lasat cele mari, asa sa lasam si cele mici. Am lasat lumea, sa lasam si poftele ei; pentru ca acestea, precum am zis, prin nebagare de seama, iarasi ne împreuna si ne leaga de lume. De voim sa scapam desavârsit, sa ne învatam a ne taia voia si asa, putin cate putin, cu ajutorul lui Dumnezeu, sporim si ajungem la nepatimire, ca nimic alta nu foloseste pe om atât de mult, ca taierea voii. în adevar, mai mult sporeste cineva prin aceasta, decât prin toate faptele cele bune. Ca în ce chip cineva mergând pe cale se odihneste la un loc de popas si întarindu-se merge multa cale, asa si cel ce umbla pe calea taierii voii, îsi câstiga prin aceasta nepatimire si poate în putina vreme a taia si zece vointe. în ce chip, asculta : mergând pe drum, vede ceva, iar cugetul îi spune : uita-te acolo ! El îi raspunde, nu vreau, îsi taie voia si nu se uita. Sau gaseste oameni vorbind si cugetul îi zice : spune si tu cutare cuvânt : si el îsi taie voia si nu zice. Îi zice gândul sa mearga la bucatar sa vada ce bucate gateste, el însa îsi taie voia si nu merge ; vede ceva si cugetul îl îndeamna a întreba cine l-a adus, totusi îsi taie voia si nu întreaba. Astfel, putin cate putin, deprinzându-se se obisnuieste desavârsit  a-si taia voia. Din cele mici se învata a taia si cele mari fara osteneala si putin cate putin se deprinde a nu avea nici o voie. si asa, oricine face se odihneste : caci nevrând vreodata sa-si faca voia, totdeauna se afla în liniste. Pentru ca cel ce nu are voia sa, orice face îl multumeste, pe toate socotindu-le ca fiind dupa voia sa, ori asa, precum am zis, se afla întru  nepatimire : ca toata tulburarea si ispita, prigonirea si bântuiala, nu ne vin din alta parte, fara numai ca voim sa se faca voia noastra. Prea fericitul acela Dositei, trait în asa vietuire, asa mâncari si asa bauturi si odihne, nici odinioara auzind cuvântul lui Dumnezeu, precum ati auzit, pentru aceea a ajuns la asa masura duhovniceasca în asa de scurta vreme, pentru ca avea fericita ascultare. si ati ascultat cum l-a proslavit Dumnezeu ca n-a lasat sa ramâna nesocotita si uitata fapta cea buna a lui, ci a descoperit-o acelui sfânt batrân, care l-a vazut împreuna cu sfintii, desfatându-se întru fericirea lor. Dar sa va spun si alt lucru, ce s-a facut în zilele mele, ca sa cunoasteti ca fericita ascultare izbaveste pe om si de la moarte. Când eram în obstea fericitului avva Seridon, a venit acolo ucenicul unui mare batrân cu scrisoare de la staretul sau, având porunca sa se întoarca negresit pâna seara. În acea zi însa, au venit ploi mari si râul care era în apropiere crescuse foarte tare, dar el voia sa se întoarca negresit pentru porunca staretului. Atunci am socotit sa mergem cu el pâna la râu, ca vazându-l atât de mare sa se întoarca singur. Noi însa îl rugam sa ramâna, cunoscând ca era cu neputinta a nu se primejdui dar el nu ne-a ascultat. Deci, am mers împreuna, iar el, cum am ajuns la râu, s-a dezbracat de haine, le-a legat deasupra capului si a intrat în acel râu înfricosat. Noi stateam si ne miram, temându-ne de primejdia lui. El însa înnotând a trecut de cealalta parte, apoi îmbracându-se cu hainele sale, ne-a facut metanie luând iertaciune si a plecat cu grabnica alergare. Noi am ramas mult mirându-ne si înspaimântându-ne de puterea faptei lui celei bune, ca ne înfricosam numai uitându-ne la râu pentru marirea si repejunea lui. Fratele însa îl trecuse fara primejdie pentru ascultarea sa. Tot asa si fratele acela, trimis de staretul sau la oras, catre ispravnic, pentru oarecare trebuinta, când a vazut ca fiica aceluia îl silea sa faca pacat cu dansa, nazuind cu mintea la rugaciunea staretului sau, a zis : Dumnezeul parintelui meu, mântuieste-ma! si o, minune ! îndata s-a aflat pe drumul schitului, mergând catre staretul sau. Vedeti puterea faptei bune, vedeti lucrarea cuvântului cât ajutor are ? Caci numai pentru ca a chemat în ajutor rugaciunea parintelui sau zicând : Dumnezeule, pentru rugaciunile parintelui meu, izbaveste-ma, îndata s-a aflat pe cale. Socotiti smerenia si ascultarea amândoura. Ca aflându-se în mare lipsa în pustie si vrând batrânul sa trimita iarasi pe fratele la oras, la mai sus numitul ispravnic, nu i-a poruncit sa se duca, ci îi zicea : vrei sa mergi frate ? De asemenea si fratele nu zicea ca nu se duce, ci spunea : cum vei porunci parinte. Fiindca îi era teama si de cadere si de neascultare. Apoi, de mare nevoie i-a zis staretul : scoala, du-te fiule. si n-a zis : nadajduiesc la Dumnezeul meu ca te va acoperi. De asemenea si fratele, când se ispitea de fata aceea, nu zicea : Dumnezeul meu mântuieste-ma, ci : Dumnezeule, pentru rugaciunile parintelui meu, mântuieste-ma ! Fiecare din ei la rugaciunile parintilor sai nadajduia. Vedeti cum au împreunat ascultarea si smerenia ! Dupa cum se înhama caii la caruta si nu o ia unul înaintea celuilalt ca se sminteste carul, asa si ascultarea trebuie sa-si aiba înjugata smerenia. Nu se poate învrednici cineva, precum am zis, de acest dar, de nu se va nevoi sa-si taie voia sa, sa se încredinteze pe sine, dupa Dumnezeu, staretului sau, sa se încredinteze pe sine, dupa Dumnezeu, staretului sau, sa fie încredintat ca asculta de Dumnezeu. Cine este vrednic de mila, cine este destoinic de mântuire ?

         Se zice ca marele Vasile, cercetând odata chinoviile sale, zise unuia dintre egumenii sai : Ai vreun silitor pentru mântuire ? Iar acela i-a raspuns : toti nadajduim, parinte, sa ne mântuim prin rugaciunile tale cele sfinte. I-a zis lui iarasi marele Vasile : din cei ce se straduiesc pentru mântuire, ai pe cineva ? Atunci a priceput egumenul cuvântul ca si el era duhovnicesc si a zis : Am. Ada-l pe acela încoace, i-a zis marele Vasile. Deci venind fratele acela, îi zise sfântul : Da-mi apa sa ma spal. si s-a dus de i-a adus si s-a spalat. Apoi a luat si sfântul vasul cu apa si a zis fratelui : primeste si tu sa te speli. si a primit acela si i-a turnat apa sfântul si s-a spalat fara nici o împotrivire. Dupa ce l-a cercat cu aceasta sfântul, i-a zis iara : când voi merge la biserica, vino de-mi ada aminte sa te hirotonesc preot. Iar fratele, iarasi fara nici o împotrivire ascultând, când a vazut pe sfântul în altar, a mers si i-a adus aminte. si l-a hirotonit si l-a luat cu dânsul. Ca cine era vrednic sa fie împreuna cu acel sfânt purtator de Dumnezeu, fara numai acest frate blagoslovit, pentru marea smerenie si supunerea lui.

         Oare aveti si voi ascultare curata? Oare cunoasteti linistea ei? Odata am întrebat pe avva Ioan al lui avva Varsanufie : stapâne, Scriptura zice ca prin multe scârbe trebuie sa intram în împaratia cerurilor si eu vad ca nu am nici o scârba. Ma tem sa nu-mi pierd sufletul, pentru ca nu am nici o scârba sau vreo grija. si adevarat, asa era. Ca de mi se întâmplase sa-mi vie vreun gând, luam panahida si însemnam pâna nu începeam vreo ascultare si obisnuiam a întreba în scris pe batrâni pentru acel gând. De multe ori însa, înainte de a termina de scris gândul, simteam o usurare si mare folos. Nestiind puterea acestei fapte bune, precum am zis, si auzind ca prin multe scârbe trebuie cineva a se mântui, ma temeam pentru atâta liniste si odihna, ca nu aveam nici o grija. Întrebând pe batrân, el mi-a raspuns asa : nu te întrista ca nu ai scârbe, ca tot cel ce se supune sub ascultarea parintilor, are aceasta odihna si negrijire. Dumnezeului nostru, slava în veci.