Problema aceasta se formulează în următoarele întrebări: Ce este omul ca să fie ales de Dumnezeu ca propagator al Revelaţiunii Sale ? Ce-I face pe ei apt să împlineasă această misiune ? De ce nu primeşte fiecare om direct Revelaţiunea ? Sau de ce nu o primeşte, în principal, prin alte medii şi nu prin om ? Cu alte cuvinte, cum se face că Dumnezeu ne poate agrăi mai bine din alt om sau că noi simţim mai pătrunzător pe Dumnezeu agrăindu-ne din alt om decît dintr-un obiect ? Trebuie să vedem, în primul rînd, prin ce se deosebeşte semenul nostru de lumea obiectelor, fixe sau mişcătoare ? Ce ne reţine, ne sesizează, ne izbeşte la semenul nostru, deosebit de ceea ce ne oferă obiectele ? Nu e cazul de a ne anaîiza pe noi înşine, pentru a vedea ce găsim în noi deosebit de obiecte, plante şi animale şi a atribui apoi şi celorlalţi oameni. E vorba de experienţa cu totul specială pe care o facem în întîlnirea cu alt om, ca provocată de el, experienţă pe care nu o putem face cînd ne privim pe noi cu uitarea altuia, dar pe care o putem provoca şi noi altuia, însă nouă înşine nu ne-o putem produce. Iar exeperienţa altui om, nu a mea, în ceea ce are ca om, deosebit de tot ce e dat în planul obiectiv, o facem în primul 19
rîndşiîn mod accentuat atunci cînd neîntîmpină ca a doua persoană, adresîndu-se direct nouă. Ne interesează apoi omul în chipul persoanei a doua, în chipul celui ce ne agrăieşte direct, pentru că de la el am primit fiecare credinţa. E drept că ne întăreşte credinţa şS vederea unui om sau a unei mulţimi în rugăciune fără să fie în comunicare directă cu noi. Dar nimeni n-a ajuns la credinţă fără să-i fi mărturisit cineva vreodată în grăire directă credinţa sa şi nimeni nu poate simţi .creşterea credinţei proprii dacă, privind la un grup de oameni în rugăciune, nu actualizează, avînd şi ajutorul amintirii, o stare personală asemenea aceleia în care se află cînd este în raport direct de eu-tu cu altă persoană. Dacă nu simte pe cel sau pe cei ce se roagă ca pe unii care îi cer şi lui direct să se roage - chiar dacă aceia nici nu observă prezenţa lui - rugăciunea lor nu va avea un efect atît de puternic în înviorarea credinţei lui. Pe om îl descoperim în ceea ce are deosebit de tot ce e dat în ordinea lucrurilor prezente masiv, ca materie, ca viaţă, ca legi, ca fapte, mai cu seamă în ipostasul de a doua persoană, de tu sau numai întrucît l-am experiat pe unul sau pe altul ca atare. Prin ce ni se prezintă omul deosebit de orice realitate din lumea înconjurătoare, cînd îl întîlnim ca pe a doua persoană ? Trupul lui îl cunoaştem cafăcînd parte dintre entităţile ce iau loc în ordinea lumii văzute şi cînd îl vedem ca a treia persoană. Faptele lui, manifestările lui afective, de asemenea le vedem şi la persoanele cu care nu sîntem în raport direct şi le putem înşirui în întîmplările lumii. Experienţa cu totul deosebită pe care o facem în faţa unui om ca persoana a doua este că nu mai stă ca obiect înaintea noastră, ci ca ceva ce ne pretinde, ne revendică, nu ca entitate fizică, ci spirituală. Tot ce ne înconjoară ni se prezintă ca stînd întins ia dispoziţia noastră, e o lume de obiecte în care nu vedem o intenţie îndreptată direct asupra voinţei noastre, ci stînd sau mişcîndu-se indiferente că existăm, puse parcă anume să fie folosite, să fie înglobate în domeniile eului. Nimic nu se ridică deasupra noastră în chipul în care este eul nrstru ridicat deasupra lor. Sînî, desigur, munţi, rîuri, fiare care au o forţă superioară nouă, de parcă ne domină. 20
-ne»e au o forţă chiar de agresiune, nu numai de rezistenţă. Dar nu . edem la nici Dna intenţia de a fi ridicate deasupra noastră. Ne simţim deasupra tuturor, dacă nu prin putere fizică numaidecrt, prin ajnştiinţa de subiect. Acest lucru din urmă îl experiem în contactul cu alt om ce ne întîlneşte în calitatea de a doua persoană. Am întîlnit aici un subiect. Experienţa acestui subiect e alta decît a subiectului nostru. Subiectul altuia nu ne mai produce experienţa că sîntem stăpîni asupra lui, ci se opune conştiinţei noastre că sîntem singurul centru al lucrurilor, simţim de astă dată că sîntem într-un anume chip reduşi din starea de stăpînitori, de centru, simţim deasupra noastră, limitîndu-ne, puterea tainică a unui subiect străin1. Experienţa aceasta n-o facem însă ori de cîte ori avem în faţa noastră un om la persoana a doua. De multe ori nu îl lăsăm să vorbească, ci numai îi poruncim sau, chiar dacă ne vorbeşte, ne complăcem în a-l privi de sus, bagatelizîndu-l sau contemplînd putinţele ce se cuprind în el pentru satisfacerea pretenţiilor, planurilor noastre de extindere a puterii sau a poftelor noastre. Atunci nu vedem în acel om nimic esenţial care să-l deosebească de lumea obiectelor. Nu-I experiem ca tu, ca persoana a doua. Faptul că stă în faţa noastră încă nu e o dovadă că am intrat cu el în raport de eu-tu, căci cîte lucruri şi animale nu stau în faţa noastră fără să iasă din categoria celor lipsite de subiect. Cînd nu experiem caracterul de subiect al unui om, în raport 1 LOUIS LAVELLE, De l'Acte, p. 407 : „ Mais, ni la resistance de l'objet, ni celle de l'idee, n'epuisent la notion de resistance. Aucune d'elles n'est une resistance , impossible â surmonter... Par contre, ii y a une resitance que je ne surmonterai jamais, c'est celle qui m'oppose une autre liberte, c'est â dire un etre qui n'est pas moi et qui fonde son independance sur une activite dont lui meme dispose ... II rie sert de rien d'ailleurs de pretendre que cette volonte, je puis agir sur elle, la plier et la flechir de quelque maniere. Nous savons bien que nous n'agissons alors que sur Ies sentiments et sur le corps, c'est-â-dire sur toute la passivite qui lui est asociee. Mais au moment ou elle donne son adhesion, c'est elle qui la donne, par un acte qui ne peut venir que d'elle, puisque c'est lui qui lafait etre. Et, en ce sens, quand une autre volonte me cede, elle me resiste autant qu'elle me cede, puisque cet acte mame par lequel elle me cede, s'il n'est pas un simulacre, est encore le sien ". 21
cu noi, chiar dacă stă in faţa noastră, parcă stă cu spatele, nu cu faţa, aşa cum ne pare că stă toată lumea obiectelor. Pentru ca să experiem caracterul de subiect a! altui om faţă de noi, trebuie să ne înfrînărn fiuxui masiv al pornirilor egoiste şi să fim atenţi la el. Nu prin privire; aceasta n-ajunge. Ea ne pune în situaţia de a contempla o lume pe care o încadrăm în domeniul eului. Cînd privim o persoană, dacă o privim .numai, o facem pentru noi, pentru a constata că ne place sau nu ne pîace. Trebuie să fim aîenfi prin ascultare la ceea ce ne spune. Cuvîntul este arătătorul principal a! subiectului semenului nostru. Nu un cuvînt prin care se exprimă un sens logic impersonal, asemănător aceluia prin care profesorui dezvoltă o teorie sau descrie părţile constitutive aîe unei insecte. Guvîntul acela poate -fi urmărit în detaşarea lui de persoana concretă şi atunci sensuî lui devine un obiect a! gîndirii, ai subiectului nostru. Numai cuvîntul care exprimă voinţa conlocuitorului ne descoperă direct subiectul lui. Dar noi putem lăsa să răsune şi sâ treacă pe la urechile noastre şi acest cuvînt, dacă nu sînterri dispuşi să punem frînă egoismului nostru, dacă e covîrşltor în noi gîndui la propriile noastre planuri, pofte şi interese. Iar pericolul acesta ne pîndeşîe cu deosebire atunci cînd în cuvîntul altuia nu adulmecăm decrt o voinţă egoistă, o intenţie de-a ne stăpîni, de-a ne întrebuinţa. Atunci se produce în noi reacţiunea egoismului propriu, care ne face impermeabili la experienţa subiectului altuia1. 1 MARTIN BUBER, Ich und Du, Berlin, 1936 : „ Die Beziehung zum Du ist unmittelbar. Zwischeh ich und Du steht keine Begrifflichkeit, kein Vorwisen und keine Phantasie; zwischen Ich und Du steht kein Zweck, keine Gier und keine Vorwegnahme", p.18. Pe ideea aceasta îşi bazează EBERHARD GRiSEBACH ( Gegenwart, 1928) radicala lui critică â oricărei etici şi pedagogii preocupate de vreun sistem sau de vreo ideologie, care, după el, nu poate scoate pe om din închisoarea eului şi nu-l poate duce la adevărata întîlnire cu semenul. Despre aceeaşi problemă se exprimă F. EBNER, Das Wort und die geistigen Realităten, Regensburg, 1921, astfel: „ Im Verhăltnis des Ichs zum Du in seiner Verwirklichung hat der Mensch sein wahres geistiges Leben ; nicht aber darin, worin man es am iiebsten sieht : dass er in der Poesie und Kunst, Philosophie und mythischen Religionen - und sei noch so genial -vom Geiste trăumt. Alle Kultur war bisher nichts anderes und wird niemals etwas 22
Numai acea voinţă a altuia, manifestată în cuvtpt, ne ajută să experiem intens, clar şi durabil subiectul iui, pe care o simţim că nu urmăreşte un scop egoist, o reducere a subiectului nostru la starea de obiect, ci comuniunea, înţelegerea, dragostea noastră. Numai cuvîntul altuia, care ne cere şi nouă un cuvînt, un răspuns ia întrebare, cuvîntui ce se mişcă între doi naşte subiectul tău şi a! meu, dar nu cuvîntul monolog1. Numai atunci o persoană omenească ne devine cu adevărat un tu, cînd face şi din noi un adevărat eu2, încărcat plenar de caracterul subiectuiui, al raportului eu-tu. Eu! adevărat nu'trăieşte în izolare, în afirmarea pătimaşă a egocentricităţii, dar nici în scoborîrea ia obiect sub sîăpînirea semnului ca unic subiect3. Am spus mai înainte că experienţa omului în persoana a doua o distingem prin făptui că, spre deosebire de tot ce e în lume, ni se înfăţişează ca subiect ce ne limitează. Acum putem adăuga că pe om, în existenţa cea mai deplină posibilă, în rolul de tu, îl experiem ca subiect ce ne lasă sau ne ridică şi pe noi la nivelul de subiect. Raportul între mine şi tine, stabilit astfel, e un raport de subiecte, mai bine zis.o comuniune de subiecte. Descoperind subiectul semenului, am devenit şi eu un subiect, nu prin faptul că nu mă atinge, că nu-mi cere, nu-mi pretinde nimic, ci prin faptul că-mi cere iubirea,.îmi cere anderes sein als ein Traum vom Geist, den der Mensch in der Icheinsamkeit seiner Existenz, abseits von den geistigen Realităten des Lebens trăumt", p. 20. 1 FERDINAND EBNER, Das Wort und die geistigen Relitâten :., Weil das Ich und Du immer nur im Verhăltnis zueinander existieren, gibt es ebenso wenig ein absolut duloses ich, ais ein icnioses Du zu denken wâre. Das Worî ist desjenige wodurch nicht nur die Existenz, sondern vor aliem das Verhăltnis beider konstituiert - « gesetzt » -wird ", p. 19. 2 MARTIN BUBER, Op. c, p. 36 : „ Der Mensch wird am Du zum Ich", „ ich werde am Du; Ich werdend, spreche ich Du ", p. 18. 3 F. EBNER, Wort und Liebe, Regensburg, 1935, p. 124 : „ Das Ich vermag sich niemals in sich selbst zu finden und muss sich daher im Du suchen ". „ Das falsche Ich will das Du als Object der Macht. Das falsche Ich wird sich leicht selbst Object..." 23
apropierea liberă. Ceea ce experiez e limită şi libertate în acelaşîflmp, e obligativitate în faţa altuia, datorie de ascultare şi, totuşi, bucurie de-a împlini acea voie, impuls liber şi fericit de slujire1. E putere de la altul şi totuşi sentiment de putere proprie. La lumina acestui raport înţelegem cum între har şi libertate nu e nici un antagonism, ci libertatea creşte prin har. Harul nu e predestinaţie, nu e desfiinţare a persoanei mele, iar libertatea nu este mîndriacu „ dreptatea" proprie2. Dar, chiar cînd în cuvîntul altuia se manifestă voinţa de comuniune şi nu o voinţă egoistă, tot putem rămîne surzi la apelul lui. EWulgeră o clipă în faţa conştiinţei noastre, ca pe urmă să nu mai auzim declt sunet de cuvinte. Omul a cSzut pentru noi atunci din calitatea de om, adică de tu, de subiect ce caută comuniunea, ca să rămînă un obiect cu loc precis şi modest în rîndul celorlalte3. Subiectul altuia, voinţa lui de comuniune, ceea ce numim tu, nu se impune aşadar în acelaşi chip silnic cunoaşterii noastre ca lumea obiectelor, ca sunetul cuvîntuiui, ca sensurile logice4. Se cere din partea noastră un efort pentru a face experienţa subiectului altuia. 1 LOUIS LAVELLE, De PActe : „ Je n'aime qu'au point meme ou j'obtiens le contact avec cette liberte qui n'est pas la mienne et qui delivre ia mienne au lieu de l'asservir... La liberte demeure une simple possibilrtertant que l'amour n'est pas ne. Mais agir par amour c'est, pour chacun de nous, agir comme de soi-meme, L'amour est dqnc l'actualite de la liberte ", p. 532 - 533. 2 „ Die Antinomie von Freiheit und Gnade losen wir nicht durch einen logishen Gedanken, sondern durch den Hinweis auf das irrationale Geheimnis, das mit der personlichen Beziehung eines Ich zu%inem Du gegeben ist", W. Schmidt, Zeit und Ewigkeit, 1927, p. 384. 3 M. BUBER, Op. c. : „ Das einzelne Du muss, nach Ablauf des Beziehungsvorgang, zu einem Es werden. Das einzelne Es kann, durch Eintritt in den Beziehungsvorgang, zu einem Du werden ", p. 42. 4 M. BUBER, Op. c.: „ Den Menschen, zu dem ich Du sage, erfahre ich nicht. Aber ich stehe in der Beziehung zu ihm. Erst wenn ich daraus trete, erfahre ich ihn wieder. Erfahrung ist Du - Ferne ", p. 16. - „ Was erfăhrt man also vom Du ? " - „ Eben nichts, Denn man erfăhrt es nicht". - „ Was weiss man also vom Du ? " „ Nur alles. Denn man weiss von ihm nichts Einzeines mehr ", p. 17. 24
Harul, deşi ne solicită, nu ni se împărtăşeşte fără un efort personal. John Cullberg spune că la subiectul altuia ajungem prin credinţă1. Trebuie să credem cuvîntului celui cu care vorbim, cuvînt prin care ne grăieşte despre voinţa lui de comuniune cu noi, căci numai aşa, numai prin cuvînt putem lua cunoştinţă de existenţa acestei voinţe. Noi putem adăuga că această credinţă e împreunată sau pregătită de înfrînarea egocentrismului, de domolirea zgomotului ce-l fac pornirile noastre egoiste care ne împiedică să fim atenţi la cuvintele altuia, ca prin ele să auzim subiectul lui. Odată ce prin acest fel de înfrînare şi atenţiune sau printr-o asemenea credinţă ne-am găsit înaintea subiectului altuia, realitatea lui, deşi dincolo şi de altă categorie decît realitatea obiectelor, ni se impune cu o forţă mai mare decît a acestera. Cu o forţă însă a cărei sesizare e continuă în funcţie de libertatea noastră, de voinţa de a crede. Pentru conştiinţa trezită la datoriile ei faţă de chemarea aproapelui, realitatea acestuia covîrşeşie toată lumea obiectelor. Subiectul altuia îl experiem ca limită, ca putere ce ne obligă, ce ne revendică, cîtă vreme lumea obiectelor ni se prezintă, cu toată rezistenţa oarbă a unora dintre ele, ca un domeniu peste care stăpînirea eului se poate întinde nelimitat. Iar, întrucît gradul de realitate cu care se înfăţişează conştiinţei noastre lumea obiectelor e în funcţie de rezistenţa lor la arbitrariul nostru, realitatea subiectului tău, deşi accesibilă prin credinţă, se înfăţişează conştiinţei mele cu o intensitate superioară realităţii lumii obiectelor. Să reţinem rezultatul acesta, adăugîndu-l la cele spuse la începutul studiului despre realitatea pe care o revendică în faţa conştiinţei obiectele credinţei, mai mult chiar decît obiectele cunoaşterii, pentru care, de asemenea, n-avem alt criteriu că sînt reale decît mărturia conştiinţei. E o nouă dovadă că nu sîntem în drept 1 Op. c. p. 204. Vezi şi Louis Lavelle, op. o. p. 408. „ Mais, seule la râsistance d'une autre volonte, preoisement parce qu'elie met en jeu une activite que je n'exerse pas moi- meme, n'est pas l'objet d'une experience, mais d'une îois ". 25
să atribuim obiectelor cunoaşterii mai multă realitate, decît obiectelor credinţei. Realitatea altuia, ca subiect, nu se deosebeşte însă de realitatea obiectelor numai prin faptul că ea nu se impune ca un iucru dat, ci se descoperă numai celui ce o crede, dar putem spune că, într-un anume mod, ea-şi datorează însăşi existenţa credinţei semenului. Din acest motiv Cullberg spune că tu nu este un lucru dat, ci o misiune, o datorie, ceva de înfăptuit prin credinţa mea1. Semenul ca fiinţă liberă, se realizează abia prin credinţa şi iubirea mea. iubirea continuă creaţiunea lui Dumnezeu sau colaborează la creaţiunea Lui2. înţelegem aceasta dacă avem în vedere că, uneori, cînd chemarea noastră după comuniune rămîne fără ecou, ne scufundăm în întunericul vieţii egoiste. Sau, dacă nu chemăm noi pe cineva la comuniune, nu se trezeşte în el adevăratul eu; sau, în sfîrşit, dacă ne cheamă e! fără rezultat, îl condamnăm la moartea singurătăţii. Trebuie să aibă cineva un mare sprijin interior ca să poată exista ca eu, cînd nu-i răspund nici eu nici altul chemării la comuniune. în egoism, în patimi, în singurătatea neeomunşcării însuşi eul tînjeşte, se scoboară înîr-o existenţă boinavă, de umbră chinuită. Precum subiectul altuia 51 descoperim şi-l „ creăm " prin credinţă, la fel subiectul din noi se naşte şi se întăreşte prin credinţa semenului. „ intimitatea fiinţei mele poate, de asemenea, fi afirmată prin altul, graţie unui act de credinţă împlinit faţă de mine, care vizează actul i „ Cînd sînt pus în faţa lui tu, a activităţii lui, nu există decît două posibilităţi: sau neg pe tu, deci caut să consider activitatea ce mă întîmpină numai ca un proces în cadrul lumii (als einen Weltvorgang), care poate fi utilizat... Sau recunosc pe tu, adică ascult apelul lui şi caut să mi-i însuşesc, ca sâ-i servesc în calitatea iui de tu. Oe abia aşa poate fi realizat raportul eu-tu; purtătorul lui este voinţa de-a servi, voinţa personală de comuniune ".,, Aceasta înseamnă că voinţa străină care întîmpină voinţa mea nu e « dată » în lume ( nicht in der Welt« gegeben »). Dar dacă t'u nu e « dat», în orice caz îmi e încredinţat ca o misiune " fdas Du wenn nicht gegeben, immerhin aufgegeben), p. 201-202. 2 LOUIS LAVELLE, op. c. p. 522-3. 26
prin care mă afirm eu însumi ca libertate şi care, într-un anume sens, chiar îl depăşeşte, întărind uzul ce-l fac eu de libertate, care nu-mi inspiră totdeauna atîta încredere cîtă am în altul, Săsîndu-mi adesea multă îndoială, încît eu sînt susţinut de altul în afirmarea nu numai a ceea ce sînt, ci şi a ceea ce pot şi trebuie să fac "1. „ Se poate spune că eu simt totdeauna necesitatea de a fi susţinut în existenţă prin judecata altuia şi mă scufund în disperare sau nebunie cînd nu mai am asistenţa lui... A dispreţul, a ignora pe cineva înseamnă a voi să-l arunci în neant. Dar numai iubirea altuia, făcîndu-mă obiect al ei, poate atinge în mine nu numai ceea ce arăt sau ceea ce fac, ci ceea ce sînt, intimitatea mea pură şi existenţa mea eternă "2. Iubirea altuia faţă de mine esîe însă inseparabilă de credinţă, ca bază a ei. Pe ds altă parte, iubirea altuia mă întăreşte numai cînd cred şi eu în el. Prin legătura credinţei cresc subiectele.' „ Este admirabilă întocmirea aceea care face ca credinţa ce o am în existenţa altora să fie conc"" Î mărturiei ce mi-o'dau ei, mărturie de care am lipsă "3. Ct de mult trăim prin atenţiunea altora şi prin atenţiunea noastră sa ei, prin tensiunea, prin strigătui după comuniune, chiar dacă nu e realizată depiin, ne-o arată făptui că, oricît de egoistă ne-ar îi viaţa, oricft de mult absorbită de grija satisfacerii pasiunilor egoiste prin tot ce ne stă ia dispoziţie - chiar şi prin persoanele altora - totuşi nervul de viaţă dătător al străduinţelor noastre e preocuparea de opinia altora, e gîndul permanent la alţii, ia lauda lor, la respectul lor, ia ochii lor care credem că ne urmăresc, chiar dacă nu ne urmăresc de fapt. Trăim ca nişte actori preocupaţi continuu de ce vor zice spectatorii, de felul cum ne oglindim în sufletul lor. Dacă un om ar fi sigur că nu-l urmăreşte nimeni cu atenţiunea sa, n-ar putea trăi, i-ar 1 LOUIS LAVELLE, De L'Aote, p. 100. 2 LOUIS LAVELLE, op. c. p. 99. 3 LOUIS LAVELLE, op.c. 27
lipsi oxigenul. Chiar cînd nu trăim în comuniune, nu putem ieşi din tiparul ei desfigurat şi chinuitor1. Numai o animalitate deplină ne-ar ajuta să ieşim desăvîrşit din ea. Toată societatea omenească ne este o ţesătură de relaţii, de comuniune nedeplină cu unii semeni prin faptul că n-au fost încercate, cu alţii, prin faptul că s-au încercat dar au ratat sau n-au putut dura. Numai puţine relaţii de-ale noastre sînt înfăptuiri depline ale comuniunii; sau poate nici una. Dacă realizarea subiectului adevărat în om se datorează semenului, asupra fiecăruia apasă o grea răspundere pentru altul. Pot eu spune că trebuie să aştept totdeauna chemarea altuia la comuniune, la servire, la dragoste şi numai dacă nu răspund sînt vinovat de recăderea acelui subiect în întuneric ? Trebuie să aştept totdeauna un tu ca să devin eu ? Dar acel tu cum s-a putut naşte ? Printr-un tu al lui, altul decîî mine. Atunci şi eu dacă am fost odată trezit prin chemarea unui tu, trebuie, la rînduf meu, să trezesc în altul subiectul care să-mi fie un tu2. Omul răspunde astfel de semenul său. Am văzut însă că stabilirea relaţiei de eu-tu se realizează prin credinţă. Cel ce mă cheamă la comuniune o face prin credinţă, fiindcă, deşi nu vede, crede că poate trezi în mine un subiect capabil de comuniune. Dacă voi crede şi eu în ei, am fost înviat şi comuniunea s-a stabilit. Putinţa ca eu să cred depinde şi de silinţa mea, dar şi de tăria credinţei aceluia în mine, de dragostea lui din credinţă. Cu cit mai puternică, mai rezistentă va fi credinţa lui, cu atît e mai sigur că voi crede şi eu şi crezînd voi învia ca eu al comuniunii, ca adevărat eu. Semenul meu 1 W. SCHMIDT zice : „ Liebe und Hass sind ja uberhaupt die tiefsten Triebfedern der Geschichte. Althaus und Hirsch haben nur eine sekundâre Sphăre beruhrt wenn sie den « Entsoheidungscharakter » zum Wesensausdruok des Geschichtlichen machen ". Zeit und Ewigkeit, Gutersloh, 1927, p. 386. 2 J. CULLBERG, op. c. : „ Meine lohheit ist aus der Gemeinschaft mit einem Du geboren, dadurch wird es mir moglich, das Du eines anderen ins Leben zu rufen ', p. 205. 28
trebuie să creadă tare ca să mă învie pe mine, iar eu, la fel, va trebui să mă siiesc să cred în el ca să pot învia şi să devin un credincios adînc dacă vreau să salvez la rîndui meu pe alţii. Dar credinţa aceasta cu ajutorul căreia mă trezeşte altul nu şi-o poate lua acela de la sine. Ca să creadă în mine şi să se aşeze în ipostasu! de îndatorat faţă de mine, căci numai aşa mă poate trezi, trebuie să creadă că i-am fost dat de cineva care-mi este superior ca o datorie, ca o misiune de a mă trezi servindu-mi şi de a-mi servi în continuare. Unde este o îndatorire este şi un îndatoritor şi acestea două se deosebesc între ele1. Cel care mă indică pe mine drept o datorie pentru semenul meu nu poate fi simţit decît ca stăpînul suprem al amîndorura. Acela e Dumnezeu. Credinţa cu care mă trezeşte altui este credinţă în mine, fiindcă e, Sa temelie, credinţă în Dumnezeu, iar credinţa în subiectul celui ce mă trezeşte, care se naşte în mine din credinţa lui, are şi ea la temelie credinţa în Dumnezeu. Naşterea spirituală a unui om din altul, prin stabilirea comuniunii între ei îşi datorează realizarea transmisiunii de credinţă, care e nu numai o operă a oamenilor, ci în primul rînd a lui Dumnezeu, iar menţinerea eului în om şi a comuniunii cu altul este în funcţie de credinţă s: aceasta de Dumnezeu. Propagarea Revelaţiunii din om în om este dec: una cu naşterea eurilor omeneşti, cu stabilirea continuă de noi relaţii de comuniune. Astfel, transmisiunea credinţei e potrivit şi necesar să se facă pe calea aceasta de la om la om, ca deodată cu actul transmisiunii credinţei sau prin el să se nască şi subiectul deplin, subiectul comuniunii în fiecare ins. De altfel, fiinţa umană se arată ca cea mai potrivită pentru producerea credinţei în semenii săi, întrucît rezistenţa absolută ce o întîlnim la om, ca subiect, ne face prin ea însăşi să ne dăm seama că nu ne putem identifica pe noi cu realitatea absolută, ci ne mînă gîndul spre un principiu comun, superior şi nouă şi lui2. Printr-o structură 1 J. CULLBERG, I. c. 2 LOUIS LAVELLE, op. c. p. 407-8. „ Or votre volonte est pour moi beaucoup plus 29
esenţială, care nu poate fi redată decît din multe laturi, fiecare conştiinţă umană dintr-o societate spirituală este pentru toate celelalte intermediara cea mai adecvată a legăturii cu Dumnezeu1. Pe lîngă aceasta, Dumnezeu, revelîndu-ni-Se totdeauna printr-un subiect, care în această calitate are puterea să ne revendice, ne face să experiem mai adecvat caracterul Său de subiect suprem, care ne revendică cu o putere absolută, Orînduind Dumnezeu astfel procesul de propagare a Revelaţiunii, a voit să-l facă pe om să-şi dea seama cî! este de îndatorat semenului de care depinde credinţa sa şi de obligat, la rîndul său, faţă de alţi semeni, a căror mîntuire depinde în anumită măsură de el. Prin acelaşi act de săiăşluire a credinţei în mine, Dumnezeu a voit să mă lege şi de Sine şi de semeni, căci păcatul este izolare şi într-o privinţă şi în alta. Dacă fiecare ar obţine Revelaţiunea pe o cale ocolitoare a semenului, n-ar lega în conştiinţa sa cel mai imprtant act al existenţei sale şi condiţia permanentă a spiritualităţii saie de altul şi, astfel, tendinţa de mîndrie din om, neprimind o atît de vădită dezavuare, şi-ar găsi şi mai multe temeiuri de afirmare. în general, adevărata naştere spirituală a omului se realizează prin stabilirea comuniunii, dar aceasta nu se poate stabili decît prin credinţa pe care, aducînd-o unul, o face să se aprindă şi în celălalt2. qu'une chose... Elie est ce qui precisement m'oblige a ne point m'identifier moi-meme aveo l'activite absolue... et a remonter jusq'â un principe comun auquel nous participons tous Ies deux ". 1 Idem, op. c. p. 402: lesdifferentesconsciencespuissententrerencommunion dans une societe spirituelle ou chacune d'elles est pour toutes Ies autres mediatrice entre l'acte pur et son etre propre ". 2 Adevărata credinţă se prelungeşte în iubire. De aceea se atribuie şi iubirii crearea stării de comuniune. F. Ebner spune : „ Der Glaube setzt das Ich im Menschen in ein Verhăltnis zum Du, die Liebe macht dieses Verhăltnis wirksam ", Wort und Liebe, p, 174. „ Durch das Wort... ist das Verhăltnis des Ichs zum Du " ( Das Wort und die geistigen Realitaten, p. 21 ). Dar „ Zum Wort gehort der Glaube aus Wort. Ihn braucht nicht nur der Horende, sondern auch der Sprechende " (Wort und Liebe, p. 178). 30
Dar credinţa deplinăîn valoarea semenului, în datoria mea de a-l trezi, de a-l mîntui, eu nu pot avea decît dacă cred în Dumnezeu. Numai dacă Dumnezeu îmi este un Tu, supremul Tu, pot trezi sau pot recunoaşte în orice semen al meu un tu1. Dacă credinţa nu s-ar naşte în om prin alt om, ar lipsi dintre oameni cea mai profundă şi mai intimă legătură. Aceasta e tot una cu a spune că, prin credinţă şi numai prin credinţă, se poate produce adevărata coeziune şi frăţietate între oameni. Numai prin ea oamenii se nasc, prin ajutorul reciproc, în spirit, depăşind viaţa cea după trup. Iar naşterea în spirit înseamnă înălţarea la rangul de personalitate8. Numai în rolul de transmiţător a! credinţei, sentimentul de răspundere ai omului urcă la suprema intensitate, ştiind că de el depinde nu numai viaţa de aici, ci şi cea veşnică a semenului său. Dar sentimentul de răspundere este condiţia esenţială a personalităţii şi, în acelaşi timp, elementul principal care îeagă pe om de om.
