Pamantul si fortele sale tainice Omul de cand a constientizat spatiul sau de existenta, a acordat pamantului un rol extrem de important. Si astazi noi percepem concret pamantul (ca si omul din paleolitic) ca o platforma solida si imobila, care este suportul nostru si al tuturor fiintelor si obiectelor terestre. Reprezentarea pamantului ca o uriasa sfera miscatoare ne este posibila, dar numai ca rezultat al unor reflexii, pe marginea afirmatiilor bazate, printre altele, pe circularitatea liniei orizontului si miscarea aparenta a astrelor. Stiintele pozitive au putut intr-adevar sa precizeze ca pamantul este un obiect ceresc de tipul planetelor, de forma aproximativ sferica, ce se invarteste ca un titirez in jurul axului sau si parcurge (in cursul a 365 de rotatii ale sale) un itinerar in forma de elipsa (cu axa mare de cea. 300 milioane km) care are soarele in unul din focarele sale si cu care (impreuna cu restul planetelor) se deplaseaza vertiginos (cu 620 km pe secunda) pe o orbita intragalactica (pe care o strabate cu o peridiocitate de 30 milioane ani). In momentul de fata pamantul se deplaseaza in directia constelatiilor Hidrei si Centaurului. Galaxia se antreneaza si ea intr-o complicata miscare de rotatie, in jurul centrului sau, combinata cu o deplasare continua prin uriasele intinderi ale Universului.
Aceleasi stiinte pozitive ne-au invatat ca pamantul este o sfera, usor turtita la poli (din cauza fortei centrifuge provocata de rotatia sa), care are un diametru mediu de cca. 13000 km (deci cu o lungime a unui cerc median, sau a ecuatorului de cca. 4000 km).
Desi sfericitatea pamantului a fost sustinuta inca din antichitate (mai ales de Ptolemeu), scolastica a negat-o cu indarjire. Chiar in epoca lui Columb si a lui Magelan, Curia romana condamna existenta antipozilor. O eronata interpretare a geometriei sacre, se opunea ideii ca oamenii, ia antipozi, pot avea directia "in sus" inversa. Ori, aceasta directie concreta "in sus" era confundata cu localizarea cerurilor (in sens de lume spirituala) care, evident, este metaforica. Dar vremurile au trecut ... Ulterior s-a putut afla nu numai forma pamantului, dar si greutatea sa si faptul ca interiorul sau este plin si cald, caldura sporind intr-un gradient liniar pana la centrul sau, unde ajunge la cca. 28000 grade Celsius.
De asemenea presiunea la care sunt comprimate structurile terestre urca si ea, spre miezul planetei, unde ajunge la valori de ordinul 1,5-3 milioane de atmosfere
Sfera noastra pamanteasca nu are un interior stabil, fix, ci este sediul unor procese fizice si chimice care implica un continuu tumult energetic. E drept ca samburele pamantului (nucleul intern) este un nucleu gigantic, extrem de dens, metalizat si fierbinte si cu o raza de 1270 km. In jurul acestuia s-a crezut ca se afla straturi sferice, concentrice, mai putin dense si mai putin fierbinti.
Modelul acesta al stratificarii interne a continutului pamantului, se bazeaza pe discontinuitatile observate (in cursul explorarilor cu unde) la adancimi de 50 km, 2900 km si 5100 km (discontinuitatea Gutenberg). In felul acesta s-au separat nucleul intern (deja amintit), nucleul propriu-zis pana la discontinuitatea Gutenberg si mantaua pana la adancimea de 50 km (discontinuitatea Mohorovici). Se pare ca stratificarea respectiva nu este chiar riguroasa (Ramsey) si ca nu ar fi vorba de existenta unor sfere concentrice complet definite. Foarte aproape de suprafata (relativ fata de marimea razei terestre) se afla o patura fluida ce inconjoara toate straturile subiacente, ca un ocean de magma.
Pe acest ocean plutesc niste structuri solide, gigantice, asa numitele placi tectonice, care se misca (e drept, extrem de lent), unele in raport cu altele. Cand se indeparteaza ele antreneaza partea din litosfera, care se sprijina pe ele si determina acea milenara deplasare sau deriva a continentelor. Cand se apropie si se ating, se produc niste acumulari de energie care provoaca incretirea litosferei (si deci formarea muntilor sau abisurilor) sau zguduirile pe care le percepe sub forma cutremurelor (singura miscare terestra pe care o putem detecta senzorial, ca atare).
De circa 4,5 - 5 miliarde de ani pamantul este sediul unor continue activitati interne ale carei semne sunt, in afara de cutremure, eruptiile vulcanice, activitati care explica si fenomenele de metamorfism, curentii de convexiune, s.a. Unul din rezultatele acestei dinamici intraterestre este formarea rocilor de tot felul si toate transformarile pe care le-au suportat, le suporta si le vor suporta inca multe miliarde de ani de aici inainte.
La suprafata sferei terestre solide, fiind reunite o serie de conditii exceptionale, s-a organizat in insiruirea ultimelor milioane de ani, materia vie a carei ansamblu formeaza biosfera.
Limitele planetei noastre nu sunt reprezentate de limitele componentelor sale solide. Pe vaste intinderi gasim hidrosfera (patura lichida a apelor, mari si oceane), iar deasupra tuturor patura gazoasa a atmosferei de cea. 1000 km, in care specialistii au descris troposfera (pana la 40 km) separata prin tropopauza de stratosfera, care se intinde pana la 40 km unde se afla stratopauza (la nivelul careia se gaseste concentratia maxima a vestitei paturi de ozon, fara de care nu am exista). Urmeaza mesosfera pana la cca. 90 km care e separata prin mesopauza de termosfera care ajunge pana la 1000 km de scoarta pamantului. Pe toata intinderea pamantului exista un gradient de rarefiere a gazelor ce o compun, gaze care intre 60 si 600 km sunt ionizate (formand ionosfera). In ionosfera exista un vast camp electric format din straturi concentrice sau paturi de gaze ionizate cu concentratii electronice variabile. Variatiile depind de cicul diurn, ciclul anual si ciclul activitatii solare. Noaptea predomina straturile E si F; ziua patura F se scindeaza in doua paturi distincte (F1 si F2) si uneori apare si patura D. Printre altele ionosfera influenteaza transmisiunile radiofonice. Pe masura ce ne departam de scoarta, temperatura scade progresiv cu 6,5 grade Kelvin pe km pana la mesopauza pentru ca apoi sa urce la cea 500 grade Celsius (care exprima temperatura kinetica a particulelor) (A.N. Nica). Nu trebuie sa uitam ca termosfera este patura aurorelor boreale. Dincolo de atmosfera (dincolo de 1000 km) se afla exosfera care constituie zona marginala a planetei noastre.
Nelinistea continua din interiorul pamantului, miscarile de ansamblu ale nucleului si miscarile regionale creaza curenti electrici telurici. Acestia, la randul lor genereaza in jurul pamantului un puternic camp magnetic (care orienteaza acul busolei) si al carui aspect matematic a fost descris de Gauss. Acest camp este foarte asemanator cu cel al unei sfere obisnuite magnetizate. Axul sau insa nu trece prin centrul pamantului si polii sai nu coincid cu polii geografici (ai axei de rotatie) ai planetei. Polul Nord se afla la 74 grade latitudine nord si 259 grade longitudine est, iar Polul Sud la 68 grade latitudine sud si 144 grade longitudine est).
Intensitatea acestui camp este descrisa in termeni de "elemente magnetice". Acest camp nu este stabil si sufera o lenta (seculara) variatie. Peste acest camp magnetic se suprapun manifestari magnetice secundare provocate de unii curenti tehnici ce iau nastere in ionosfera si de influenta eruptiilor solare.
Aurorele boreale nu sunt decat evidentieri ale liniilor de forta ale campului magnetic terestru, provocate de unele radiatii corpusculare emise de soare in anumite conditii. Tot emisiunile solare sunt la baza acestor dezordini acute, denumite plastic: furtuni magnetice care rascolesc campul magnetic terestru. Extinderea campului magnetic in altitudine este foarte mica la ecuator. Ea creste pe masura ce ne apropiem de poli.
Prezenta (extensia) pamantului in spatiu se face departe de scoarta terestra si prin inelele sau centurile descoperite in 1958 de J.van Allen. Aceste inele sau centuri sunt dezvoltate circumecuatorial si inexistente la poli. Primul inel este dezvoltat in special la nivelul unei distante de cea 3000km de suprafata pamantului, in timp ce al doilea inel isi are maximul de prezenta la o inaltime de 15.000 - 20.000 km. Acest inel ajunge pana la o inaltime egala cu circa 6 raze ale pamantului (aproximativ 38.000 km).
Prima centura este formata din neutroni, protoni si electroni.
A doua centura cuprinde, mai ales, particule provenite din soare (in special atomi de heliu) aduse de vanturile solare.
Structurarea acestor centuri este determinata de campurile magnetice. E vorba de particule provenind predominent din radiatiile cosmice captate (trapped) de campul magnetic terestru. "Materia" lor este asadar extraterestra. Ele formeaza in fond limitele materiale ale planetei noastre.
La nivelul acestor inele materia terestra vine in contact cu materia siderala, reprezentata de acel praf meteoric, care patrunde in atmosfera si cu care pamantul este permanent bombardat. Nu este vorba numai de meteorii vizibili (stele cazatoare), nici de meteoritii ce cad pe pamant, ci de acele particule minuscule de meteoroizi, cu un diametru mediu de 20 microni. Ele se distribuie de la soare si cele mai multe depasesc cu mult distanta soare-pamant, indreptandu-se spre periferia sistemului solar.
"Agitatia" intraterestra este si izvorul altor fenomene energetice care "iradiaza" din adancurile Terrei. Se cunoaste caldura, se cunosc curentii telurici electrici si se cunosc si unele emisiuni sonore (fenomenele geofonice).
Cel mai important impact il are pamantul prin forta de atractie pe care o exercita masa sa, forta care sta la baza campului gravitational terestru ce determina aderarea corpurilor terestre (si a noastra), la scoarta pamantului, caderea corpurilor si fenomenele de mecanica cereasca, ce conditioneaza cinematica planetei noastre si influenta ei asupra celorlalte componente ale sistemului solar (in special a lunii) si evident asupra rachetelor si satelitilor.
Campul gravitational terestru variaza cu relieful, cu latitudinea (e mai puternic la poli decat la ecuator) si cu altitudinea (un principiu conform legii lui Newton). Forta de atractie a pamantului asupra diferitelor obiecte terestre rezulta din diferenta dintre atractia centripeta, determinata de masa planetei si forta centrifuga creata de rotatia ei.
Inca din antichitate se cunosc oameni dotati si educati special care pot detecta (in general cu o bagheta speciala, numita uneori "virgula lui Mercur") niste semnale ce provin din pamant, semnale care indica prezenta unor zacaminte minerale, unor ape freatice s.a.m.d. (Din cauza acestei baghete, radiestezistii au mai fost numiti "bacillogiri"). Existenta si posibilitatea de utilizare a acestor semnale nu este acceptata de stiintele conventionale, care le resping. Ele sunt privite ca niste fanteziste pseudoperceptii, a unui fenomen ce nu poate fi obiectivat si masurat cu metodele fizice si ca atare, inexistent. Cu toate acestea, in istoria culturii si a stiintelor neconventionale, se mentioneaza aceasta disciplina denumita de unii radiestezie, de altii rabdomantie si de anglo-saxoni dowsing.
Radiestezia s-a dezvoltat, pana la urma, ca o disciplina cu un caracter marginal fata de stiinta clasica si cu un oarecare parfum de mister. Trebuie pomenit ca unii autori (Rocard) au considerat ca semnalele provenite din pamant sunt de natura electromagnetica, sau magnetica.
Unii teoreticieni ai radiasteziei sustin in general ca la baza ei ar fi o energie speciala inca neidentificata de stiintele exacte. Operatorul detecteaza aceasta energie emanata de la anumite structuri intraterestre, dar totodata emite si el ca un radar aceasta energie pe care apoi, dupa reflectarea ei in componentele telurice o recepteaza; ceea ce e important, e ca aceste emanatii energetice sunt structurate in asa fel incat sunt purtatoare de informatii. De aceea multi vorbesc despre o infoenergie. Evident ca operarea in aceasta infoenergetica presupune fie niste receptori (senzori) speciali (care inca nu au fost descoperiti), fie ca este vorba de o perceptie extrasenzotriala (de natura nedefinita).
Sunt experiente ca cele ale lui Kaufmann (1970) care par a demonstra ca aceasta energie este neasteptat de puternica.
Primii autori care au publicat lucrari mai complete de radiestezie au fost Le Rover ("Traite du baton universel", 1674) si Matthias Willerius ("De vera virgula Mercurialis relatione", 1762), iar primul "caz", devenit subiectul unei anchete celebre urmata de o condamnare la moarte a fost un cocosat din Dauphine, numit J.Aymar(1692).
Cu toate acestea prin 1701 un abate, le Lorrain din Villemont, scrie o carte cu un titlu care subliniaza esenta gandirii sale "La physique occulte ou Traite de la baguette divinatoire". In ea el face aluzie la interventia "unui efect energetic care vine din persoana" un fel de bioenergie, am zice astazi.
Multi din cei care s-au ocupat de radiestezie, au renuntat la conceptul de energie terestra, si l-au inlocuit cu o bioenergie umana folosita ca un fel de radar, plasand astfel dowsing-ul in campul parapsihologici, alaturi de psihokinezie si de clarviziune.
Sunt explicatii insa, ce considera detectarea apelor, minereurilor, etc, drept o operatie magica, in care intervin forte supranaturale (spirite elementare si elementale). In aceasta acceptiune radiestezia se apropie de vrajitorie si uneori de taumaturgie (caci este folosita si la detectarea bolilor).
Interesant este ca unii specialisti folosesc in loc de bagheta, pendulul.
Oricum, prezenta fenomenului radiestezie ne arata ca imaginea omului despre pamant, a fost mai complexa decat aceea a unei simple platforme.
Traditii universale sustin ca pamantul nu emite numai semnale, ci si forte supranaturale vitalizante. Pamantul este asadar o kratofanie. Este un aspect esential in istoria spirituala a omenirii.
Mitul lui Anteu - care-si pierdea forta cand era ridicat de Hercules si detasat de pamant - ilustreaza pe deplin aceasta convingere, care sta la baza multor ritualuri religioase, dintre care unele s-au pastrat in folclorul popoarelor (inclusiv la romani).
Astfel de ritualuri sau obiceiuri, impun ca prima impreunare a mirilor sa se faca pe pamant si ca mamele sa nasca tot pe pamant ("numi positio"). In felul acesta fatul si apoi noul nascut se impreuneaza cu fortele telurice. In multe parti ale lumii copilul, dupa ce s-a nascut este preluat de tata, care il spala (rit de purificare) si apoi il culca pe pamant, pentru ca sa primeasca de la acesta putere. De asemenea sunt regiuni in care copii sunt pusi sa doarma in santuri sapate in pamant - asa numitele leagane chtonice. In multe tari nordice persista obiceiul barbar de a se tari copiii pe pamant trei vineri succesive, pentru a le conferi tarie (acest obicei a fost suprimat in Anglia, de mult, prin acele vestite "Canones Edgari").
Puterea emanata de pamant, mai este folosita in caz de boala. Uneori bolnavii sunt culcati pe pamant ca sa capete puterea de a se vindeca; alte ori muribunzii sunt asezati pe pamant, ca sa primeasca taria de a muri usor si cu curaj.
Exista o traditie care afirma ca puterile din interiorul pamantului, acele energii paranormale sau forte supranaturale prin care Terra influenteaza evenimentele ce au loc la suprafata ei, se manifesta dominant pe niste linii de forta trasate pe sol. Este vorba de acele poteci sau sleauri mistice (leys) care leaga intre ele puncte sacre unde se afla menhire, dolmeni, pesteri sacre, temple sau biserici. in lungul acestor itinerarii sacre, surprinzator de rectilinii, s-a mentionat ca exista manifestarile ciudate ale unei "energii" telurice, ca si cand ele ar fi niste canale de scurgere ale unei geoenergii fizice sau transfizice. Reactualizarea ideii de poteci sacre sau drumurile spiritelor se datoreste, in special lui A.Watkins ("The Old Straight Track", 1925).
Exista o adevarata geografie a acestor poteci sacre, pe traseul carora se gasesc asezate (sau mai degraba aliniate) edificii si monumente religioase (apartinand chiar unor religii profund. diferite). Se sustine ca aceste poteci (leys) sunt detectate constient de initiati, sau inconstient (si poate chiar extrasenzorial) de cei ce au har special. Conceptul de poteci sacre (ceques) se regaseste la vechile culturi din America Latina.
Oricum, ele se impun in istoria spirituala a omenirii, caci explica de ce lacasurile de cult si reperele sacre nu sunt asezate la intamplare, ci intr-o anumita ordine.
Pamantul a fost ierofanizat si chiar epifanizat in aproape toate culturile (Terra-mater, Pamantul-mama). Am vazut ca in scenariile cosmogonice sacre, la un moment dat apare cuplul primordial cer-pamant in care cerul este tatal universal si pamantul Mama cea mare (Gaia, Ge, Cibeles, etc) Acest concept de pamant -Zeita mama - a centrat aproape toate sistemele religioase initiale, inca din paleolitic si a generat numeroase forme de cult. Pamantul, sacralizat si ierofanizat era privit cu dragoste si grija. A fost o vreme cand nu era ingaduit sa-l vatami, sa-l ranesti, in nici un fel, asa cum gasim unele recomandari in vechi texte indiene, citate de Mircea Eliade.
Aparitia agriculturii a schimbat mult pozitia pamantului in panteonul religiilor neolitice si apoi a celor istorice. Pamantul, ca "Zeita-mama", trece pe un plan secundar (ca si Cerul). In locul lui apar zeitatile agriculturii (ex. Demeter, Ceres, etc) si ale ciclului vegetal (ansamblul ierofanizarilor telurice) care se integreaza intr-un alt sistem sacru, care s-a impus pe masura ce pastorii nomazi, sau seminomazi, au trebuit sa cedeze in fata cultivatorilor de pamant sedentari. (Conflictul dintre Cain si Abel, relatat in geneza, pe langa alte semnificatii complexe, este si o relatare mitica a luptei dintre cultivatori (Cain) si pastori (Abel), ultimii fiind cei invinsi, cei ucisi.
Aparitia agriculturii in neolitic a impus omului o noua viziune asupra periodicitatii vietii cosmice si a adus in atentia vietii sacre fenomenul regenerarii vegetale. Odata cu aceasta a determinat, in cadrul diferitelor culte, rituri speciale (asa numitelor rituri agrare) si bineinteles o mitologie corespunzatoare. Aceste rituri au conferit femeilor un rol special, fecunditatea lor si aceea a pamantului, fiind corelate in contextul a ceea ce Mircea Eliade a numit constiinta agricola. Ca o consecita, mitul ierogamic si orgiile colective s-ati strcturat in societatile agricole. Femeia, fecunditatea, sexualitatea, nuditatea sunt tot atatea centre de energie sacra si puncte de plecare ale unor scenarii ceremoniale. In cadrul acestor ceremoniale apar rituri complexe insotite de sacrificii, in momentul semanaturilor si al recoltelor.
Recolta este privita drept rezultatul interventiei unor forte supranaturale telurice. Aceste forte magice, incluse in recolta, se reflecta in dramaturgiile scenariilor agricole. Exista un respect special pentru primele elemente recoltate si in general o atitudine ambivalenta fata de ultimele (de ex. ultimele spice secerate) care sunt socotite cand benefice, cand malefice. In multe societati, cu aceste ultime spice secerate se realizeaza o efigie cu insusiri magice, numita uneori mosneagul, alteori baba. Aceasta efigie, in final, este arsa in cadrul unui ritual special. Acest obicei este ramasita unor ritualuri mai vechi in care se faceau sacrificii umane inchinate pamantului care a generat recolta. Exista chiar dovezi istorice ale unor astfel de sacrificii la Frigieni, Azteci, unele populatii din Bengal, etc.
Aceste sacrificii sunt pe de o pane o anamneza (rememorare) a cosmogoniei, pe de alta parte o operatie magica pentru reinvigorarea fortelor pamantului, epuizate de efortul facut pentru realizarea recoltei. Fiind vorba de un ritual de regenerare, sacrificiile respective erau insotite de rituri sexuale, in general orgii colective. Cu timpul, aceste sacrificii umane au fost inlocuite cu sacrificii de animale, in cursul carora sangele victimelor era imprastiat pe pamantul care a produs recolta. Totodata, orgiile colective au fost inlocuite prin uniri sexuale cu caracter ierogamic, performate de preoti in sanctuare cu fete sau femei oferite de obste.
Riturile inchinate pamantului, ca generator al recoltelor, implicau si dansuri sacre, de obicei insotite de gesturi obscene, din repertoriul carora unele s-au mai pastrat pana la folclorul zilelor noastre (mai ales sub forma folosirii unor papusi cu o caracterizare sexuala evidenta).
De multe ori dansatorii erau stropiti cu apa, (ca in cazul paparudelor de la noi).
Riturile agrare inchinate pamantului, in momentul semanaturilor sunt insotite de angoasa ca semintele sa piara in pamant, fara sa germineze, dar si de speranta nasterii sau invierii noii recolte. Pamantul, cu fortele sale poate capta si distruge semintele, sau le poate face sa genereze noi plante. De aceea, aceste rituri au adus semanatului si pamantului, cand o conotatie funerara (samanta este ingropata), cand una soteriologica (samanta ingropata reinvie). In mitul Persefonei (cultivat, in special, in cadrul misterelor eleusiene), ea este adusa in adancurile pamantului pentru 6 luni si apoi este readusa la suprafata, la lumina pentru alte 6 luni.
Aici gasim clara analogia fundamentala dintre pamant si femeie: si in unul si in alta, se ingroapa samanta si unul si alta genereaza apoi o noua viata. De aici stravechea paralela intre uter si pamant.
In felul acesta riturile agrare inchinate pamantului, ca si analogia dintre rolul pamantului si sexualitatea combinata cu maternitatea femeii, au permis omului primitiv, sa-si faureasca marea sinteza a viziunii sale cosmologice periodice, si sa-si construiasca stravechiul sau optimism soteriologic (Mircea Eliade, "Traite d'histoire des religions", Paris, 1986)
Si astazi, chiar in randurile oamenilor de stiinta, mai regasim sub o forma interesanta, persistenta vechiului respect fata de o Terra personificata. in acest sens este caracteristica pozitia lui James Lovelock (medic si biolog, profesor la Londra, Houston si Harvard, cercetator la NASA) care considera pamantul (in special sistemul scoarta-biosfera-atmosfera) ca un sistem integrat, asimilabil cu o fiinta, Gaia ("Gaia: a new look of life on earth", 1979)
Un efect al arhetipului Pamant-zeita se mentine in unele practici religioase, al caror sens s-au pierdut. Astfel mataniile, in cursul carora credinciosii ingenunchiati isi izbesc fruntea de pamant, sau acele inchinari in care, dupa efectuarea semnului crucii, se atinge pamantul cu mana, nu fac decat sa continue gesturi stravechi legate de venerarea Terrei ca zeita.
Obiceiul de a saruta pamantul si acela de a pastra in casa sau a purta o punga sau o cutie cu pamant (al patriei, al vetrei satului sau de la anumite locuri sacre) nu sunt altceva decat o transformare a cultului "Marei mame".
Ideea potrivit careia pamantul este o mama, a avut un rasunet adanc asupra gandirii magico-religioase a omenirii. Pornind de la aceasta idee, s-a nascut credinta ca anumite fiinte umane iau nastere in adancul pamantului, unde isi petrec perioada de gestatie ca intr-un uter. Uneori acestui uter chtonic i se atribuie aspectul unei pesteri. Copiii gestati in pamant isi fac intrarea in viata iesind din gura pesterilor sau din apa raurilor, unor lacuri sau chiar a unor fantani: ("Kinderbrunnen, Kinderteichen, Bubenquellen" citate de A.Dietrech in "Muter Erde", 1925).
Modelul fiintelor umane gestate de pamant este completat de soarta oamenilor dupa moarte, cand corpul lor se reintoarce in pamant. Este modelul Homo-humus, de la care sunt exclusi cei nedemni (criminalii, ereticii, etc) carora li se interzice inhumarea. Evident ca ciclul acesta pamant - om - pamant se refera la corporalitatea umana, care in Geneza se arata ca a fost modelata de Creator din pamant. De aici si afirmatia din Ecleziast "si ca pulberea ce se intoarce pamant cum a fost" (Eccl. 12.7) de unde formula sacramentala catolica din miercurea cenuselor "Pulvis es et in pulverum reverenteris". Acest model Homo-humus este si un mod de a exprima aparteneta omului la structura cosmosului. Chiar in cazul incinerarii, reciclarea pamant-om-pamant, nu este decat aparent intrerupta. Prin corpul sau omul se integreaza in substanta cosmica si aceasta unificare (fuzionare) cu materia universala, este mijlocita de pamant.
Functia gestatorie a pamantului nu se refera traditional numai la aspectele mitice amintite. Exista o conceptie universala veche de milenii poate chiar de zeci de milenii, potrivit careia in maruntaiele tainice ale Terrei are loc o germinatie si o adevarata ontogeneza a metalelor, pietrelor (pretioase, semipretioase sau banale) si a minereurilor. Aceasta creere si gestatie se face sub efectul fortelor supranaturale ce bantuie in interiorul pamantului. Dar cum pamantul nu este izolat in Univers, aceasta embriogeneza chtonica minerala, se afla si sub influenta tuturor fortelor cosmice, caci in Univers "toate elementele influenteaza toate elementele". Printre aceste forte, cele astrologice sunt dominante. Un medic, Colbus din Freiberg scria prin sec. XIV o carticica, celebra la vremea ei, despre minerit, in care afirma categoric ca maturatia in pamant a aramei se face sub influenta planetei Venus, a fierului sub cea a lui Marte, a cositorului sub inraurirea lui Jupiter, iar a plumbului sub cea a lui Saturn. Vom vedea ca relatiile descrise se refera la corespondentele magice sustinute de astrologie impreuna cu alchimistii. Fortele telurice (combinate cu cele uraniene) nu asigura insa numai lenta ontogeneza a metalelor ci si transformarea lor unele in altele, transformari sau transmutatii care in final, dupa milenii ar trebui sa prefaca toate metalele in aur. Evident, nu este vorba de transformarile geologice suferite de roci sub influenta presiunilor, miscarilor si temperaturilor intraterestre. Nu este vorba nici de un proces fizic de transmutatii, bazate pe legi stiintifice verificabile. E vorba de un proces supranatural magic, mijlocit de forte supranaturale; e vorba de un proces sacru in cadrul caruia metalele (minereurile) de altfel ca si pietrele, se comporta ca niste fiinte vii si constiente care se misca si se ascund, care au simpatiile antipatiile lor, care seamana intr-un fel cu vanatul.
Aceasta conceptie a constituit scheletul teoretic pentru doua domenii: mineritul, cu metalurgia si alchimia.
Intr-adevar, daca metalele, pietrele si minereurile sunt supuse in interiorul pamantului unui proces sacru de gestatie, minerii interfereaza cu el.
Mineritul, pe de o parte, intrerupe procesul magic care are loc in maruntaiele pamantului si prin aceasta apare ca un factor malefic, negativ ce se opune "planului creatiunii", pe de alta parte scotand minereurile, metalele si pietrele din. adancul intunecat si aducadu-le la lumina zilei, completeaza (perfecteaza) procesul de gestatie telurica si prin acesta apare ca un factor benefic, pozitiv. Evident ca in ambele cazuri minerul are o contributie magica. Aceasta este intarita de faptul ca el coboara in profunzimile sacre (magice) ale pamantului unde se afla un domeniu straniu, incarcat de forte chtonice - cum vom vedea.
De aceea, odinioara minerii, inainte de a cobori in mina, se supuneau unor practici de purificare (rugaciuni, posturi, abstinenta, etc) ca inaintea oricarei operatii magice, ceea ce conferea mineritului o oarecare caracteristica sacedortala.
De la aceasta conceptie deriva obiceiul ca deschiderea unei mine, sau unei galerii, sa fie precedate de o slujba religioasa si in multe cazuri de o adevarata consacrare a acestora ca un spatiu mistic. Se proceda chiar la botezarea lor cu un nume si asezarea lor sub protectia unui personaj divin (un Sfant, etc)
Minereurile sau metalele, dupa ce sunt scoase din pamant sunt preluate de metalurgisti. Acestia intervin si mai profund asupra destinelor metalelor si minereurilor, caci le supun - cu ajutorul focului - unor transformari, purificari si aliaje. in felul acesta metalurgistii se substituie actiunii demiurgice. Ei accelereaza si modifica soarta minereurilor si metalelor, iar cuptorul in care se petrec aceste operatii, poate fi considerat un obiect sacru, un obiect de cult, un uter magic manuit de metalurgisti care operational sun magi. Operatiile metalurgice, pe vremuri, erau facute in zilele faste (fixate prin traditie, prin semne premonitorii sau de astrologi). Locul unde erau efectuate, si mai ales cuptorul erau supuse unor ceremonii speciale, insotite uneori de sacrificii de animale si chiar de oameni, ceremonii liturgice dar si cosmogonice.
Ca si in cazul minerilor, dar intr-o masura mult mai insemnata, metalurgistii se pregateau pentru "operatiile" lor ca pentra un act religios (sau magic). De asemenea, ei isi invatau profesiunea printr-un program care avea caracterul unei initieri misterice.
In cadrul operatiilor metalurgice, un caracter deosebit il ocupau realizarea aliajelor. Crearea unui aliaj avea caracterul unei uniuni mistice, unei ierogamii. In consecinta metalele au fost impartite in metale masculine si feminine. Existenta unor metale de sexe diferite a impus ideea ca in profunzimea pamantului, aceste metale se impreuneaza in cursul unor adevarate orgii intraterestre, care genereaza noi si noi specii de metale si minereuri. A existat chiar conceptia, potrivit careia toate metalele si minereurile provin dintr-o pereche primordiala reprezentata de sulf (principiul masculin) si mercur (principiul feminin).
Dupa cum se vede, metalurgistii au fost considerati, secole si milenii, drept oameni dotati de cunostinte speciale secrete (care le-au fost candva revelate) si de puteri supranaturale, obtinute in cursul initierii lor. Erau asa numitii oameni ai focului.
In randul metalsurgistilor o pozitie speciala au avut-o fierarii (faurarii). Sunt culturi care provin din civilizatiile fierului, pentru care fierarii sut magicieni benefici. Dar sunt si culturi ce provin din civilizatiile bronzului, care au fost nimicite militar de precedentele, pentru care faurarii sunt malefici, demoniaci. In aceste culturi fierarul era posesorul unei forte de origine infernala. De aceea, in mitologia greco-romana, zeul infernului (Hades, Pluton) este fierar.
Alaturi de metalurgisti, tot ca oameni ai focului trebuie considerati olarii. Si ei preiau ceva din pamant: lutul. Modelarea acestuia este un act creator (unul din primele, daca nu chiar primul din istoria omenirii). El reproduce actul creator al Divinitatii care a plamadit corpul uman din lut. De aici pozitia magica, speciala a plarilor. Mai mult, inca olarii isi sfarsesc opera folosind focul, care este o forta sacralizanta. De asemenea olarii, prin forma creatiunilor lor si mai ales prin ornamentele pe care le realizeaza, manuiesc simboluri cu profunde semnificatii esoterice universale (ca de exemplu vestitele spirale de pe ceramica de la Cucuteni). De aceea, la multe popoare (de ex. Banbara) olarii sunt considerati drept cunoscatorii Revelatiei. Ei sunt maestrii, marii initiati, ierofanitii unei anumite epoci a umanitatii.
Nu trebuie sa uitam ca producerea vaselor rituale si ca insasi obiectele de ceramica folosite in gospodarie intr-o lume sacralizata (cum era lumea neolitica si apoi cea antica) erau si ele incarcate de o semnificatie spirituala (de unde si azi rolul potirului in desfasurarea multor ceremonii religioase).
Am vazut ca pamantul, atat in traditiile religioase, cat si in cele folclorice, este sediul unor forte supranaturale care influenteaza existenta omului, dar care in acelasi timp actioneaza magic asupra unor elemente (metale, minereuri, etc) ce se gasesc in interiorul sau. Aceasta dinamica magica, intraterestra justifica aspectele mistice legate de minerit si de metalurgie si, cum vom arata, ofera o justificare pentru alchimie.
In interiorul pamantului procese fizico-chimice lente au dus la formarea acelor roci din care provin diferitele pietre (simple, semipretioase sau pretioase) pe care oamenii, inca din paleolitic le-au utilizat cu diferite scopuri. Geologii au precizat inventarul acestor roci si pietre, structura lor amorfa sau cristalina, compozitia lor chimica, proprietatile si distributia lor (intocmind chiar harti geologice) si au stabilit ipoteze sau teorii cu privire la formarea lor. In decursul secolelor au fost imaginate diferite metode de extragere si prelucrare a lor si au aparut o serie de profesiuni, ateliere si chiar fabrici care sunt axate pe utilizarea pietrelor (de la atelierele de bijuterii si sculptura, la cuptoarele de var si fabricile de ciment).
Rocile si pietrele, prin duritatea lor, prin perenitatea de care dau dovada, uneori prin stralucirea si coloritul lor, s-au impus imaginatiei oamenilor care le-au atribuit diferite puteri supranaturale. Multe din ele au jucat un rol deosebit in structura diferitelor religii, iar altele s-au impus in numeroase sisteme esoterice, asa cum se poate vedea, de exemplu, din marele "Lexicon al pietrelor magice" a lui Rotsch si Guhr.
Piatra a jucat rolul de a mijloci o legatura - evident de ordin spiritual - intre om si Divinitate, intre pamantul (Terra, Gea) care s-a maturizat si cer (Uranus). De aici obiceiul de a plasa o piatra sau o gramada de pietre in locurile sacre, in punctele considerate un "centru al lumii", cum ar fi de exemplu "Omphalusul" de la Delphi. Cele mai tipice exemple ale acestui rol, sunt menhirele din culturile megalitice. Pentru a intelege importanta care li se acorda, nu trebuie sa uitam de uriasul efort pe care-l presupune transportul si ridicarea lor, intr-o epoca ce dispunea de o tehnologie primitiva. De aceea e imposibil sa le consideram drept simple repere (pentru orientare). Unele menhire au la baza lor un mormant, dar de asemenea e greu sa le consideram doar simple monumente funerare. Mai degraba mormantul adaposteste o victima sacrificata, cu prilejul inaltarii blocului litic respectiv.
Daca menhirul izolat este un simbol legat de conceptul de "axis mundi", grupurile de menhire sunt ce ne-au ramas dintr-o torma de cult preistorica, a carei putere mobilizatoare a ingaduit construirea marilor ansambluri megalitice din Bretania si din sudul Angliei.
In Bretania franceza, la Carnac si la recenta descoperita asezare de la Montneuf, ansamblurile de sute de menhire sunt ordonate in siruri paralele, orientate pe axa mistica est-vest. Rolul Pietrei depaseste aici pe cel de ax al lumii. Piatra e folosita intr-o structura magica, evident construita in contextul unei religii cosmice.
Tot in Bretania franceza se gasesc alte ansambluri si mai festive in acest sens, formate din 13 rnenhire dispuse in forma unei elipse cu axul mare orientat in directia N-S (7 menhire pe jumatatea nordica a elipsei si 6 menhire pe cea sudica). La intretaierea axei lungi (N-S) cu cea mica (E-V) se afla al 14-lea (2x7) menhir, mai mare ("axis mundi"). Ansamblul este semnificativ prin forma sa, orientarea si numerologia ce-l caracterizeaza. Astfel de ansambluri au fost numite cromlehuri.
Grupajele circulare de menhire, centrate sau nu de un "menhir axis mundi" sunt prezente in peisajul englez unde intalnim astfel de ansamburi megalitice, cu adevarat tulburatoare, mai ales cand le privesti la rasaritul soarelui sau in amurg. Astfel sunt impresionante cercurile menhirice de la Swinside din nordul Angliei, de.la Calanish din Hebride, la Brodgar sau la Castlerigg. Majoritatea sunt insirate pe niste axe nord-sud din Britania pana in Scotia. Ele sunt asezate in lungul acelor itinerare ("leys") pe care le-am amintit. Toate apartin unui vast sistem cultural, distribuit in Europa de Vest si Africa de Nord, in special in Anglia, Irlanda, Scandinavia, Franta, Spania, Portugalia si Algeria.
In unele cercuri ca cel de la Avebury - menhirele sunt alternativ sub forma de stalp alungit si de romb (considerate drept semne de masculinitate si feminitate).
De multe ori varfurile a doua menhire sunt legate de o lespede tranversala, formand un complex trilitic numit dolmen. Aceste dolmene uneori se inalta mandre in varful unei coline, unui mamelon sau la marginea unei rape; alteori sunt ingropate in pamant.
Sunt structuri tulburatoare. S-a spus ca energia din pamant, care urca in lungul menhirelor (in care se amplifica printr-un fenomen de rezonanta enigmatic), ajung la lespedea orizontala pe care o fac sa vibreze. Localnicii sustin ca in anumite nopti, aud cantand pietrele dolmenilor.
Oricum, este limpede ca menhirele si dolmenele sunt destinate unor forme de cult cosmic.
Aceasta participare a blocurilor litice la forme de cult cosmice, este evidenta in sudul Angliei, in regiunea de la Salisbury si Amesbury. Aici, pe o raza de cca. 8-10 km se afla o regiune care perioada megalitica a polarizat spiritualitatea populatiilor respective.
Este o zona de necropole cu tumuli (rar citati). La Winterborne Stoke Cross-roads sunt de 22 tumuli grupati in jurul unui tumul central mai mare, iar la Normanton Dawn sunt 26 de tumuli grupati in jurul unuia mai mare. In alte parti gasesti tumuli izolati si imprastiati neregulat, apartinand culturii Wessex. Toti acesti tumuli sunt ca niste antene emitatoare a energiilor pamantului.
La 10 km est de Durrington-Walis (tot in regiunea de mai sus) se afla o serie de gauri - odinioara adapostind blocuri de piatra -dispuse in sase randuri circulare concentrice. Nu departe, spre sud-vest, se afla complexul Woodhenge, tot circular si tot format din sase randuri de gauri, astazi umplute cu cate o coloana scurta de ciment. E limpede ca este vorba de sanctuare, forma lor circulara fiind proprie spatiilor sacre (sau magice).
Teocratia acestei regiuni a reusit sa impuna populatiilor respective realizarea in etape succesive, intre anii 1800 si 1400 i.H., deci la sfarsitul neoliticului si la inceputul epocii de bronz, a celui mai complet si mai impresionant sanctuar preistoric megalitic, cel de la Stonehenge (a pietrelor suspendate), care si astazi ne uimeste prin infatisarea sa si ne starneste admiratia pentru efortul pe care l-a impus ridicarea sa. Nu este vorba numai de problema aducerii, din muntii din apropiere, a blocurilor de piatra si a implantarii lor pe tapsanul de la Salisbury, dar este si aceea a geometriei acestui complex. Elitele teocratiei respective au inscris desigur in aceasta geometrie o serie de cunostinte care faceau parte din tezaurul esoteric al epocii, si care probabil a fost preluat de esoterismul druizilor celti, despre care din nefericire stim prea putin.
Ansamblul de la Stonehenge, evident ca a fost o catedrala neolitica, dar in acelasi timp si un depozit, un receptacol de cunostinte, in special cosmologice. Analiza geometriei acestui
complex, coroborata cu modul cum se infatisa cerul in epoca respectiva (pozitia diferitelor astre) stabilita prin calcul retrospectiv, a permis in urma unor laborioase cercetari, sprijinite de computere, elaborarea unei teorii potrivit careia ansamblul de la Stonehenge era un model astrologic in piatra si un observator astronomic probabil implicat si in stabilirea unui anumit calendar necesar cultului, dar si diferitelor munci agricole ce au aparut in neolitic.
Tot complexul se afla inscris intr-un sant circular, adevarat cerc magic. Pe marginea santului se afla insirati circular 30 de monoliti de gresie de cea 4,15 m inaltime, care suporta pe varfurile lor blocuri orizontale de piatra, asa ca ne aflam in fataunei incinte de dolmene. Distributia lor este in doua hemicicluri de cate 15 monoliti separate de axa nord-sud (Axa est-vest trece prin mijlocul unui monolit care separa fiecare hemiciclu in cate un arc de 7 monoliti).
In centrul acestui cerc de dolmene se afla un alt cerc de 39 de menhire.
Acest dublu cerc magic este inconjurat - la oarecare distanta - de trei centuri circulare, in lungul carora se afla - dinauntru in afara - cate 29, 30 si respectiv 50 de gauri misterioase. Cele 50 de gauri de pe santul exterior au fost numite "gaurile lui Aubrey", un arheolog din sec, XVII care le-a descris.
Tot acest sistem de santuri cu gauri, de dolmene si menhire, inconjoara sanctuarul propriu-zis care are forma unei potcoave sau unei semilune al carui ax este dirijat spre N-E in directia locului de unde rasare soarele, in ziua solstitiului de vara, asa cum afirma W.Stakeley in 1724, afirmatie confirmata prin calcule de Sir N.Lockyer ca valabila pentru sec. IX a.H. (1901).
Semiluna este formata din cinci dolmene (alcatuite din 10 blocuri vericale de "resie de 6,70 m inaltime, legate doua cate doua de blocuri transversale situate pe crestetul lor). Axul sacru trece exact prin mijlocul dolmenului central.
Semiluna de dolmene e dublata la interior de alta semiluna, formata din 19 menhire de granit (unul asazat pe axul sacru si cate 9 de ambele sale parti).
In semiluna, pe axul sacru se afla un menhir central (axis mundi) care s-a prabusit si este eronat interpretat de unii ca o masa de sacrificii.
Se vede limpede orientarea riguroasa a sanctuarului si organizarea sa numerologica. Este foarte stranie si semnificativa alegerea directiei spre N-E, drept un ax sacru al sanctuarului.
Marele astronom G.S. Hawkins ("Stonehege decodet", 1965) a inventariat toate cele cca. 200 de alinieri de menhire existente. Dupa aceea a calculat pozitia tuturor rasariturilor, apusurilor si traiectoriile posibile pentru astrele mobile (soare, luna, planete) pe perioada 2000-1000 a.H. Datele au fost inscrise intr-un computer 1BM7094 (poreclit Oscar), programat special care, dupa 40 de secunde a tras concluzia ca Stonehege este un instrument precis de calcul pentru cinetica soarelui si a lunii si pentru precizarea tuturor eclipselor acestor astre.
Hawkins a aratat apoi ca printr-o metoda extrem de simpla, care utilizeaza niste repere mobile (ce trebuie deplasate anual) situate in unele gauri ale lui Aubrey si prin folosirea unui reper fix (heelestone) situat pe axa sacra (N-E) se pot prevede eclipsele de luna si de soare.
Cercetarile lui Hawkins au mai aratat ca Stonehege este situat pe globul terestru exact in punctul unde azimuturile soarelui si lunii - la declinarea lor maxima - fac un unghi de 90. Nu mai exista pe pamant decat un singur punct asemanator, in insulele Falkland.
Un specialist belgian in cultura celtica, P.Mereaux-Tanguy, a gasit in organizarea geometrica a complexului de la Stonehege triunghiuri pitagoreice, stele pentaradiare si raporturi bazate pe numarul de aur.
Trebuie sa subliniem ca ansamblul de la Stonehege nu e important numai pentru rolul pe care il atribuie pietrei ci si pentru ca este o marturie a nivelului cultural si tehnic la care au ajuns populatiile neolitice vest-europene din al doilea milenar i.H.
De aceea sunt autori contemporani care ridica, in legatura cu proiectarea ansamblului megalitic de la Stonehege, ideea ca ar fi opera unor constructori apartinand unei civilizatii disparute (tip Atlantida) sau veniti din alta parte a Universului.
Exista autori care sunt de parere ca blocurile megalitice erau considerate purtatoarele unor forte magice proprii, care se amplificau cand erau reunite mai multe la un loc (printr-un fel de rezonanta, cum am mai spus). Nu trebuie sa uitam ca si marile catedrale vest-europene de piatra, romanice, dar mai ales gotice au fost considerate cutii de rezonanta sacre, de piatra care amplifica vibratiile mistice venite din adancul pamantului, din anumite locuri sacre. in acest sens M.Guigand sustine ca blocurile de piatra izbite cu un instrument metalic (de ex. secera druidica) emiteau un sunet care se amplifica prin ecou si rezonanta in ansamblurile megalitice si realiza un fel de invocare mistica, asemanatoare clopotelor bisericilor noastre. De asemenea, afirma, ca daca blocurile de piatra, mai ales lespezile orizontale ale dolmenilor erau incinse cu un foc ritual, ajungea sa vibreze puternic.
Tot aceste blocuri - mai ales menhirele - creau efecte sonore cand vanturile si furtunile se abateau asupra lor. De aici conceptele de pietre vibrante si de cantecul pietrelor care ne vin probabil din adancurile epocii megalitice.
Vechi legende locale reluate de Geoffrey din Monmouth in "History of the Kings of Britain" (1136) atribuiau megalitilor puteri tainice inexplicabile si sustineau ca legendarul mag Merlin ar fi dezvaluit aceste puteri lui Aurelius Ambrosius, fratele lui Uther Pendragon, vestitul tata al regelui Arthur.
Ansamblul de la Stonehege a fost cunoscut in Evul Mediu sub numele sugestiv de dansul uriasilor, atribuindu-i-se puteri magice izvorate din pamant si legandu-l de vechi si misterioase religii. Pe la jumatatea secolului XVII, J.Aubrey, cel ce a descris sirul de gauri ce constituia limita exterioara a ansamblului, a fost primul care l-a considerat un templu druidic (Monumenta Britannica) idee speculata apoi de W. Stakely ('"Stonehege, a temple restored to the British Druids",. 1 759) care s-a bazat si pe vechile descrieri ale ritualurilor druidice, facute de Diodorus Siculus din timpul lui Iulius Cezar si care considera Stonehege un templu apolinic.
La inceputul secolului nostru a aparut ideea ca Stonehege (ca si multe alte monumente megalitice), nu sunt numai monumente votive dedicate fortelor pamantului, ci celor ceresti. Ele au inceput sa fie considerate observatoare astronomice (Sir J.W.Lockyer). In 1965 am vazut ca G.S.Hawkins ("Stonehenge Decodet") a demonstrat cu diagrame si calcule precise, ca ansamblul megalitic respectiv servea drept baza pentru observatii si calcule astronomice, in special pentru precizarea eclipselor lunare). Aceasta lucrare a facut pe profesorul de astronomie F. Hoyle (autorul unui model cosmologic posteinstenian) sa spuna ca cel care a proiectat Stonehege, trebuie sa fi fost un veritabil Newton sau Einstein al epocii. Prin 1975 "Journal for the History of Astronomy" a publicat rezultatele cercetarilor si calculelor (efectuate cu computere sofisticate) ale lui A. Thom, profesor la Oxford, care a demonstrat ansamblurile megalitice trebuie privite drept repere pentru calcule astronomice, punand astfel bazele unei discipline arheastronomia.
Locul de piatra sau gramada de pietre au fost considerate si drept un gaj, un semn, o marturie a unui pact al omului cu Divinitatea, al legamantului creaturii constiente cu Creatorul ei. Astfel in Geneza (28, 10-22) este amintit visul lui Iacob in care Dumnezu ii face promisiuni solemne. La trezire, Iacob aseaza la locul unde la visat (pe drumul de la Beer-Seba la Haran) o piatra (Betel), pe care o pune ca stalp de "aducere aminte". Mai tarziu cand tot Iacob va face un legamant de impacare cu socrul sau Laban (legamant cu numeroase implicatii spirituale) va pune pe pamant o piatra de "aducere aminte", langa care fratii lui lacob si Laban vor adauga alte pietre, realizand o gramada. Aceasta a fost numita "movila marturiei" de Iacob (Galed) si de Laban (Legar-Sahadula) si a fost construita si drept un simbol al vegherii (Mitzpa) lui Dumnezeu (Geneza, 31, 47-49).
Pietrele sacre din neolitic, sau cele biblice erau brute, nesculptate. E drept ca, din punct de vedere tehnologic, inainte de descoperirea fierului, sculptarea pietrelor era practic imposibila. Explicatia insa este mai profunda. Piatra era sacra prin ea insasi. Nu avea nevoie sa fie daltuita, sa i se dea o anumita forma. Era chiar un sacrilegiu sa lovesti, sa ranesti o piatra. Chiar mai tarziu cand oamenii au inceput sa sculpteze statui si decoruri profane, templele si mai ales altarele, erau facute din lespezi brute nefatuite. Este vorba de acele pietre sacre informe ("argoi lithoi") care se supuneau in fond si recomandarii biblice de a nu ciopli piatra. Mult mai tarizu pietrele au fost sculptate, realizandu-se subiecte fitomorfe (mai mult decorative) apoi subiecte zooomorfe, antropomorfe sau mirifice.
Din acest moment sacralitatea pietrei nu mai era legata de substanta ei, nu mai era intrinseca, ci era legata de forma in care era sculptata, de idolul pe care il infatisa. Ne gasim in fata aceleasi situatii ca icoanele din ortodoxie.
Odata cu exoteriorizarea monoteismului, ierofanatii acestei conceptii, pentru a elimina orice confuzii posibile, cat si unele aspecte nostalgice legate de idolatrie au condamnat cu inversunare cultul pietrei cipoplite si chiar al pietrelor brute. Este vorba de o mutatie teologica identica cu miscarea iconoclasta din Bizantul imparatilor Isaurieni. Condamnarea pietrelor (cioplite sau nu) ca obiecte de veneratie este generala la toate popoarele Cartii, cu exceptia bisericii catolice si a unor culte protestante.
Cu toate acestea, arhetipurile nu se pot sterge cu desavarsire, in lumea islamica (cea mai iconoclasta) persista si astazi cultul unei pietre sacre Kaaba de la Mecca. In cadrul ortodoxiei se amintesc si se venereaza stanci sacralizate de contacul lor cu personagii santificate, sau de existenta unor mituri apartinand biografiei istorice sau mitice.
In Anglia exista piatra de la Scone pastrata in Capela Sf. Eduard din abatia Westminster de la Londra, incastrata in tronul incoronarii si considerata sacra, dupa unele legende ea fiind piatra (Betel) folosita de Iacob, dupa altele ea fiind piatra pe care si-a sprijinit capul Sf. Colomba. Oricum este considerata ca marturie sacra a unirii Scotiei cu Anglia.
Piatra, ca marturie e folosita si in revelatia evanghelica, prin cuvintele lui Hristos adresate apostolului Simon, caruia ii schimba numele in Petre (Chifa) (Ioan, 1, 42) si i zice "tu esti Petre (Petrus) Si pe aceasta piatra (Petra) voi zidi biserica mea..." (Matei 16.18).
Rolul pietrei ca o garantie, a trecut in limbaj cu expresia: piatra unghiulara. Nu e vorba de un suport de piatra situat la unul din unghiurile unui locas oarecare, ci e vorba de acea piatra centrala care incheie o bolta (cheia boltei) unde, in afara de rolul ei in structura mecanica a edificiului, mai intervine si faptul ca marcheaza 'ocul pe unde trece axul lumii.
Piatra a mai fost folosita ca o straja sacra, pe drumuri, inca din antichitatea elena, ce folosea acei hermai binecunoscuti. Si la noi ciobanii marcau drumurile transhumantelor lor, cu pietre in forma de cruce (ce se gasesc si azi prin Baragan) reunind sacralitatea pagana a pietrei, cu cea crestina a crucii.
Astfel de semne sacre de piatra se gasesc la rascruci, langa vaduri sau poduri, pe drumurile de pelerinaj (ca cel de le Compostela). Si la noi Serban Cantacuzino a ridicat o superba cruce votiva din piatra, la locul unde era vadul si podul de peste Neajlov, la Calugareni, cruce cu un simbolism extrem de complex si cu unele conotatii politice antiotomane (C.Balaceanu Stolnici, "Cele trei sageti", Bucuresti, 1990)
Piatra, prin fortele supranaturale ce-i sunt proprii, a fost din cele mai vechi timpuri folosita si ca o straja funerara. Lespezile de morminte, stelele funerare sau sarcofagiile de piatra, monumentele mortuare nu sunt decat formele concrete ale utilizarii pietrei in cadrul cultului mortilor. In istoria culturala a umanitatii, cea mai spectaculoasa utilizare a pietrei e reprezentata de piramidele egiptene. Este drept ca piramidele trebuiesc legate si de cultul faraonului, care era simbolul viu solarizat al Divinitatii. De aici rezulta importanta pe care disciplinele esoterice au atribuit-o piramidelor. S-a dezvoltat chiar un domeniu de studiu cu o conotatie misterica: piramidologia (legata in special de marea piramida ridicata de Keops in sec XXVII i.H.)
Piramida cu baza patrata are o puternica semnificatie simbolica geometrica (reunind triunghiul si patratul) si numerologica: 1 (varful), 3 (laturile fetelor laterale), 4 (laturile bazei), 5 (numarul varfurilor) si 8 (numarul laturilor). Este incontestabil o inaltime artificiala (ca si ziguratele mesopotamiene), dar ca si colinele si muntii naturali, este un suport al riturilor de ascensiune, o apologie a verticalului, un simbol al centrului lumii si axului lumii, o structura sacra de legatura magica intre Divinitate si om, prin forma ei si prin alcatuirea ei din piatra.
De asemenea, riguroasa orientare a piramidelor in raport cu anumite coordonate astronomice, a conferit acestor edificii rolul unor simboluri cosmologice, promovand chiar dogma integrarii omului in spatiul universal (de ex. laturile piramidei sunt orientate spre punctele cardinale).
Literatura hermetica, deja atribuia piramidelor - si in special marii piramide a lui Keops de la Giseh - un sens esoteric. Ulterior piramidologii europeni ca Piazzi Smith, abatele Moreau, M.Ghyka sa. s-au straduit sa decripteze o serie de informatii inscrise in dimensunile piramidei lui Keops si a componentelor sale.
Evident ca aici s-a ajuns la unele exagerari ironizate de Umberto Eco. Alegandu-se unitatile de masura ad-hoc, cand cotul regal, cand un imaginar cot piramidal, folosindu-se artificii de calcul fara o fundamentare serioasa, s-au identificat in marimile legate de marea piramida, o serie de dimensiuni privind planeta noastra, sistemul nostru solar sau Universul; date importante din istoria universala; constanta ti (3, 14) etc, etc.
Primii care au avut ideea sa considere piramidele de pe platoul de la Gizeh, drept structuri sacre continand inscrise - intr-un cod geometric si numerologic - o serie de informatii secrete (hermetice) au fost arabii. Printre ei, cel mai aprig sustinator al acestei teze a fost califul Abdulah Al-Mamoun (sec. IX d.H.)
Prin 1638 un geometru de la Oxford, J.Graeves, a publicat primele date privind secretele numerologice cuprinse in diferitele dimensiuni ale marii piramide ("Pyramidographia", Londra, 1638)-deschizand drumul marilor speculatii aritmetice din ceea ce avea sa fie numit piramidologia. Cercetarile sale au fost continuate, in timpul expeditiei generalului Bonaparte in Egipt (1798) de catre P.Jomard. El a fost urmat de cel mai entuziast piramidolog J Taylor care dupa 30 de ani de studii si meditatii a publicat monografia "The Great Pyramid Why was it built?" And who built?" And who built it? (1859), in care - printre altele - arata implicarea lui pi in tensiunile piramidei si camerei regelui din mijlocul ei.
Cu Ch.Piazzi Smith incepe seria studiilor privind rolul astronomic al piramidelor. In cartea sa "Our inheritance in the Great Pyramid", el a precizat orientarea riguroasa a celor trei piramide in raport cu punctele cardinale, a subliniat ca marea piramida se afla la varful sudic al triunghiului deltei Nilului si ca prin ea trece un meridian si o paralela care sunt cele ce strabat uscaturile pe distante mai mari decat oricare alte meridiane sau paralele. El isi exprima clar convingerea ca motivatia constructiei piramidelor trebuie cautata in astronomie (sau astrologie).
Este interesant ca o serie de piramidologi au subliniat ca rolul magic al piramidelor se datoreste formei lor. Aceasta idee a fost initiata de A. Boois, dupa ce ar fi constatat ca animalele ce mor intr-o piramida se mumifica. K.Orbal a afirmat chiar ca intr-o structura piramidala lamele de ras devin mai ascutite, iar G.P.Flaganan a sustinut ca piramidele concentreaza o anumita energie cosmica.
Cu titlu anecdotic merita sa amintesc ca Warner von Siemens - fondatorul uzinelor Siemens - urcandu-se in varful marei piramide si ridicand indexul spre cer, a simtit o descarcare de electricitate statica. El a emis ipoteza ca marea piramida opereaza ca un condensator electro-static.
Piramidologii au dezvoltat o teorie potrivit careia toate secretele inscrise in piramida, nu au fost numai rezultatul unei interventii constiente a constructorului sau proiectantului (care trebuie sa fi fost initiat in esoterismul egiptean, si stiinta epocii) dar si inconstiente, sub presiunea unor forte magice ce se foloseau de acest proiect pentru a revela elitelor viitoare ce vor avea harul sau aptitudinea de a intelege anumite taine ale lumii.
Regasim pentru piramide cele trei interpretari pe care le intalnim in istoria ideilor, ori de cate ori e vorba de crearea unui obiectiv de exceptie.
In primul rand el poate fi rezultatul activitatii inteligente a oamenilor care l-au construit; apoi s-a atribuit rolul creator unor inteligente transcendentale (Divinitatea, creaturi angelice, spirite, demoni, etc) care au instruit oamenii prin revelatie sau i-au inspirat prin har si - in fine - foarte la moda in zilele noastre, se atribuie realizarea piramidelor, ca si alte constructii spectaculoase, (ca platforma de la Baalbeck), desenele de pe sol din muntii Anzi si altele, drept opera unor inteligente cosmice, venite pe pamant in vizita, sub forma unor cosmonauti divinizati ulterior de populatii terestre paleolitice sau neolitice care existau atunci pe pamant.
Forta supranaturala a pietrei a fost considerata ca protejeaza si amplifica si capacitatile sexuale ale barbatilor si fertilitatea femeilor. La aceasta au contribuit si anumite analogii de forma: de exemplu menhirele, anumite stanci verticale ce evoca simbolismul falie, iar altele ca acele pietre gaurite numite ringstones simbolismul sexual feminin. Simbolismul sexual al stancilor apare printre altele in denumirile unor varfuri de munte ca cele din masivul elvetian: Les Diablerets (Sex Rouge, Sex Rond, Sex Noir, Sex Fou, Proy du Sex, etc.)
