PENTRU CA SA SUFERIM ISPITELE CU MULTUMITA SI FARA TULBURARE
Bine
a zis avva Pimen ca sporirea monahului se cunoaste in ispite. Monahul care
vine sa slujeasca lui Dumnezeu cu adevarat, trebuie negresit (precum zice
Intelepciunea) sa-si gateasca sufletul de ispite, ca sa nu-i para rau niciodata
de cele ce i se intampla, stiind ca nimic nu se face fara voia lui Dumnezeu
din cele ce i se intampla si ca toate cate se fac se fac cu voia lui Dumnezeu
cu adevarat trebuie sa fie si bune si spre folosul sufletului le face,
fiindca ne iubeste si-i este mila de noi. De aceea, sa multumeasca bunatatii
Lui pentru toate, precum zice Apostolul. Si niciodata sa nu se intristeze
de orice i se va intampla, ci fara tulburare sa primeasca cele ce-i vin,
si cu smerenie si cu nadejdecatre Dumnezeu, sa creada, precum am zis, ca
toate cate face Dumnezeu, le face fiindca ne iubeste, din bunatatea lui,
si nu este cu putinta acestea sa fie mai bunealtfel decat cum Dumnezeu
le face. Daca cineva, avand un prieten, care stie ca il iubeste, orice
ar patimi de la el, fie si lucru de scarba, zice ca aceasta o a facut prietenul
meu pentru ca ma iubeste si niciodata nu crede ca prietenul sau ii voieste
raul, cu cat mai vartos suntem datori sa socotim aceasta despre Dumnezeu,
care ne-a zidit, ne-a socos dintru nefiinta si s-a facut om pentru noi,
sa credem, adica, ca toate le face pentru binele nostru. Despre un prieten
ar putea sa creada cineva, ca face acestea din dragoste si mila pentru
el, dar nestiind sa chiverniseasca cum se cade lucrul, greseste si nevrand;
dar despre Dumnezeu nu putem spune aceasta, ca El este izvorul intelepciunii
si cunoaste toate cele ce sunt pentru binele nostru si dupa folos ne chiverniseste
pana si la cele mai mici. Ar putea zice iarasi cineva despre prieten: desi
ma iubeste, ii este mila de mine si stie sa ma chiverniseasca, dar nu poate
sa-mi ajute la cele ce stie ca-mi sunt de folos. Despre Dumnezeu nici aceasta
nu o putem zice, ca toate le poate si nimic nu-i este cu neputinta. Deci,
daca stim despre Dumnezeu ca ne iubeste si-i este mila de zidirea Lui,
ca El este izvorul intelepciunii, ca stie sa ne chiverniseasca si nimic
nu-i este cu neputinta, ci toate slujesc Lui, trebuie sa credem ca tot
ce face, le face pentru folosul nostru si asa se cuvine sa le primim cu
multumire, precum am mai zis, ca de la un stapan bun si milostiv, chiar
daca sunt intristatoare, ca pe toate le face cu dreapta judecata si nu
trece cu vederea (fiind drept si milostiv) nici cea mai mica scarba a noastra.
Cineva ar putea sa se indoiasca adesea intru sine, zicand: Daca cineva
pacatuieste din pricina vreunei scarbe, cum este cu putinta a spune ca
pentru folosul sau este? Sa stiti insa ca nu din vreo nevoie intamplatoare
greseste cineva, ci din nerabdare si pentru ca nu vrem sa suferim nici
cea mai mica scarba, sau sa patimim ceva impotriva voii noastre. Caci,
peste puterea voii noastre, nu ne lasa Dumnezeu sa fim ispititi, precum
zice si Apostolul: "Credincios este Dumnezeu care nu ne va lasa sa fim
incercati peste puterea noastra". Noi suntem nerabdatori si lenesi, si
fara smerenie, de aceea suferim. Si cu cat ne silim sa scapam de ispite,
cu atat ne ingreunam de ele, ca neavand rabdare, niciodata nu ne putem
mantui de ele.
Sunt unii care innoata pe mare, pentru vreo trebuinta. Cei ce stiu mestesugul
innotarii, cand vad vreun val venind asupra lor, se pleaca sub dansul pana
ce trece, si asa innoata fara vatamare; iar cei ce nu stiu, vrand sa stea
impotriva valului, sunt aruncati afara si impinsi departe. Iar daca incep
iarasi a innota, venind alt val, de-i va sta si acestuia impotriva, iarasi
sunt aruncati afara. Si nu numai ca se ostenesc in zadar nesporind inainte,
ci se zdruncina rau. Iar de se vor pleca sub val, precum am zis, si se
vor smeri sub el, trec fara stricaciune si ajung unde le este gandul si-si
fac treaba lor.
Asa este si la ispite: de le va suferi cineva cu rabdare si smerenie, le
trece fara stricaciune, iar de se vor impotrivi si tulbura, gasind pricina
la orice, si pe sine se tulbura si ispita o adauga. Si in loc sa se foloseasca,
mai mult se pagubesc: ca ispitele mult folosesc pe cei ce le indura fara
tulburare. Chiar daca am fi suparati de vreo patima, tot nu trebuie sa
ne tulburam, ca cine se tulbura de supararea patimii, nu o patimeste din
altceva decat din nebunie si mandrie; pentru ca nu-si cunoaste starea si
nici nu vrea sa se osteneasca, precum zic Parintii. Iar pricina ca nu sporim
aceasta este ca nu stim puterile noastre, nici nu avem rabdare la ceea
ce incepem, ci fara osteneala vrem sa castigam faptele bune. Dar pentru
ce te tulburi, o, pacatosule, fiind suparat de pacat? Pentru ce te sperii?
Daca l-ai facut, il ai, pentru aceea te tulbura; arvuna pacatului o ai
in tine, de ce zici: la ce ma supara? Decat sa cartesti, mai bine rabda,
nevoieste-te, roaga-te lui Dumnezeu ca sa te izbaveasca. Fratilor, nu este
cu putinta sa nu aiba scarba pacatului cel ce il face. Si avva Sisoie a
zis: "Lucrurile pacatului avandu-le intru noi, pacatul nu se departeaza";
da-i arvuna ce ai luat-o, si asa o sa scapi. Lucrurile pacatului nu sunt
altceva decat pricinile care indeamna spre pacatuire. Iar arvuna, unirea
cu dulceata pacatului. Deci, atata vreme cat nu ne vom izbavi de acestea,
e cu neputinta a nu fi robiti de ganduri rele, care ne silesc sa facem
pacatul si nevrand noi, fiind inca de la inceput, de voie, ne-am dat in
mainile lor.
Aceasta este ceea ce zice proorocul despre Efraim: Ca a silnicit pe potrivnicul
sau adica constiinta sa, si a defaimat judecata, caci a poftit Egiptul
si asa fara voie a fost robit de Asirieni. Egipt, numesc Parintii voia
trupului, care ne atrage spre desfranari, deprinzand gandul nostru sa se
plece la patimi trupesti; iar Asirieni numesc cugetele cele rele, care
ne tulbura mintea si o umplu de idolii cei necurati, tragand-o cu sila
si nevrand, spre faptuirea pacatului. Deci, de se va deda cineva cu voia
la odihna trupeasca, se sileste si fara de voia sa a se duce la Asirieni,
ca sa slujeasca lui Nabucodonosor. Aceasta, stiind-o proorocul, il mustra,
zicand: "Nu va pogorati in Egipt! Ce faceti ticalosilor? Smeriti-va putin,
plecati umerile voastre si slujiti imparatului Vavilonului si sedeti in
pamantul parintilor vostri". Apoi, il si intareste zicand: "Nu va temeti
de fata lui, caci cu voi este Dumnezeu si va va scapa din mainile lui".
De mai inainte de a spune necazul ce o sa vina de nu se vor supune lui
Dumnezeu: "De veti merge, zice, la Egipt, veti fi robi, spre blestem si
ocara". Iar ei au raspuns: "Nu sedem in pamantul acesta, ci ne ducem in
Egipt, ca sa nu vedem razboi, nici sa nu auzim glasul trambitei si sa murim
de foame". Deci s-au dus si au slujit lui Faraon, iar pe urma si fara voia
lor au ajuns robi Asirienilor.
Luati aminte puterea cuvintelor: inainte de a face pacatul, desi te lupta
gandurile, dar fiind in cetatea ta, esti slobod si ai pe Dumnezeu in ajutor.
Si de te vei smeri si vei purta jugul scarbei cu multumire, nevoindu-te
cat de putin, te scapa ajutorul lui Dumnezeu. Iar de nu te vei osteni,
si vei primi odihna trupului, atunci cu sila vei fi dus in pamantul asirienilor,
si le slujesti, chiar nevrand. Atunci le zice proorocul: "Rugati-va pentru
viata lui Nabucodonosor ca in viata lui sta mantuirea voastra". Nabucodonosor
inseamna a avea rabdare la scarbele ce se intampla si a nu fugi de ea,
ci a o suferi cu smerenie ca si cum ar trebui sa fii mahnit, si a nu te
socoti vrednic sa scapi de greutatea ei. Chiar de se va prelungi acea scarba
si se va inteti si intari asupra-ti ispita, sa o rabzi fara cartire, fie
ca stii sau nu pricina din care a venit mahnirea, cu credinta ca nimic
nu face Dumnezeu fara judecata si dreptate. Intocmai ca fratele acela,
caruia ridicandu-i Dumnezeu ispita, plangea si se tanguia zicand: "Doamne,
au nu sunt vrednic sa fiu ispitit catusi de putin?". E scris de asemenea
ca ucenicul unui mare batran era foarte tare suparat de curvie. Batranul,
vazandu-l ca se ostenea mult, ii zice: "Vrei sa ma rog lui Dumnezeu sa
te usureze de ispita?". Iar fratele i-a raspuns: "Parinte, desi ma ostenesc,
insa simt in mine rod de osteneala. Mai degraba, roaga-te lui Dumnezeu
sa-mi dea rabdare".
Vedeti, acestia vor sa se mantuiasca cu adevarat, asta insemneaza a purta
cu smerenie jugul supararii si a te ruga pentru viata lui Nabucodonosor,
despre care zice proorocul ca intru viata lui este mantuirea noastra. De
asemenea, ceea ce a spus fratele: ca simt rod din osteneala, inseamna:
intru viata lui este mantuirea mea. De aceea, i-a zis si batranul: "Frate,
astazi am cunoscut ca sporesti, ba m-ai si intrecut". Caci atunci cand
se nevoieste cineva sa nu faca pacatul si incepe a lupta cu gandurile cele
rele, se smereste, se umileste, se nevoieste si cu scarba ostenelii, putin
cate putin se curateste si-si vine in fire. Din nepricepere si din mandrie,
dar, se tulbura cineva cand se supara de vreo patima, cand mai degraba
se cuvine (cunoscandu-si cu smerenie puterile sale) sa sufere rugandu-se,
pana ce va face Dumnezeu mila cu dansul. Caci daca nu va fi ispitit cineva
si nu va suferi scarba patimilor, niciodata nu se va sili sa se curateasca.
Precum zice si psalmul pentru aceasta: "Cand rasar pacatosii ca iarba si
se ivesc toti cei ce lucreaza faradelegea, ca sa piara in veacul veacului".
Cand, adica, se vor arata patimile la cei ce se nevoiesc, atunci vor fi
izgonite de la dansii.
Pricepeti puterea cuvantului. Intai rasar gandurile cele rele, apoi se
vadesc patimile si atunci se izgonesc. Acestea toate se intampla la cei
ce se nevoiesc; dar noi facand pacatul si patimile lucrand totdeauna nu
stim nici cand rasar gandurile rele, nici cand se ivesc patimile, ca sa
ne luptam impotriva lor, pentru ca suntem inca impilati jos in Egipt, la
lucrarea pamantului lui Faraon. Oare cine ne va arata macar robia ca sa
o pricepem, sa ne smerim si sa ne mantuim? Evreii, cand erau in Egipt,
in robia lui Faraon si lucrau caramizi, erau impilati cu fata la pamant.
Tot asa si sufletul, cand este stapanit de diavolul si lucreaza pacatul,
calca cugetul sau si-l face sa nu mai cugete la nimic duhovnicesc, ci totdeauna
cugeta si face lucruri pamantesti. Scriptura zice caci, cu caramizile facute
de evrei, s-au zidit trei cetati tari: Pito, Remesi si On, adica Heliopolis...
Acestea sunt: iubirea de pofta, alta, iubirea de argint, iar a treia iubirea
de slava, din care se nasc toate celelalte pacate. Iar cand a trimis Dumnezeu
pe Moisi sa scoata pe evrei din Egipt si mai mult ii silea Faraon la lucru,
zicandu-le: "De aceea, cereti a merge sa slujiti Dumnezeului vostru, fiindca
sedeti fara de lucru". Tot asa face si diavolul cand vede ca i s-a facut
mila lui Dumnezeu de vreun suflet si vrea sa-l usureze de patimi, prin
cuvantul Sau sau prin vreuna din slugile Sale. Atunci vrajmasul ingreuiaza
si mai mult patimile asupra lui si-i da mai tare razboi impotriva. Insa
parintii stiind acestea, intaresc pe om cu invataturile lor si nu-i lasa
se se infricoseze. Ci unul zice: ai cazut? Scoala-te iar de vei cadea iarasi
scoala-te, si altele. Altul: de aici se vede puterea celor ce se sarguiesc
spre savarsirea faptelor bune, ca de vor cadea, nu se tem, nici nu se deznadajduiesc,
ci iarasi se silesc. Si asa, fiecare dintre parinti, cu acest fel de sfaturi,
da mana de ajutor celor scarbiti de vrajmasi si se trudesc. Ca si Parintii
s-au invatat asa din Sfanta Scriptura care zice: "Au doara, cel ce cade
nu se scoala? Si cel ce se rastoarna, nu se va intoarce? Intorceti-va spre
mine, fiilor, si eu voi vindeca stricaciunile voastre" zice Domnul. Si
altele asemenea. Iar cand s-a ingreuiat mana lui Dumnezeu peste Faraon
si peste slugile lui si a voit sa slobozeasca pe evrei, a zis Faraon, catre
Moisi: "Duceti-va sa va inchinati Dumnezeului vostru, insa oile si vacile
voastre le lasati aici". Care inchipuiesc gandurile inimii, pe care voia
sa le stapaneasca Faraon, socotind ca pentru aceste vite, evreii se vor
intoarce iarasi la dansul. Moisi i-a zis lui: "Nu! Ci si tu sa ne dai jertfe
ca sa le aducem Dumnezeului nostru, iar lucrurile noastre le luam toate
cu noi si nimic nu lasam". Dupa ce a scos Moisi pe evrei din Egipt si i-a
trecut prin mare, vrand Dumnezeu sa-i duca la cei saptezeci de finici si
la cele douasprezece izvoare de apa, i-a dus intai la Mera, si se mahnea
norodul neafland apa sa bea, ca apa aceea era amara. Apoi, de la Mera,
i-a dus la lucul unde erau cei saptezeci de finici si cele douasprezece
izvoare de apa. Asa si sufletul: cand va inceta faptuirea pacatului si
va trece marea cea intelegatoare, intai trebuie sa se osteneasca a suferi
multe scarbe si apoi asa prin scarbe sa intre in sfanta odihna: caci cu
multe scarbe trebuie sa intram intru imparatia cerurilor, fiindca scarbele
aduc mila lui Dumnezeu in suflet, precum vanturile aduc ploaia. Si in ce
chip, ploaia cea multa, daca semenaturile sunt tinere, le putrezeste si-si
pierd rodul lor, iar vanturile le zvanteaza putin cate putin si le intaresc;
tot asa si la suflet: odihna, negrija si lenea il imbolnavesc si-l slabesc,
iar ispitele il intaresc si unesc cu Dumnezeu, precum zice: proorocul:
"Doamne, intru necazuri mi-am adus aminte de Tine!". Pentru aceasta, precum
am zis, nu trebuie sa ne tulburam, nici sa ne ingreuiem de suparari, ci
sa le suferim si sa multumim intru necazuri, si totdeauna sa ne rugam lui
Dumnezeu cu smerenie, ca sa reverse mila Sa peste neputinta noastra sa
sa ne acopere de toata ispita.
Ca Lui, i se cuvine slava, cinstea si inchinaciunea, in veci,
Amin!
