Sfântul
Ioan, în epistolele sale soborniceºti zice cã desãvârºita
dragoste leapãdã afarã frica. sã vedem ce vrea sã
arate sfântul cu aceasta, despre ce dragoste e vorba ºi despre care frica.
Proorocul David zice: Temeþi-vã de Domnul toþi sfinþii Lui,
ºi multe alte asemenea aflãm în Scripturã. Deci, dacã se
tem de Domnul ºi sfinþii Lui, care îl iubesc, cum zice cã
dragostea cea deplinã leapãdã frica? Din acestea înþelegem
cã sunt douã frici: una a acelora ce de curând au început a face voia
lui Dumnezeu, pentru frica muncilor viitoare; iar cealaltã a
sfinþilor, care dupã ce sãvârºesc toate poruncile ºi
ajung la mãsura dragostei celei depline, se tem sã nu cadã din
acea dragoste. De aceea, cei dintâi se numesc începãtori (arharii)
cãci nu fac binele pentru Dumnezeu ci pentru frica muncilor, iar cei de-al
doilea sunt desãvârºiþi cã pentru dragostea lui Dumnezeu
fac bunãtãþile ºi iubind pe Domnul se silesc sã-i
placã Lui. Aceºtia ºtiu ce este fapta cea bunã, au cunoscut
cât este de bine a fi împreunã cu Domnul, aceºtia au ajuns la
mãsura dragostei celei depline ce zice sfântul, dragoste care-i aduce la
frica cea deplinã, pentru cã unii ca aceºtia se tem ºi fac
voia lui Dumnezeu nu de teama pedepsei, ci pentru cã au gustat
dulceaþa lui Dumnezeu ºi s-au alcãtuit din dragostea Lui; le
este fricã sã nu cadã cumva dintr-însa ºi tare se tem
sã nu o piardã. Aceastã fricã desãvârºitã ce
se naºte din dragoste, scoate afarã frica cea dintâi. Pentru aceasta
zice cã dragostea cea desãvârºitã scoate afarã frica.
Însã nu este cu putinþã sã ajungã cineva la
aceastã fricã desãvârºitã de nu va avea pe cea dintâi.
Cã precum zice marele Vasile, în trei chipuri putem sã plãcem
lui Dumnezeu: sau fãcând voia Lui de frica pedepsei ºi suntem în
starea slugilor; sau sãvârºind bunãtatea pentru plata
fãgãduinþelor ºi pentru folosul nostru ºi ne
asemãnãm celor ce slujesc cu simbrie; sau ne sârguim sã facem
binele pentru însãºi bunãtatea ºi dragostea lui Dumnezeu
ºi atunci suntem în starea fiilor. Cã fiul, dacã ajunge la
vârsta deplinã ºi la înþelegere, face voia pãrintelui
sãu nu pentru cã se teme de bãtaie, nici pentru platã, ci
mai vârtos iubindu-l face cu bucurie toatã voia pãrintelui sãu
ºi se poartã cu toatã cinstea ºi cuviinþa
faþã de el, fiind încredinþat cã toatã avuþia
pãrinteasca este a lui. Aceasta se învredniceºte sã audã
ºi de acum nu mai este slugã ci fiu ºi moºtean lui Dumnezeu
prin Hristos. Nu se mai teme de Dumnezeu pentru munci, ci pentru dragoste,
precum zicea marele Antonie: „Mie nu-mi mai este fricã de Dumnezeu, ci-L
iubesc pe El”. ºi Domnul a zis lui Avraam când voia sã
jertfeascã pe fiul sãu: Acum am cunoscut cã tu te temi de
Dumnezeu, însemnând desãvârºita fricã ce se face din dragoste.
Altfel, cum ar fi zis Dumnezeu lui Avraam: tocmai acum am cunoscut cã te
temi, când Avraam nu scârbise pe Dumnezeu mai înainte, ci tot supus a fost
ºi a urmat toate poruncile lui, lãsându-si toate ale sale ºi
nemernicind în pãmânt strãin ºi intre oameni idolatri ºi cu
totul necunoscatori ai numelui lui Dumnezeu? Însã dupã toate acestea,
tocmai când a suferit acea înfricoºatã ispitã a jertfirii fiului
sãu ºi a arãtat dragoste desãvârºitã cãtre
Dumnezeu, hotãrând sã junghie pe unul nãscut, fiul sãu
Isaac, atunci i-a zis Dumnezeu: acum am cunoscut cã te temi tu de
Dumnezeu. Cu adevãrat, pentru aceastã desãvârºitã
fricã a sfinþilor i-a zis pentru cã sfinþii nu de frica
muncii sau pentru vreo platã fãceau voia lui Dumnezeu, ci numai
pentru dragostea Lui, temându-se sã nu facã ceva împotriva lui
Dumnezeu. Pentru aceea zice, dragostea scoate afarã frica. Însã,
precum am zis, nu poate câºtiga cineva frica cea dintâi, de nu va avea mai
înainte frica desãvârºirii, dupã cuvântul: începutul
înþelepciunii este frica de Dumnezeu. ºi iarãºi: începutul
ºi sfârºitul este frica de Dumnezeu. Început fiind frica cea
începãtoare, de la care se ajunge la frica cea desãvârºitã
a sfinþilor. cât pentru noi, frica cea dintâi este cea care ne
pãzeºte de toatã rãutatea, cãci zice: de frica
Domnului se depãrteazã fiecare de rãutate. Cãci în ce chip
sluga întâi de fricã începe a sluji, apoi deprinzându-se ºi
mulþumind pe stãpân, îndrãzneºte a cere ºi platã,
ºi aºa multã vreme sluga mulþumind pe stãpân cu
slujba, iar stãpânul îndulcind pe slugã cu plata, se alcãtuieºte
între dânºii o dragoste, încât stãpânul începe a socoti pe acea
slugã bunã ca pe un fiu, iar sluga pe stãpânul sãu ca pe un
pãrinte; aºa ºi noi, întâi începem a ne teme de Dumnezeu pentru
muncile viitoare, apoi ne sârguim a-l sluji pentru platã, ºi ostenindu-ne
cu ajutorul lui Dumnezeu vreme îndelungatã, ºi deprinzându-ne a face
binele, ajungem a gusta dulceaþa dragostei Lui, de care apoi nimic nu ne
mai poate desparþi, precum zice apostolul. Ajungem în starea fiului,
iubind fapta bunã pentru însãºi bunãtatea ei ºi
temându-ne sã nu o pierdem pentru cã o iubim. De aceea proorocul
arãtându-ne deosebirea dintre aceste douã frici zice: veniþi
fiilor, ascultaþi-mã pe mine ºi vã voi învãþa frica
Domnului; cine este omul cel ce doreºte viata ºi care iubeºte sã
vadã zile bune? Luaþi aminte, fraþilor la fiecare grai al
proorocului, ca sã vedeþi câtã putere are. Întâi zice:
veniþi cãtre mine, chemându-ne la faptele cele bune, apoi
adaugã: fiilor. Sfinþii pe aceia numesc fii, care se întorc prin
cuvânt de la faptele cele rele spre cele bune, precum zice ºi apostolul:
fiii mei pentru care sufãr durerile naºterii pânã se va închipui
Hristos întru voi. Dupã ce ne cheamã ºi ne îndeamnã spre
aceastã schimbare, zice: frica Domnului vã voi învãþa pe
voi. Vedeþi îndrãznirea sfântului? Noi când vrem sã grãim
ceva despre vreun bine, totdeauna zicem: poftiþi sã vorbim
puþintel ºi de frica lui Dumnezeu sau despre altã faptã
bunã. Iar sfântul nu aºa, ci cu îndrãznire a zis: veniþi,
fiilor sã vã învãþ frica lui Dumnezeu. ªi adaugã:
cine este cel ce voieºte viata ºi sã vadã zile bune? Apoi,
ca ºi cum ar rãspunde cineva cã el voieºte sã
înveþe cum sã trãiascã ºi sã vadã zile bune,
zice: opreºte-þi limba de la rãu ºi buzele tale sã nu
grãiascã vicleºug, tãind îndatã lucrarea
rãutãþii prin frica de Dumnezeu. A opri limba de la rãu
înseamnã a nu mustra pe vecinul tãu, nici a-l sminti cu ceva, a-l
pãgubi sau a-l osândi; iar a nu grai buzele tale minciuna însemneazã
a nu meºteºugi, nici a vicleni în vreun fel sã înºeli pe
fratele tãu. Apoi zice: fugi de rãu ºi fã bine. Întâi a
grãit numai de câte un pãcat, adicã de clevetire, de
minciunã, apoi a cuprins toate rãutãþile, într-un cuvânt
zicând: fugi de la rãu, adicã depãrteazã-te de la tot
lucrul aducãtor de pãcat. Dar nu s-a oprit aici, ci a adãugat:
ºi fã bine. Pentru cã sunt unii care nu fac nici un rãu,
dar de nu vor face nici un bine, nu-i destul; cã este cineva care nu
nãpãstuieºte, dar nici milostenie nu face; unul nu
pizmuieºte, dar nici nu iubeºte pe altul. Pentru aceea a zis proorocul:
fugi de rãu ºi fã binele, arãtându-ne cele trei stãri
de care am zis: întâi ne învaþã frica de Dumnezeu, apoi ne
porunceºte sã ne depãrtam de rãu ºi mai pe urmã
ne îndeamnã sã începem ºi bunãtatea. Cã de nu se va
învrednici cineva a se opri de la rãu ºi sã fugã de el,
atunci lucreazã binele fireºte, povãþuindu-se spre
sãvârºirea faptei celei bune. Dupã ce a grãit acestea prea
bine ºi dupã rânduialã zice: cautã pacea ºi o urmeazã
pe ea; adicã nu numai sã o cauþi, ci ºi cu multã
sârguinþã aleargã sã ajungi la ea. Fiþi cu luare
aminte la acest cuvânt ºi vedeþi iscusinþa sfântului. Când se va
învrednici cineva sã fugã de rãu ºi sã facã bine
îndatã îi vine rãzboi de la vrãjmaºul. Deci se sileºte,
se osteneºte, se strãduieºte nu numai de teama de a nu se întoarce
iarãºi la rãutate, dar ca sã nu piardã plata ce
nãdãjduieºte sã ia pentru binele fãcut. Astfel
luptându-se ºi fãcând rãzboi cu vrãjmaºul, face binele
cu mare trudã ºi zdruncinare. Iar când se va învrednici sã se
umbreascã de ajutorul lui Dumnezeu ºi va începe a se deprinde întru
obiºnuinþa binelui, atunci cunoaºte odihna, atunci se
liniºteºte, atunci înþelege ce este scârba rãzboiului
ºi bucuria pãcii. De aceea o iubeºte, se nevoieºte ºi
aleargã dupã dânsa, ca sã o câºtige deplin. Oare cine este
mai fericit decât sufletul care se va învrednici sã ajungã la
aceastã mãsurã? Acela, precum am zis, ajunge în starea fiului,
dupã cum zice adevãrul: Fericiþi fãcãtorii de pace,
cã aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Acel suflet nu face binele pentru
altceva, decât numai pentru însãºi desfãtarea de acest bine.
Nimeni altul nu ºtie câtã bucurie are acel suflet, decât numai cel ce
a gustat dulceaþa faptei bune. Atunci acela simte ºi frica
desãvârºitã, precum am zis mai sus.
Iatã cã v-am arãtat ce
este frica cea deplinã a sfinþilor ºi ce este cea
începãtoare; din ce te izbãveºti ºi unde ajungi prin frica
de Dumnezeu. Acum sã vedem din ce vine frica de Dumnezeu ºi din ce se
depãrteazã.
Pãrinþii au zis cã frica
de Dumnezeu se câºtigã din aducerea aminte de moarte ºi de
muncile viitoare; din cercetarea în fiecare searã a felului cum ai
petrecut ziua, ºi iarãºi dimineaþa a felului cum ai
petrecut noaptea; din neîndrãznire ºi din locuirea împreunã cu
un om temãtor de Dumnezeu, precum se zice cã un frate a întrebat pe un
bãtrân: Ce voi face pãrinte, ca sã mã tem de Dumnezeu? La
care a rãspuns bãtrânul: mergi de locuieºte cu un om
temãtor de Dumnezeu ºi acesta te va învãþa. Cele împotriva
acestora gonesc de la noi frica de Dumnezeu, adicã: neaducerea aminte de
moarte ºi munci, neluarea aminte de noi înºine, necercetarea felului
cum petrecem ºi trãirea fãrã de grijã, locuirea cu
oameni fãrã fricã de Dumnezeu ºi mai vârtos
îndrãznirea, adicã neruºinarea de oameni, care este mai rea
decât toate. Aceasta este adevãrata pierzare, cã nimic nu
goneºte mai repede din suflet frica de Dumnezeu ca neruºinarea. De
aceea, avva Agaton, când a fost întrebat pentru îndrãznire, adicã
pentru neruºinare, a spus cã se aseamãnã cu o mare
vãpaie de foc, care când se aprinde, fug toþi de dânsa, fiindcã
arde ºi mistuie toate. Auziþi fraþilor, greutatea patimii,
vedeþi urgia, vedeþi rãutatea ei! ªi fiind întrebat mai cu
dinadinsul avva, de este cu adevãrat aºa de rea îndrãznirea, a
rãspuns: nu este altã patimã mai rea decât neruºinarea,
care este maicã a tuturor rãutãþilor. Foarte bine ºi
cu înþelepciune a zis: pentru cã dacã izgoneºte din suflet
frica de Dumnezeu care ne depãrteazã de la rãu, e limpede
cã unde nu este frica de Dumnezeu, acolo sunt toate patimile. Dumnezeu
sã ne izbãveascã de aceasta fiarã otrãvitoare!
Îndrãznirea este de multe feluri:
prin pipãire, cu cuvântul, cu vederea. Din neruºinare ajungi la
vorbã deºartã, la cuvinte urâte, la desfrânare, îndemnând
ºi pe alþii la râs neruºinat. Îndrãznire este ºi de a
te apropia de altul fãrã trebuinþã, a-l apuca ºi a
întinde mâna la ceva cu netrebnicie; a împinge pe cineva, a rãpi cu sila
ceva sau a te uita la altul cu neruºinare. Pe toate acestea le face
îndrãznirea, care se sãlãºuieºte în sufletul lipsit de
frica de Dumnezeu, ºi din ea puþin cate puþin, ajungi la
defãimare. Pentru aceea, Dumnezeu, când a dat poruncile legii a zis:
Faceþi cucernici pe fiii lui Israil! Pentru cã din neevlavie, din
desfrânare ºi din neruºinare ajungi sã nu cinsteºti chiar
pe Dumnezeu ºi sã defaimi poruncile Lui. De aceea, nu este rãu
mai mare decât îndrãznirea, pentru cã ea pierde evlavia, goneºte
frica de Dumnezeu ºi naºte hula. Având îndrãznire unul
cãtre altul, ne desfrânam unul pe altul, nu ne bãgam în seama, ne
grãim de rãu ºi ne ocãrâm ºi de vedem ceva spre care a
cãuta nouã înºine nu ne este de folos, alergãm îndatã
ºi bârfim, îl aruncãm ºi în inima altui frate, stricându-ne nu
numai pe noi, ci ºi pe el smintindu-l, punând în sufletul lui otrava
omorâtoare. Având el adesea mintea spre rugãciune sau spre alt lucru bun,
mergem ºi-l tulburãm, ºi nu numai îl zãticnim de la acel
bine, ci îl aducem ºi în ispitã. ªi nu este lucru mai greu decât
acesta, adicã, nu numai pe sine a se strica, ci ºi pe fratele
sãu.
Sã luam aminte, dar,
fraþilor! sã fim cu evlavie, sã ne temem de stricãciunea
noastrã ca ºi de a fraþilor noºtri; sã ne cinstim unul
pe altul, sârguindu-ne sã nu cãutãm fãrã ruºine
unul în obrazul altuia. Cã ºi acesta (precum au zis din sfinþii
cei bãtrâni) este un chip al îndrãznirii. De se va întâmpla sã vezi
pe fratele tãu pãcãtuind, nici sã nu-l treci cu vederea
tãcând ºi lãsându-l sã se piardã, dar nici sã
nu-l mustri cu cuvinte proaste, ci cu întristare ºi cu fricã de
Dumnezeu sã o spui celui ce poate sã-l îndrepteze, sau însuºi cu
dragoste ºi cu smerenie sã-i zici: iartã-mã frate, precum
vãd nu umblãm cu bunã rânduialã ºi cutare lucru nu-l
facem bine. Iar de nu te va asculta, spune celui cãtre care ºtii,
cã fratele are evlavie; bãtrânului sãu sau egumenului, ca
dupã greºealã sã-l îndrepteze. Însã cum am spus, numai
cu scop de îndreptare a fratelui – sã faci aceasta – ºi nu cu
ponosire, nu cu grãire de rãu, nu spre necinste, nu ca sã-l
ruºinezi, nu ca sã-l osândeºti. Nu cumva cu pricinã de
îndreptare sã ai în inimã vreuna din cele de mai sus; cã în
adevãr îþi spun, chiar ºi duhovnicului tãu de vei spune o
greºealã a fratelui, însa nu cu gând de îndreptare, ci cu
defãimare ºi înfruntare, mozavirie faci ºi este pãcat.
Cerceteazã-þi, de aceea, bine inima. ºi de vezi într-însa vreo
miºcare de patima, mai bine sã taci ºi sã nu zici nimic.
Iar dacã nu ai nici o meteahna asupra fratelui, ci pentru folos vrei
sã-i spui (te supãrã adicã cugetul înlãuntru) spune cu
smerenie egumenului atât cugetul tãu cât ºi greºeala fratelui
zicând: ºtiinþa mea mãrturiseºte cã pentru îndreptarea
fratelui vreau sã-þi spun, dar simt înlãuntru un gând amestecat,
poate pentru cã am avut odatã mânie asupra lui, sau este de la
vrãjmaºul sã mã opreascã, sã nu se facã
îndreptare, nu ºtiu. Iar egumenul îi va spune cã este de
trebuinþã sã-i spunã sau sã nu-i spunã. sã
ºtii însa ºi aceasta. Se întâmplã uneori de greºeºte
cineva, nu pentru folosul fratelui ºi nici pentru stricãciune sau
vreo pizmã, ci numai din simplã vorbã. Iar fratele aflând
cã a fost defãimat se scandalizeazã, din aceasta se face
scârbã ºi se adaugã ºi altã stricãciune.
Aºadar, la ce foloseºte bârfirea? Cãci când va grai cineva
pentru folosul fratelui, nu lasã Dumnezeu sã se aþâþe
tulburare sau smintealã, sau sã se pricinuiascã vreo
stricãciune.
De aceea, sã ne sârguim fraþilor,
a ne pãzi limba sã nu grãiascã ceva rãu despre fratele
nostru, nici sã-l smintim cu cuvântul, cu chipul sau prin altceva, nici
sã nu fim lesne porniþi la orice; ba chiar ºi când se va
întâmpla sã auzim pe cineva grãind de rãu pe fratele nostru,
sã nu ne însoþim ºi noi la cuvântul lui, nici sã nu ne unim
la grãirea de rãu, ºi nici sã nu ne pornim asupra fratelui
cu mânie sau cu urâciune. Acestea nu sunt urmãri ale celor ce vor sã
se mântuiascã, nici ale celor ce se sârguiesc sã-ºi câºtige
frica de Dumnezeu. Ci mai vârtos sã ne întâmpinãm unii pe alþii
cu evlavie ºi smerenie, plecându-ne capetele unul altuia, atât pentru
închinãciune cât ºi pentru smerenie. Cã ni se cuvine nu numai
înaintea lui Dumnezeu sã ne smerim, ci ºi faþã de fratele
nostru, ceea ce cu lesnire putem face când nu vom fi supuºi voii noastre.
Fraþilor! De va face cineva vreun
bine ºi va vedea cã fratele sãu râvneºte fie sã-l
facã ºi el, fie sã se fãleascã cã l-a fãcut,
sã nu se îndãrãtniceascã, ci sã lase pe fratele
sãu sã-ºi facã voia sa, ºi mai mult folos va avea cu
aceasta, decât dacã el însuºi ar face acel bine. Nu ºtiu ca eu
în viatã sã fi fãcut vreodatã alt bine decât numai cã
am pãzit aceasta: totdeauna, în toatã viata, ºi la orice, am dat
întâietate fratelui meu, nesocotindu-mã pe mine mai vrednic sau mai de
cinste decât el, ci pururea punându-l pe el înaintea mea. În vremea când eram
încã la mânãstirea avvei Seridon, s-a îmbolnãvit sluga
bãtrânului avva, Ioan, care era cu avva Varsanufie ºi mi-a poruncit
egumenul sã slujesc eu bãtrânului. Cu atâta bucurie am primit
porunca, încât sã mã credeþi fraþilor, cã
apropiindu-mã de locuinþa bãtrânului, mã închinam la
uºa chiliei lui ca înaintea cinstitei Cruci ºi cu mare osârdie
slujeam; cã cine n-ar fi dorit sã slujeascã unui astfel de bãtrân,
care avea ºi viatã sfântã ºi cuvânt minunat! ªi în
toate zilele, când îi fãceam metanie ca sã iau blagoslovenie sã
mã duc, îmi zicea câteva ceva, din patru cuvinte, cum avea obicei de a
grãi. ªi zicea aºa: îþi spun odatã frate (cã
aºa obiºnuia sã grãiascã la tot cuvântul: îþi
spun odatã frate): Dumnezeu sã pãzeascã dragostea! Cã
pãzindu-se cineva sã nu sminteascã cu nimic pe fratele sãu,
câºtigã smerenia. În alt rând îmi zicea: odatã îþi spun
frate! Dumnezeu sã pãzeascã dragostea! Pãrinþii au zis
cã nu putem niciodatã sã punem voia noastrã înaintea
fratelui nostru. Alteori iar zicea: Zicu-þi odatã frate! Dumnezeu
sã pãzeascã dragostea! Fugi de cele omeneºti ºi te
mântuieºte. Unul altuia purtaþi greutãþile ºi aºa
împliniþi legea lui Hristos. Aºa, întotdeauna, bãtrânul îmi
dãdea câte o porunca din cele patru, când ieºeam de la dansul, ca o
merinde, pe care cu multã luare aminte o pãzeam. ªi cu toate
cã eram legat cu atâta dragoste de acel bãtrân sfânt ºi mult mai
bucuros de acea slujbã, dar când simþeam cã vreunul din
fraþi râvneºte ca el sã-l slujeascã, mergeam la egumenul
ºi mã rugam zicându-i: cutãrui frate se cuvine de vei porunci,
pãrinte sã slujeascã bãtrânului. Deºi nu mã slobozea
egumenul ºi nici bãtrânul, totuºi mã nevoiam pe cât îmi era
cu putinþã sã fac voia fratelui meu ºi în cei nouã ani
cât am stat acolo, nu ºtiu sã fi grãit cuiva de scârbã sau
de mâhnire. Sã mã credeþi ºi aceasta. Odatã a venit
dupã mine un frate, înjurându-mã, de la spital pânã la
bisericã ºi nicidecum nu i-am rãspuns cuvânt. Ba ºi când a
aflat egumenul (nu ºtiu cine îi va fi spus) ºi a voit sã-l
canoniseascã, am alergat ºi am cãzut la picioarele lui,
rugându-l, zicând: nu-l mâhni pentru Domnul, eu am greºit, nu-i vinovat
fratele. Un altul, iarãºi, fie din îndemnul vrãjmaºului,
fie din prostime (Dumnezeu ºtie), vreme de un an de zile, în toate
nopþile îºi fãcea udul la cãpãtâiul meu, încât
ajunsese umezeala pânã la aºternut, iar alþi fraþi veneau
în toate zilele de-ºi scuturau rogojinele de ploºniþi înaintea
chiliei mele. ªi atât de multe intrau în chilia mea, cã nici vremea
nu-mi ajungea sã le omor de mulþime, iar când mergeam sã mã
culc, toate se adunau pe mine. De ostenealã multã, adormeam ºi
nu le simþeam, numai când mã sculam gãseam tot trupul
vãrgat de mâncãrimea lor. Insã niciodatã nu am zis cuiva
pentru aceasta: frate, pentru ce faci aºa? Nici nu ºtiu sã fi
grãit vreodinioarã cuvânt ca sã smintesc sau sã întristez
pe cineva dintre fraþi.
De aceea,
învãþaþi-vã ºi voi iubiþilor, sã
purtaþi greutatea unul altuia, învãþaþi-vã sã va
ruºinaþi unul de altul. Iar dacã cineva dintre voi se va
întâmpla a auzi cuvânt care sã nu-i placã sau de va suferi vreo
împotrivire de la cineva, sã nu se mânie îndatã, nici sã se
tulbure sau sã se scârbeascã, ca sã nu-ºi piardã
osteneala ºi folosul, avându-ºi inima tulburatã ºi
neînstare a suferi puþinã ispitã. Unul ca acela se
aseamãnã pepenului galben care, fiind atins de câte un mic ghimpe,
îndatã face ranã mare ºi putrezeºte. Ci mai vârtos sã
aveþi inimã treazã, inimã viteazã, cuget întãrit
spre rãbdare, ca sã puteþi birui cele ce vi se pot întâmpla
ºi peste toate sã vã iubiþi unul pe altul. De va avea
cineva ascultarea sa sau se va trimite în ajutorul altui frate, al
grãdinarului, chelarului sau bucãtarului sau oricãrui frate,
sã se nevoiascã a sãvârºi porunca, pãzindu-ºi
nesmintitã aºezarea sa; nici spre mânie pornindu-se, nici spre
poftã alunecând, nici altã voie a sa urmând; sã nu cugete în
inima lui cu îndreptare de prigonire nici cârtire împotriva poruncii
stareþului, ci ori micã ori mare, ascultarea ce i se va da sã nu
o defaime, nici sã nu se leneveascã a o împlini, cã neascultare
face ºi nu este bunã nebãgarea de seamã, dar nici vremea
pravilii sale sã nu se ºtirbeascã; cã nu voim ca cineva,
lãsându-ºi pravila sã facã rucodelie. La orice slujbã
vã aflaþi, oricât de mare folos ar avea, nu voim nicidecum sã
faceþi ceva cu gâlceavã sau cu tulburare. Sã ºtiþi
cã tot lucrul ce-l faceþi, fie mare ori mic, face abia a opta parte
din paza nesmintelii voastre. Iar de se va întâmpla cã pentru aceasta
sã rãmânã ascultarea jos, fiindcã mai mare poruncã
sãvârºiþi pãzindu-vã de netulburare, acea
jumãtate din patru (acea optime adicã) care numai s-a început cu
pace, se socoteºte drept opt (adicã un întreg de opt ori mai mult),
pentru cã v-aþi oprit tot cu pace, aºa de mare preþ are
netulburarea. Deci când lucraþi, de voiþi a sfârºi lucrul
deplin, sã vã nevoiþi a urma ºi porunca pazei voastre,
împlinind ºi ascultarea, care este, precum am zis, a opta parte. Iar de
cunoaºteþi cã negreºit se întâmplã smintealã din
aceastã slujbã ºi pricepeþi cã sau voi
înºivã va stricaþi, sau pe altul puteþi sminti cu prigonirea acelei ascultãri, mai
bine sã lipseascã. Cã nu e bine a pierde cineva jumãtatea
parþii a patra ca sã câºtige pe cea de-a opta. (Poate aºa:
e mai bine a pierde cineva jumãtatea parþii a patra – optimea
adicã – ca sã câºtige pe cea de opt ori mai mare). Iar de va
face cineva aceasta, unul ca acela nu face slujba sã dupã Dumnezeu,
ci sau din trufie, sau pentru plãcerea oamenilor; se stricã ºi
pe sine ºi sminteºte ºi pe fratele sãu. Poate sã-l
laude oamenii zicând cã nimeni n-a putut sa-l clinteascã din treaba
sa, dar adevãr zic vouã, unul ca acesta mai mult se
pãgubeºte, decât se foloseºte. Vai de acest fel de vitejie!
Aceasta, fraþilor nu este biruinþã, ci pagubã; cã e
mare pierzare a prigoni ºi sminti pe fratele sãu numai ca sã
isprãveascã lucrul slujbei sale; aceasta pãgubeºte ºi
al optulea ºi nu se foloseºte nici de jumãtatea a patra. A
rãmâne neisprãvitã treaba e o mica paguba, dar a-l sâcâi ºi
a-l mâhni pe fratele tãu, mãcar pentru orice pricina ar fi, ori
pentru slujbã, ori pentru hranã, mare pagubã faci, cãci
ieºi din porunca lui Dumnezeu, aceasta va sã zicã al optulea
ºi jumãtate a parþii din patru. De aceea, iatã vã
spun, chiar eu de voi trimite pe cineva la vreo slujbã ºi va vedea
cã se face tulburare sau cã se pricinuieºte vreo smintealã,
mai bine sã lase ascultarea ºi sã se lipseascã de
slujbã, decât sã se pricinuiascã vãtãmare, fie
luiºi sau fratelui sãu. Altfel, precum am zis, mult vã
pãgubiþi, aceasta e adevãrata pierzare.
Vi le spun acestea nu ca sã
gãsiþi pricinã de sfialã ºi lenevire, sã
pãrãsiþi ascultarea ºi sã lãsaþi lucrurile
sã se strice, cãlcându-vã însãºi conºtiinþa
voastrã, numai pentru ca sã fiþi fãrã de grijã;
nici iarãºi vi le grãiesc pentru ca sã cãdeþi în
osânda neascultãrii ºi sã începeþi a zice fiecare din voi:
eu nu pot face aceasta, cã mã smintesc. Cãci cu acest cuvânt de
pricinã, nu veþi face nici o ascultare, nici nu veþi putea
împlini vreo poruncã a lui Dumnezeu; ci mai vârtos sã va
sârguiþi ºi sã depuneþi toatã silinþa ca sã
faceþi orice ascultare, îngrãdindu-vã între voi cu dragoste,
plecându-vã unul altuia, cinstind ºi smerindu-vã unul altuia, cã
nimic nu este mai tare ca smerenia. Iar de va vedea cineva pe fratele sãu
mâhnit, sau însuºi se va simþi tulburat, atunci sã
rãmânã jos acea slujbã care aduce poticnire. De asemenea,
vã zic sã va smeriþi unul altuia, nelãsând sã
ajungã lucrul la mai mare vãtãmare, cã mai bine este,
precum am zis de mai multe ori, sã nu se facã slujba precum
voiþi, ci dupã întâmplarea trebuinþei, decât sã vã
tulburaþi pe voi ºi pe fratele vostru, unul pe altul sã vã
smintiþi ºi sã vã pãgubiþi mult pentru puþin,
din neînþelegere de cuvinte. Cãci, cu gâlcevirea se
pãgubeºte omul dintr-amândouã pãrþile ºi nimic nu
câºtigã. Toate lucrurile sã le facem ca sã ne folosim. Dar
ce folos putem câºtiga de nu ne vom smeri unul altuia, ba dimpotrivã
ne vom ºi tulbura ºi sminti unul pe altul? Nu ºtiþi ce zic
bãtrânii cã de la vecin este ºi viata ºi moartea?
Acestea se cuvine, fraþilor
sã le socotiþi pururi între voi ºi sã vã aduceþi
aminte de cuvintele sfinþilor bãtrâni. Sã vã nevoiþi
cu dragoste ºi cu fricã de Dumnezeu, ca sã urmaþi folosul
ºi al vostru ºi al fraþilor voºtri. Astfel vã
veþi putea folosi de toate câte vi se vor întâmpla ºi veþi spori
cu ajutorul iubitorului de oameni Dumnezeu, care sã vã
dãruiascã frica Lui, cãci zice: de Dumnezeu sã-þi fie
fricã ºi poruncile Lui sã le pãzeºti, pe care,
amândouã, tot omul dator este sã le facã; cãrui Dumnezeu
milostiv se cuvine toatã slava ºi închinãciunea în veci.
Amin!
|