Diacon Prof. Dr. Andrei Kuraev (Inst. Teologic Sf. Tihon, Moscova)
Traducere din limba rusã de ierodiacon Savatie
În discutiile despre clonare, un aspect a trezit nedumerirea ortodocsilor: oameni absolut necredinciosi, necrestini declarati, se pronuntã împotriva clonãrii. Noi am observat cu nedumerire cã acele grupe cu care noi, de obicei, ne contrazicem, de data aceasta s-au dovedit a fi pe aceeasi linie cu noi. Cine din ortodocsi ar fi putut sã vadã un aliat în congresul american sau în presedintele Clinton? Dar uite cã si ei s-au pronuntat împotriva clonãrii oamenilor. Desigur, aceasta este o mirare îmbucurãtoare. Dar mirarea este o reactie emotionalã. Însã, în ortodoxie, se obisnuieste a gândi asupra reactiilor proprii, asupra motivelor actiunilor si sentimentelor personale. Dacã noi, în aceastã problemã, ne-am dovedit a fi împreunã cu necrestinii, ce înseamnã asta?
Reflexele partinice se revoltã: de vreme ce tu te-ai dovedit a fi solidar cu dusmanul tãu, înseamnã cã ai gresit ceva. Însã aici, de acum, e treaba ratiunii si a constiintei sã spui acestor reflexe: "taci!” Nu meritã sã te certi cu tabla înmultirii, chiar dacã cu ea e de acord cel mai înrãit dusman al tãu. Lumea oamenilor e foarte complicatã. Si în aceastã lume, noi nu avem dusmani absoluti. Nu existã oameni cu care noi sã ne contrazicem absolut în toate. Contrazicându-ne în ceva, noi avem pãreri înrudite în altceva. Cum spunea Sf. Ioan Gurã de Aur: "Noi nu avem nimic comun doar cu diavolul, însã cu toti oamenii, noi avem multe în comun”.
Înseamnã cã nu pe tine trebuie sã te condamni pentru neatentia în urma cãreia, dintr-o datã, te-ai dovedit solidar cu oponentii tãi traditionali, ci sã te bucuri pentru aceea cã ceva general uman s-a dovedit a fi mai puternic decât ceea ce le desparte. Si aici apare întrebarea: motivele pentru care crestinii ortodocsi se feresc de experimentele clonãrii sunt strict bisericesti sau nu? Noi ne pronuntãm împotriva clonãrii deoarece aceastã activitate contrazice ceea ce scrie în catehismele noastre, sau din alte motive? Ceea ce e specific doar crestinismului ortodox, ceea ce deosebeste conceptia noastrã de conceptia celorlalti oameni ne obligã sã fim împotriva clonãrii sau poate cã argumentele noastre, dacã e sã ne gândim mai serios, se vor dovedi a fi aceleasi pe care le înainteazã oamenii altor credinte si convingeri?
Eu cred cã meritã sã ne gândim la asta anume pentru succesul luptei noastre împotriva clonãrii. Se stie cã atât în Rusia, cât si în alte tãri, cea mai mare prãpastie între Bisericã si "societatea civilã” se iveste anume în sfera problemelor despre reproducere. Problemele moralei sexuale, a contraceptivelor, a avorturilor etc., Biserica le trateazã evident (si spre mâhnirea lumii laice) altfel decât o fac stereotipurile constiintei de masã. În constiinta de masã, e foarte adânc înrãdãcinat stereotipul potrivit cãruia "Biserica întotdeauna e împotriva a ceea ce aduce bucurie oamenilor”. Hai sã nu ne amãgim, autoritatea Bisericii în societate nu e chiar atât de mare ca în constiinta oamenilor nebisericesti, opinia sustinutã de Bisericã sã devinã de la asta mai autoritarã si mai acceptabilã. Dimpotrivã, în constiinta multor oameni, problemele legate de viata sexualã se rezolvã mai degrabã printr-o reactie inversã celei bisericesti: "Ei, dacã pânã si cãlugãrii ãstia care nu înteleg nimic în dragoste si plãcere ne spun sã ne ferim de asta, cu atât mai mult meritã sã încerci!” Înseamnã cã noi trebuie sã înaintãm argumente care sã fie întelese nu numai pentru oamenii care acceptã întru totul sistemul de valori bisericesc, ci argumente întelese pentru "cei din afarã”. Eu cred cã e de folos a specifica oamenilor cã noi avem aceleasi motive împotriva clonãrii ca si voi, majoritatea oamenilor… În primul rând, noi ne ferim sã pãtrundem într-o sferã despre care cunoastem foarte putin. Câstigând în ceva, oare nu vom pierde noi altceva mult mai important, deocamdatã neobservat pentru noi? O datã noi "am fãcut-o”. Nouã "ne-a mers” în acea joacã pe care au pornit-o fizicienii în anii patruzeci. Dupã mãrturiile personale ale autorilor bombei atomice americane, ei nu stiau dacã reactia atomicã provocatã de ei va avea un efect local limitat sau, odatã începutã descompunerea atomicã, va înghiti materie la nesfârsit, si pânã la urmã va nimici toatã substanta vie din jur, va nimici Pãmântul, tot Universul… Atunci nouã ne-a mers. Sub lopata noastrã îndrãzneatã, nu s-a dovedit a fi nici o minã. Dar oare existã garantia cã în locul unde sapã astãzi biologii nu este o astfel de minã? Analogia cu fizicienii atomisti ne ajutã sã exprimãm si a doua temere a noastrã. Unde e garantia cã din clonare nu se poate face o "bombã biologicã”? Unde e garantia cã stãpânitorii lumii acesteia nu vor utiliza aceastã practicã pentru producerea unei noi rase umane care sã corespundã mai bine închipuirilor lor despre alegãtorul ideal? Oare nu vor creste laboratoarele pentru clonare niste "iliescieni" si "pedeserei" ("eltinoizi" si "ziuganoizi", în original) docili?
În al treilea rând, cum vor arãta relatiile între oamenii acestor rase diferite? Oare toti vor recunoaste clonele drept oameni? Ce vor fi ei în propria lor receptare? Cum vom arãta noi în ochii lor? Mai pe scurt, aici noi ajungem la întrebarea pe care Biserica de mult le propune medicilor si juristilor sã o rezolve: "Ce este omul”? Când începe si când se terminã viata omeneascã? (problema avorturilor si a eutanasiilor); Ce îl face pe om sã fie om? (problema oamenilor cu psihicul afectat).
În al patrulea rând, se va declansa oare instinctul matern la femeie, dacã ea nu va trece prin purtarea sarcinii si nasterea copilului? Oare va fi iubit un astfel de copil? În general, aceste argumente se pronuntã în jurul problemei drepturilor omului: ce drepturi are omul si cine anume detine aceste drepturi? Dar are oare Biserica unele argumente proprii împotriva clonãrii, care sã fie specific crestine? Deocamdatã eu nu am întâlnit astfel de argumente. Strigãtele emotionale de felul cã crearea omului de cãtre om este uzurparea drepturilor Creatorului Divin, si de aceea e satanism curat, mie nu mi se par convingãtoare. La urma urmei, la început si lumina a apãrut dupã voia dumnezeiescului "sã fie!” Acum însã, crearea luminii e accesibilã si oamenilor, si noi nu vedem nimic blasfemitor în lucrul electricianului sau a operatorului statiei electrice.
Graba unui astfel de argument se vede din pilda extraordinarã povestitã de Antoine de Saint-Exupery în romanul "Citadela”: "Trãia pe lume un alchimist, el voia sã descopere taina vietii. Si s-a întâmplat asa încât cu ajutorul resorturilor, el a reusit sã obtinã un bot de aluat viu. Au alergat logicienii. Ei au repetat experienta, au amestecat prafurile si aliajele, au aprins focul sub resort si au obtinut încã un bot viu. Ei au plecat strigând tare cã taina vietii nu mai este tainã, cã viata este o urmare fireascã a cauzelor si efectelor, influentele pe care le suportã prin încãlzire elementele lipsite de viatã. Logicienii, ca întotdeauna, au înteles totul de minune. Ei n-au înteles cã natura creatului si natura creãrii nu seamãnã între ele, puterea creativã, epuizându-se, nu lasã urme. Nu în zadar creatorul întotdeauna abandoneazã creatia sa si creatia intrã sub stãpânirea logicii. Si eu m-am îndreptat smerit spre prietenul meu geometrician. "Unde ai vãzut tu ceva nou?- a întrebat el – viata a dat nastere vietii. Noua viatã a apãrut datoritã alchimistului, iar alchimistul, din câte stiu eu, este viu. Despre el au uitat, cum se si cãdea, creatorul dispare si ne lasã nouã creatia”.
Dacã savantul cu ratiunea sa creeazã viata, asta nicidecum nu înseamnã cã pentru crearea vietii nu e nevoie de minte. Dacã omul poate crea viata, înseamnã cã el, într-adevãr, poartã în sine chipul propriului sãu Creator. Eu sunt convins cã orice performante ale stiintei nu fac decât sã-L proslãveascã pe Creatorul ratiunii noastre, dar nicidecum nu-L hulesc. Eu am avut ocazia sã aud si urmãtorul argument specific "teologic” împotriva clonãrii: aceasta va fi o nastere fãrã dureri, si prin aceasta se va anula porunca Domnului, care a trimis suferinte în timpul nasterii pentru pãcatul originar. Dar pedeapsa pentru pãcat a fost triplã: nerodirea pãmântului, care va rodi doar "spini si pãlãmidã”; greutatea muncii ("în sudoarea fruntii tale”) si chinurile nasterii. La drept vorbind, cu toate aceste urmãri ale pãcatului originar, munca omeneascã luptã de mult si cu destulã eficientã, iar Biserica nu l-a condamnat niciodatã pentru asta. Dacã ar fi sã întelegem prea ad literam aceste cuvinte din Vechiul Testament, va trebui sã condamnãm munca amelioratorilor (cum de îndrãznesc sã îmbunãtãteascã pãmântul blestemat de Domnul!). Va trebui sã condamnam orice progres tehnico-stiintific, orice inventii care usureazã munca omului (începând de la folosirea animalelor domestice, inventarea rotii, a morii si a plugului). Va trebui sã-i dãm anatemei pe anesteziologi, care usureazã suferintele femeii din timpul nasterii.
Rezultatul principal al pãcatului originar nu stã deloc în durerea venirii omului pe lume, ci în durerea plecãrii lui din ea. Dupã cuvintele cuviosului Marcu Ascetul, de la protopãrintele nostru, "noi am mostenit nu pãcatul lui Adam, ci moartea provenitã din el… Pentru cã nu se putea ca noi, care am provenit din morti, sã fim vii”.
Dacã rodul pãcatului primordial ar fi constat anume în suferinta nasterii, atunci noi ar fi trebuit sã acceptãm dogma catolicã despre imaculata conceptie a Fecioarei Maria. Cãci doar nu numai catolicii, ci si ortodocsii considerã cã nasterea lui Iisus din Maria a fost fãrã dureri. Dar catolicii vãd în aceasta dovada faptului cã Maria era de acum sustrasã actiunii pãcatului originar. Ortodocsii însã nu vãd necesitatea de a trage o astfel de concluzie, care, în esentã, anuleazã necesitatea venirii lui Dumnezeu în lume si unicitatea Jertfei Lui mântuitoare, anume pentru faptul cã noi nu confundãm urmãrile particulare pãmântesti ale pãcatului originar cu acea catastrofã principalã pe care el a provocat-o în relatiile noastre cu Viata, adicã cu Dumnezeu.
În general, în reactia lumii catolice împotriva clonãrii se contine cu mult mai mult elementul specific confesional decât în ortodoxie. Pentru catolici, clonarea ridicã o gravã problemã teologicã: oare vor mosteni pãcatul originar oamenii apãruti pe lume fãrã actul sexual, iar dacã se va mosteni, în ce chip se va transmite acesta? Chestiunea constã în faptul cã din timpul lui Augustin, catolicii considerã cã pãcatul originar se transmite prin actul zãmislirii, deoarece de actul zãmislirii se leagã o oarecare "plãcere necuvenitã”. Nunta e permisã, si zãmislirea la fel. Dar, dupã cuvintele scriitorului crestin latin din primele veacuri, Tertulian, "Nunta este o desfrânare acceptatã”. În desfãtarea eroticã, sotii îsi pierd controlul asupra lor, îndulcindu-se unul de altul, îl uitã pe Dumnezeu, si prin aceastã fisurã, în plodul zãmislit de ei, pãtrunde un fel de "stricãciune”…
Dar unde e plãcerea originilor acelei vieti care a fost obtinutã printr-o operatie asupra unei celule somatice obisnuite? Aparitia acestei celule primare e legatã mai degrabã de neplãceri. Cum dar se va transmite aici "pãcatul originar”? Omul zãmislit fãrã plãcere si fãrã împreunare, dupã logica augustinã, se dovedeste a fi în afara puterii pãcatului originar.
Ortodoxia însã nu vede aici o problemã. Biologia mai degrabã întãreste vechea noastrã convingere: omul a fost creat pentru nemurire. Celulele noastre sunt într-adevãr nemuritoare. Ele în sine sunt capabile sã se separe la nesfârsit si sã nu moarã, în cazul în care în mediul exterior nu existã piedici pentru aceasta. Înseamnã cã viata noastrã e limitatã nu de natura noastrã, ci de conditiile în care trãim (în care noi ne-am aruncat prin cãderea în pãcat). Dar, deoarece celula luatã pentru clonare si fiinta crescutã din ea oricum vor vietui în lumea noastrã cazutã, suflarea mortalitãtii "originare”, vai, oricum o va cuprinde. Si nu biologii, ci doar Cel Care El singur detine nemurirea poate apãra viata noastrã de moarte sau sã ne întoarcã în ea… Asa cã clonarea nu contrazice nicidecum interpretarea ortodoxã a pãcatului originar. Mai degrabã e invers, discutiile despre clonare sunt importante pentru polemica cu catolicismul si augustinismul.
În parte, e posibilã o analizã a întrebãrii prin ce anume se transmite "pãcatul originar”: se petrece asta "din initiativa” pãrintilor, care, zãmislind copilul, îi transmit împãtimirea lor sau asta nu depinde de felul în care copilul este zãmislit, ci pur si simplu pentru cã el pãseste în lumea noastrã bolnavã? În orice caz, enuntul Sinodului din Cartagina din 252 ("Sã nu se interzicã botezul copilului care, abia nãscut, nu a pãcãtuit cu nimic, în afarã de faptul cã, provenind din trupul lui Adam, a preluat molima mortii vechi prin însãsi nasterea sa”) admite o interpretare dublã.
Încã o întrebare o constituie si aceasta: va fi oare om fiinta clonatã? În scrierile bisericesti, uneori e exprimatã pãrerea cum cã sufletul copilului se contine în sãmânta tatãlui (teoria tradutionistã). Potrivit ei, încã în sãmânta lui Adam existau sufletele noastre ale tuturor. Noi toti am fost în Adam atunci când el a gresit si de aceea si noi suntem pãrtasi la acel pãcat… Prin urmare, copilul care îsi are originea nu în sãmânta tatãlui, ci de la celula somaticã a acestuia, nu va avea suflet.
Dar si acest punct de vedere e preluat mai mult de catolicism decât de ortodoxie. În conceptia ortodoxã, sufletul omului, personalitatea lui se creeazã de cãtre Dumnezeu. Pãrintii îi dau doar trupul. De aceea, pentru teolog, problema constã aici numai în aceasta: va ajuta oare Domnul sã uneascã cu embrionul, obtinut în rezultatul clonãrii, sufletul omenesc? Pentru cã aceasta e o problemã de vointã a lui Dumnezeu, nu putem avea un rãspuns anticipat. Si extrem de îndrãzneatã este fapta unui oarecare preot care a refuzat sã boteze un copil despre care pãrintii au spus cã el a fost "conceput în eprubetã” (preotul Anatolii Berestov a povestit despre aceasta, exprimându-si nedumerirea, la "Rojdestvenskie citenia” 1998, din Moscova). Cred cã si în cazul clonelor, Biserica va insista pentru a-i recunoaste ca oameni (pentru a nu admite experimentele asupra lor sau dezmembrarea lor în "piese de schimb”) si îi va boteza si îi va împãrtãsi pe acesti micuti.
Aceastã problemã, cât n-ar pãrea de straniu, de acum e rezolvatã de traditia bisericeascã. În "Trebnicul” Sf. Petru Movilã, existã rânduiala "Despre botezul celor asemenea cu animalele si a altor ciudãtenii nãscute”. În el gãsim prescris: "Dacã vreun monstru sau o oarecare ciudãtenie se va întâmpla sã se nascã din femeie, dar nu va avea chip de om, sã nu se boteze. Dar dacã faptul se va pune la îndoialã, sã se boteze cu o conditie: Dacã acesta este om, se boteazã robul lui Dumnezeu cutare în numele Tatãlui s.a.m.d.”. În genere, pentru Bisericã e caracteristic sã se insiste asupra faptului cã granitele clasei fiintelor numite om sã se lãrgeascã. Pentru conceptia laicã, dimpotrivã, e caracteristicã tendinta spre îngustarea limitelor existentei umane (copiii în pântecele mamei nu sunt oameni, bolnavii de comatozã nu sunt oameni, copiii nãscuti fãrã creier nu sunt oameni, copiii afectati de boala lui Daun la fel…). Asa cã si în cazul clonãrii, nu meritã sã mergem împotriva traditiei bisericesti si sã rezolvãm negativ întrebarea dacã sunt sau nu oameni aceste "ciudãtenii”.
Mai existã în scrierile bisericesti precautii împotriva activismului care depãseste limitele lumii create de Dumnezeu. Nu arareori, ele sunt folosite ca argument care explicã ostilitatea ortodoxiei în fata clonãrii. Dar dacã ar fi sã folosim cu sinceritate acest argument, atunci ar trebui sã interzicem sã se mai ardã în biserici lumânãri de parafinã (aceastã substantã nu a existat în "lumea creatã de Dumnezeu” pânã la aparitia chimiei omenesti), sã se toarne vazilinã în candele, sã se poarte haine sintetice, sã se coacã anafure (ele doar nu cresc în curtea bisericii) si, în genere, sã interzicem traiul în lumea culturii. Lumea "noosferei” (nu în sensul oculto-cabalistic, ci în sensul pur culturologic: noosfera ca lume de care s-a atins activitatea omeneascã) este mediul nostru de viatã inevitabil. Si aici e foarte greu de hotãrât: ce putem atinge noi cu „dreapta noastrã reformatoare” si ce nu. În orice caz, interdictia de a schimba lumea si chiar omul nu se sustine (numai dacã noi nu vrem sã anulãm medicina ca atare). Pot fi puse în discutie doar scopul si urmãrile interventiei noastre. În încheiere, vreau sã atrag atentia cã goana nesãbuitã dupã argumente teologice împotriva clonãrii poate da rezultate neasteptate. Cât n-ar pãrea de straniu, clonarea este înfãptuirea unei scheme prezente în literatura asceticã. În orice caz, în scoala lui Origen (în particular la Sf. Grigore de Nyssa), exista presupunerea cã omul, pânã la cãdere, era capabil de o înmultire în afara sexualitãtii, o înmultire a neamului sãu care sã nu fie legatã de plãcerea trupeascã.
Altã problemã este cã adeptii clonãrii sustin aceastã idee, desigur, nu din simpatie pentru extremitãtile ascetice. Visul lor nu este înmultirea fãrã excitarea sexualã, ci jocurile erotice lipsite de complicatiile graviditãtii si ale nasterii. Dar aceasta iarãsi este o problemã de o posibilã utilizare socialã a clonãrii, si nu o problemã de atitudine fatã de clonare ca atare.
Asadar, dupã pãrerea mea, clonarea în sine nu este pãcat. Nu este încãlcarea vreunui aspect al învãtãturii biblice. Dar este foarte mare pericolul folosirii clonãrii în scopul pãcatului, si de aceea ar fi mai înteleaptã si mai moralã abtinerea de la astfel de experimente ciudate.
Prin acest text, eu am vrut doar sã-i ajut pe oamenii bisericesti sã poarte discutii referitoare la clonare, sã-i ajut în alegerea acelor argumente care sã nu fie trase de pãr, care sã nu fie criptocatolice si care sã fie întelese de oamenii neîmbisericiti. Iarãsi repet: noi suntem împotriva clonãrii. Dar noi suntem împotriva ei nu pentru cã ne apãrãm catehismul nostru ortodox, ci pentru faptul cã suntem pur si simplu oameni, iar motivele pentru care noi ne împotrivim clonãrii sunt aceleasi ca si la oamenii din afara Bisericii. Unele argumente se vor dovedi a fi aceleasi cu ale oamenilor necredinciosi. Unele se vor dovedi cã circulã nu numai la noi, ci si în mediul altor traditii religioase. Dar argumente serioase, care sã fie specific crestine, eu încã nu am reusit sã gãsesc. Nu trebuie sã ne rusinãm de asta. Dimpotrivã, faptul meritã evidentiat: cãci si asa se depun nu putine eforturi de cãtre oponentii nostri pentru a ne conferi în ochii opiniei publice chipul unor "luditi”, reactionari, dusmani dintotdeauna ai stiintei. De aceea e cazul sã subliniem: lupta noastrã nu este împotriva stiintei. Noi pur si simplu vrem ca folosirea performantelor stiintei sã fie omeneascã sau deloc.
