Un bãtrân
a zis cã mai mult decât orice avem trebuinþã de smerenie.
La tot cuvântul ce auzim sã zicem: Iartã! Cãci smerenia strica
toate meºteºugurile vrãjmaºului. Sã cercam ºi noi
ºi sã vedem ce putere are cuvântul bãtrânului. Pentru ce mai
întâi de toate trebuie sã avem smerenie ºi nu înfrânare, mai ales
cã ºi apostolul zice: cel ce se sârguieºte spre toate, are
înfrânare. Sau pentru ce sã nu avem frica de Dumnezeu, cãci zice
Scriptura: Începutul înþelepciunii este frica Domnului; ºi în alta
parte: Cu fricã de Dumnezeu ne îndepãrtam de la rãutate. Pentru
ce n-a zis, sã avem în primul rând milostenia, sau credinþa,
cãci zice: cu milostenia ºi cu credinþa se curãþesc
toate pãcatele. Iar apostolul zice: fãrã credinþã nu
poate cineva sã placa lui Dumnezeu. Daca pentru milostenie,
credinþã, frica lui Dumnezeu ºi înfrânare se spun cele de mai
sus, pentru ce lãsându-le pe acelea a zis sã avem smerenie înainte de
orice? Bãtrânul vrea sã ne arate cã nici frica lui Dumnezeu nici
milostenia, nici credinþa, nici postul, nici alta fapta bunã nu se
pot sãvârºi fãrã smerenie. De aceea zice sã avem
înainte de orice smerenie, adicã gând ºi cuget smerit, sã fim
gata la tot cuvântul ce auzim sã zicem: Iartã! Fiindcã prin
smerenie se nimicesc toate uneltirile vrãjmaºului.
Vedeþi, fraþilor, câtã putere are
smerenia? Diavolul însã este ºi se numeºte împotrivitor. Este
vrãjmaº pentru cã nu iubeºte pe om ºi binele; este
împotrivnic pentru cã se împotriveºte la toatã fapta bunã.
Vrea cineva sã se roage? El meºteºugeºte în tot chipul sa-l
opreascã cu poftele cele rele, cu robirea mintii ºi cu
trândãvia. Vrea sã facã milostenie cineva? El îl opreºte
prin îndãrãtnicire ºi scumpete. Aºa se împotriveºte la
tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numeºte nu numai
vrãjmaº ci ºi împotrivitor. Prin smerenie insa, se strica toate
împotrivirile lui, cã mare lucru este smerenia! Toþi sfinþii
pãrinþi prin smerenie s-au îndreptat ºi cu osteneala ei au
sãvârºit calea mântuirii. Precum zice: "Vezi smerenia ºi
osteneala mea ºi lasã toate pãcatele mele”. Numai smerenia poate
singura sã povãþuiascã spre împãrãþia
cerurilor; precum zicea avva Ioan: "numai smerenia nu are zãticnire
ºi poticnire”.
Sa ne smerim dar, ºi noi puþin, ºi ne
vom mântui. De nu putem sã ne ostenim ca niºte neputincioºi ce
suntem, mãcar sã ne sârguim a ne smeri. ºi cred la mila lui
Dumnezeu ca pentru oricât de mica fapta ce o vom sãvârºi cu smerenie,
ne vom folosi ºi ne vom împãrtãºi de
sãlãºuirea sfinþilor celor ce s-au ostenit,
desãvârºit ºi mult s-au ostenit pentru Dumnezeu. Daca gãsim
pricinã cã din slãbiciune nu ne putem osteni pentru a ne smeri,
ce pricinã avem, fraþilor! Fericit este cel ce are smerenie. De
aceea, un sfânt bãtrân a lãudat mai mult pe un frate smerit decât pe
alþii, zicând cã smerenia nu se manie, nici face pe cineva sã se
manie. Smerenia este mare, cã singura se împotriveºte trufiei ºi
pãzeºte pe om de dansa. Nimeni nu se mânie fãrã numai
pentru avere, pentru bucate ºi pentru altele, pe când smerenia nu se mânie
nici face pe cineva sã se manie. De aceea, precum am zis, mare este
smerenia ºi puternica a trage darurile lui Dumnezeu asupra omului. Iar
daca vine acest dar, acoperã pe om ºi de celelalte doua patimi care
sunt foarte grozave: cã ce este mai rãu decât a te mania ºi a
face pe altul sã se manie, precum a zis sfântul acela. Cãci nicidecum
nu se cuvine cãlugãrului a se mania, nici a face pe altul sã se
manie. Adevãrul va spun cã cel ce este cârtitor, de nu se va acoperi
mai curând de darul lui Dumnezeu, puþin cate puþin îºi iese din
minte ºi se îndrãceºte, tulburându-se ºi pre sine ºi
pe alþii. De aceea zice cã smerenia nu se manie, nici face pe cineva
sã se manie, ci mai vârtos pãzeºte pe suflet de toata patima
ºi ispita.
Sfântul Antonie când a vãzut cursele diavolului
întinse pe fata pãmântului ºi oftând a întrebat pe Dumnezeu: "Doamne,
oare cine va putea scãpa de acestea”, a primit rãspuns cã numai
smerenia; ba mai mult, nu numai cã scapã, ci nici nu este prinsa de
ele. Vezi putere, frate? Vezi darul acestei fapte? Cu adevãrat nu este alt
lucru mai tare decât smerenia, nimic nu o biruieºte. Orice întristare I
s-ar întâmpla smeritului, îndatã se defaimã ºi se osândeºte
cã este vrednic de aceastã întristare: nu-i place niciodatã
sã defaime pe altul; nu arunca niciodatã vina asupra altuia. Astfel
petrecând fãrã tulburare ºi fãrã întristare cu toata
odihna, niciodatã nu se mânie nici face pe altul sã se manie. Drept
aceea, bine a zis sfântul cã mai înainte de toate se cade a avea smerenie.
Încã sunt doua feluri de smerenie, precum sunt
ºi doua trufii. Prima mândrie este aceea când cineva necinsteºte pe
fratele sau si-i zice cuvinte urate, nesocotindu-l, iar pe sine mai de cinste
ca acela crezându-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndatã ºi
de nu se va nevoi sã se îndrepte, puþin cate puþin cade în cea
de a doua mândrie: mândria împotriva lui Dumnezeu, socotind cã tot lucrul
bun ce a sãvârºit singur el l-a lucrat, cu mintea ºi cu
înþelepciunea lui ºi nu cu ajutorul lui Dumnezeu. Am vãzut,
fraþilor, pe cineva odatã intru aceasta ticãloasa stare,
cãruia de-i zicea cineva din fraþi vreun cuvânt, îl scuipa si-i
zicea: "Cine eºti tu? Nu cunosc decât pe Zosima ºi pe Macarie”. Apoi
a început sa-i defaime ºi pe aceºtia ºi sã zicã: "nu
ºtiu decât pe Vasile ºi Grigorie”; iar peste putina vreme ºi pe
aceºtia a început a-i defaimã zicând: "nu ºtiu decât numai pe
Petru ºi pe Pavel”. Acestuia I-am zis: "Frate, curând o sã te vad
cã-i defaimi ºi pe aceºtia”. ºi credeþi-mã, peste
putina vreme a început sã zicã: "si cine este Petru ºi Pavel? Nu
sunt nici aceºtia nimic, afara de Sfânta Treime”, iar ,mai pe urma s-a
mândrit ºi asupra lui Dumnezeu ºi aºa s-a îndrãcit. De
aceea, suntem datori fraþilor sã ne nevoim din toata puterea
noastrã, sã nu primim mândria cea dintâi. Sã ºtiþi
ºi aceasta cã este o mândrie mireneasca ºi este o mândrie
cãlugãreascã. Mândria mireneasca înseamnã a te mândri
asupra fratelui tãu cã eºti mai bogat decât el, mai frumos, mai
puternic, cã porþi haine mai bune ºi altele asemenea. Când vezi
pe cineva fãlindu-se cu acestea, sau cã mânãstirea lor este mai
mare ºi mai bogata, cã are fraþi mulþi, sã ºtii
cã toþi aceºtia se afla în mândria cea lumeasca. Tot aºa
ºi cei ce se trufesc cu cele fireºti, cã are glas frumos ºi
cântã bine, cã este blând ºi slujeºte cu credinþa
ºi fãrã vicleºug, cu toate cã acestea par mai vrednice
de lauda decât cele dintâi, tot ale mândriei lumeºti sunt. Are mândrie
cãlugãreasca cel ce se trufeºte cã privegheazã,
cã posteºte, înºirând ºi alte fapte bune ce face. ºi
de nu putem nicidecum sã nu ne mândrim sã ne mândrim cu cele
cãlugãreºti, iar nu cu cele lumeºti. Iatã, v-am spus
ce este mândria cea dintâi ºi ce este cea de a doua, care este mândria
lumeasca ºi care cea cãlugãreasca. Deci sã venim acum
ºi la cele doua smerenii.
Smerenia cea dintâi este a socoti pe fratele
tãu mai cu minte ºi la toate mai bun decât tine, ºi
fãrã a lungi cuvântul, când cineva se socoate mai prejos decât
toþi. Aceasta este cea dintâi smerenie, adicã începãtoare,
cãci te smereºti, socotindu-te mai mic decât altul, fãrã ca
totuºi sã te socoti de nimic, ci tot ti se pare a fi ceva. Cea de-a
doua ºi desãvârºita smerenie este când nu numai pe tine te
socoteºti de nimic, ci ºi toate faptele tale le crezi cã sunt
din mila lui Dumnezeu iar nu din hãrnicia ta. Aceasta este smerenia cea
adevãrata a sfinþilor, care se naºte în suflet din lucrarea
poruncilor. Precum pomii încãrcaþi de multe roade au ramurile plecate
în jos, iar pomii cei fãrã roadã stau drept în sus ºi nu
fac rod câtã vreme ramurile lor merg în sus, din care pricina adesea
înadins se atârna pietre de ramuri, ca sã se plece în jos ºi atunci
rodesc; aºa ºi sufletul, cat se smereºte, atât rodeºte
ºi cu cat rodeºte cu atât se smereºte, cãci cu cat se
apropiau sfinþii de Dumnezeu cu atât se socoteau mai
pãcãtoºi decât toþi oamenii. Sã va povestesc ce îmi
adusei aminte. Odatã vorbeam de smerenie. Un oarecare din boierii gazieni,
auzind cãci, cu cât cineva se apropie de Dumnezeu se socoteºte mai
pãcãtos, se mira ºi zicea: "cum este cu putinþã
aceasta?”, ºi neºtiind voia sã afle. Eu îi zisei: "boierule, cum
eºti socotit în oraºul tãu?”. ºi mi-a zis: "mare ºi
întâi stãtãtor al oraºului”. ºi întrebându-l dar, când
mergi în Cezareea cum eºti socotit, îmi rãspunse: "mai jos mult,
decât boierii acelui loc”. ºi iar am zis: "dar când mergi la Antiohia, cum
ti se pare cã eºti?”. El îmi zise: "ca un im de rând”. Dar când mergi
la Þarigrad ºi te apropii de împãratul, cum te socoti? ºi
îmi rãspunse: "ca un sãrac”. Atunci îi zisei eu: "aºa este
ºi la pãcãtoºi”. Avraam când a vãzut pe Domnul, s-a
fãcut pãmânt ºi cenuºa; Isaiia zicea: "O, ticãlosul de
mine, cat sunt de necurat!”. La fel ºi Daniil, când era în groapa cu lei
ºi a venit Avacum cu pâine, zicându-i: "Primeºte bucata aceasta ce
ti-a trimis-o Dumnezeu”, a rãspuns cu mare smerenie: "Si-a adus aminte de
mine Dumnezeu?”. Vedeþi ce smerenie avea inima acestui bãrbat? Era în
groapa cu lei, care nicidecum nu-l vãtãmau, ºi învrednicindu-se
de cercetare dumnezeiasca, nu s-a socotit a fi ceva, ci cu înfricoºare s-a
mirat, zicând: "Si-a adus aminte de mine Dumnezeu”. De asemenea ºi cei
trei tineri, fiind în vãpaia cuptorului, care de ºapte ori fusese ars
de tiranul ºi nicidecum vãtãmându-se, fiind acoperiþi
ºi feriþi de îngeri, nu s-au socotit a fi ceva, sau cã pentru
bunãtatea lor s-au învrednicit acelei cercetãri, ci cu totul smerindu-se,
ziceau cã nu sunt vrednici sa-si deschidã gura mãcar, ci pentru
Avraam cel iubit, Isaac sluga, ºi Israil sfântul se rugau sã nu fie
pãrãsiþi pana la sfârºit. Vedeþi smerenia
sfinþilor, cat de smerite sunt inimile lor în vreme de cercetare! Chiar
ºi atunci când însuºi Dumnezeu îi alegea sa-i trimitã spre
ajutorul oamenilor, ei se cucereau ºi se sfiiau. Aºa se ruga Moise:
"Trimite Doamne pe altul, cã eu
sunt gângav ºi peltic la limbã”, iar Ieremia zicea: "mai tânãr
sunt eu”. în scurt, toþi sfinþii aveau aceastã smerenie în inima
lor, din sãvârºirea poruncilor, cum am zis, ºi fugeau de
proslãvire. în ce chip cineva fiind îmbrãcat cu haine de aur, de vei
arunca asupra-i vre-un petic de hainã murdarã, fuge ca sã nu-si
mânjeascã haina lui cea cinstitã, tot aºa ºi sfinþii
fiind îmbrãcaþi cu faptele cele bune, fug de slava oamenilor ca
sã nu se apuce de ea. Iar cei ce iubesc slava deºartã se
aseamãnã cu cei goi; cã precum aceia de gãsesc vreun petic,
se nevoiesc sa-si acopere ruºinea cu el, asemenea ºi cei goi de
faptele cele bune, cautã slava oamenilor cu care sã-si acopere
goliciunea lor.
Cum este, sau cum se naºte în suflet
aceastã smerenie, nu poate cineva a o spune cu cuvântul. Numai sufletul ce
se va învrednici de a o câºtiga o cunoaºte din fapte. Odatã,
grãia avva Zosima pentru smerenie. Un filozof, gãsindu-se acolo
ºi vrând sã afle adevãrul, îi zise: "Spune-mi pãrinte, cum
te numeºti pe tine pãcãtos? Nu ºtii cã ai fapte bune,
nu vezi cã eºti sfânt, nu vezi cã faci poruncile lui Dumnezeu?
Iar dacã le faci pe acestea cum te socoþi pe tine
pãcãtos?”. Bãtrânul, însã, nu-i rãspunde alta,
fãrã numai îi zicea: "Nu ºtiu cum sã-þi spun, decât
numai cã sunt aºa”. Dar filozoful necontenit iscodind, bãtrânul
iar a început a-i zice cu prostimea sa cea sfãntã: Nu mã
supãra mai mult, cã eu, în scurt, aºa sunt!” Vãzând eu
cã bãtrânul se tulbura îi zisei: "Nu cumva este acest lucru ca
ºi filozofia, ºi ca meºteºugul doftoricesc, care daca le
învaþã ºi le deprinde bine cineva, devine obicei, o a doua fire,
atât la filozof, cât ºi la doftor?”. Aceasta însã, se face puþin
cate puþin, din lucrare, dar cum se face aceasta ºi cum a ajuns el la
aceastã deprindere a lucrului, nu se poate spune, nici arãta. Pentru
cã, precum am zis, pe îndelete s-a fãcut aceasta, fãrã a
simþi cum se alcãtuieºte aceastã deprindere a
meºteºugului. Aºa este ºi smerenia: din lucrarea poruncilor
se naºte obiceiul smereniei sufletului, dar nu se poate povesti cu
cuvântul cum s-a fãcut deprinderea ºi obiceiul acelei fapte bune.
Auzind avva Zosima aceasta, s-a bucurat ºi
îmbrãþiºându-mã, mi-a zis: "Ai aflat lucrul, aºa este
precum ai zis”. ºi s-a liniºtit ºi filozoful primind cuvântul.
De asemenea ºi bãtrânii, ne-au spus unele
lucruri ca sã ne facã sã pricepem aceastã smerenie, dar cum
este obiºnuinþa ce se face dintr-însa n-au putut sã o
spunã. De vreme ce însuºi pãrintele Agaton, fiind pe moarte
ºi întrebat de fraþi: "Si þie iþi este fricã
pãrinte?”, a zis "Cât am putut, am silit firea mea la pãzirea
poruncilor, dar om sunt, ºtiu eu dacã a plãcut lui Dumnezeu
fapta mea? Cã alta e judecata lui Dumnezeu ºi alta a oamenilor!”.
Iatã, ne-a dat ochi sã o vedem ºi minte sã o pricepem, dar
cum este ºi cum face în suflet, nu s-a aflat nimeni sã o spunã,
nici nu a putut sã o priceapã, precum am spus de atâtea ori. Ceea ce
pricinuieºte smerenia, însã, ne-au spus-o pãrinþii,
cãci zice la Pateric: un frate a întrebat pe un bãtrân zicând: "ce
este smerenia?”. ºi a rãspuns bãtrânul: "Smerenia este o mare
ºi dumnezeiascã faptã, iar calea smereniei sunt ostenelile cele
trupeºti ce se fac cu mintea ºi cugetarea cea cu prostimea de a se
socoti pe sine întru toate mai mic decât toþi, precum ºi
rugãciunea cea neîncetatã”. Aceasta este calea smereniei, dar
smerenia în sine este dumnezeiascã ºi nepriceputã. Dar oare de
ce a zis cã ostenelile trupeºti duc sufletul la smerenie? Cãci,
în cugetarea despre prostimea sa, a se socoti pe sine, adicã, mai
nevrednic decât toþi, am spus-o mai sus cã se împotriveºte
mândriei ºi este smerenia cea dintâi; cãci, cum ar putea sã se
socoteascã mai mare decât fratele sãu, sã se
semeþeascã în ceva, sã defaime sau sã huleascã pe
cineva cel ce se socoteºte mai prejos decât toþi? Am arãtat de
asemenea cã rugãciunea necontenitã se împotriveºte mândriei
celei de-a doua. Pentru cã cel cucernic ºi smerit, cunoscând cã
nu este cu putinþa a face vre-o faptã bunã fãrã
ajutorul lui Dumnezeu, neîncetat se roagã ca sã facã Domnul
milã cu dânsul ºi sa-i ajute a face binele. ºi orice lucru
sãvârºeºte, crede cã din darul lui Dumnezeu l-a fãcut
ºi nu se mândreºte ci întotdeauna se roagã sã nu se
lipseascã de acest ajutor, ca sã nu se vãdeascã
neputinþa lui. Astfel, necontenit cu cât de sileºte spre fapte bune,
cu atât se smereºte ºi cu cât se smereºte cu atât sporeºte
întru smerenia sa. În ce chip ºi ostenelile trupului pleacã sufletul
spre smerenie ºi cum se face aceasta lucrare, sã va spun acum.
Dupã ce a cãzut sufletul în cãlcarea
poruncii, s-a robit ticãlosul, precum zice Sfântul Grigorie, de pofta
trupeascã ºi s-a supus patimilor ºi neînfrânãrii. Oarecum
s-a smintit ºi s-a fãcut sufletul ca un trup, pentru care zice
ºi Scriptura: "Nu va rãmânea Duhul meu întru aceºti oameni,
pentru cã sunt trupuri”. Împreunã cu trupul pãtimeºte
ºi sufletul ºi se pleacã cu voinþa ticãlosul, la
sãvârºirea pãcatelor ce se fac cu trupul, precum aceea a zis
bãtrânul cã ºi ostenelile trupeºti aduc pe om la smerenie.
Cã intr-un fel se afla sufletul celui sãnãtos ºi în altul
al celui bolnav; într-un fel al celui sãtul ºi în alt fel al celui
flãmând. ªi iarãºi, într-un fel este sufletul celui
cãlare ºi în altul al celui ce umblã pe jos; altfel al celui ce
ºade în scaun, altfel al celui ce ºade jos pe pãmânt, altfel al
celui dezbrãcat ºi altfel al celui împodobit cu haine luminoase. Din
acestea , smerindu-si trupul, împreunã se smereºte ºi sufletul.
Pentru aceasta a petrecut bãtrânul afara patruzeci de nopþi ºi
n-a intrat sub acoperãmânt pânã ce n-a fãcut trupul lui cosit ca
fiarele cele sãlbatice. Însã osteneala, atunci foloseºte, când
nu se face prin cârtire, ci spre smerenie. Deci, bine a zis bãtrânul
cã ºi ostenelile trupeºti aduc smerenie. Sfântul Dumnezeu
sã ne dãruiascã ºi noua smerenie, cã din mari
rãutãþi izbãveºte pe om si-l acoperã de multe
ispite. Cãruia se cuvine slava ºi puterea în veci,
Amin!
|
