Spusesem Arhiepiscopului Nathaniel cã nu
mai scriu si cã îmi caut de mântuirea sufletului. Dealtfel, nici chiar presa
românã din exil nu o mai citesc în întregime, ci doar mã uit la titluri. Dar
se vede treaba cã bãtrânii au nevoie de stimulenti puternici pentru a le trezi
interesul. Un asemenea stimulent a fost pentru mine rãsfoirea numãrului 2 din
Noembrie 1999 a revistei ''UNIREA,'' organul de presã a Românilor Greco-catolici
din America. Un adevãrat soc.
Stiam ca între ''SOLIA'' si ''UNIREA,''
respectiv între cele douã episcopii românesti din America: cea ortodoxã dela
Vatra si cea unitã cu Roma, a fost întotdeauna un raport de colegialitate; dacã
nu de colaborare, cel putin de convietuire pasnicã în exil. Asa era pe vremea
Arhiepiscopului Valerian, când din colectivul ''UNIREA'' fãceau parte: Ionicã
Halmaghi, Pãrintele George Muresan, Pr. Toderici, Monseniorul Puscas, Octavian
Bârlea. Ne vedeam fiecare de treburile noastre, deoarece, si ei, si noi, aveam
necazuri cu oamenii din parohii, cu preotii, cu noii veniti, cu ajutorul celor
din tarã; ba mai eram tracasati si de probleme politice.
Insã de când cu noul lor episcopat, redactia
''UNIRII'' se pare cã vrea sã înceapã cu Ortodoxia Româneascã din exil un fel
de polemicã, sau sã mentinã o atitudine de frondã, si nu stie cum. Eu cred cã
nu avem nevoie de asa ceva. Cã fiecare din noi se împãuneazã si se crede ''BISERICA,''
e si normal. Asta nu supãrã pe nimeni: ''Tot tiganul îsi laudã ciocanul.'' Nici
chiar malitiozitatea întepãturilor reciproce, aici în contextul democratiei
americane, nu conteazã. Mai ales cã în aceastã materie, nici noi nu suntem usã
de bisericã.
''UNIREA'' însã, de la o vreme, a început
sã publice, în capitole, un pamflet polemic intitulat, cam pretentios ''Scurtã
Istorie a Bisericii Române,'' de Episcopul de Lugoj, Ion Ploscaru. Acum, oricât
de scurtã ar fi, o Istorie a Bisericii ar trebui, în primul rând, sã fie si
obiectivã. Dar pentru cã Episcopul Ion Ploscaru scrie acest pamflet istoric,
nu ca stiintã, ci ca un bumerang împotriva ortodoxiei românesti, i s'a întunecat
mintea pentru adevãr si nu mai are nici o logicã în documentele pe care le citeazã.
Si pentru cã Prea Sfintia Sa se vrea cu orice pret latin, i-as spune cã un strãmos
al lui,
ce-i drept cam îndepãrtat, Tacitus, spunea
cã istoria se scrie ''sine ira et studio.'' As vrea doar sã scot în evidentã,
din textul acestui pamflet, câteva perle sau mai degrabã niste gogomãnii. Sã
le ia fiecare cum îi convine. Rãmâne la aprecierea cititorilor.
1. Pamfletul mentioneazã cã preotii ortodocsi
din trecut, nefiind în stare sã învete limba slavonã care li se impunea, o ''boscorodeau,''
de unde si rãdãcina ucrainianã a cuvântului ''boskoroditi,'' pe când preotii
uniti întorsi dela Roma ''vorbeau mai multe limbi fãrã boscorodire.''
Tot respectul pentru memoria Episcopului
Ploscaru care a trecut la Domnul. Vorba strãmosilor nostri: ''De mortuis nil
nisi bene. Dar eu cred cã acolo, în ceruri, Prea Sfintia Sa liturghiseste cu
preotii ortodocsi boscoroditori, pentru cã la Dumnezeu treburile merg altfel
decât la oameni. Si mai cred cã, la ora aceasta, va fi avut dânsul surpriza
sã afle cã examenul la poarta raiului nu constã din gramatica limbilor învãtate
la Vatican, ci din rugãciune, smerenie si dragoste, de care fratii nostri dela
UNIREA nu prea dau dovadã, când îi publicã ineptiile. Si pentru cã limbile:
slavonã, ebraicã, elinã, latinã, siriacã si coptã sunt limbi moarte, limbi liturgice;
deci nu se vorbesc, mã întreb si eu, în spiritul fratilor dela UNIREA: ce mai
boscorodealã ar mai fi fost în evul mediu, pe bietii Germani, Unguri, Suedezi,
Polonezi ... s.a.m., care nu sunt latini, dacã Vaticanul le-ar fi impus sã vorbeascã
latineste, o limbã strainã de spiritul si structura lor sufleteascã. Însã n'au
fost siliti, precum nici Românii, în Evul Mediu, n'au fost siliti sã vorbeascã
slavoneste. Asta a fost numai în imaginatia lui Ion Ploscaru.
Pe timpul lui Matei Basarab si Vasile Lupu,
Românii au scãpat de slavonie, fiind primul popor care s'u rugat în limba oamenilor
simpli, pe când limba latina a dãinuit în cult pânã acum 50 de ani, la Conciliul
II Vatican. ... Sau poate cei dela UNIREA s'or fi gândind cã romano-catolicii
vorbesc latineste! Ca sã te distrezi, ia un preot catolic american, la întâmplare,
si pune-l sã-ti citeascã un pasaj din Cicero. ... Cât despre ''alte limbi învãtate
la Vatican,'' nici pomenealã. Ion Ploscaru, sunt sigur cã a scris istoria lui
pentru naivi. Eu însã mã mir de cei care o popularizeazã în America.
2. Un alt mãrgãritar de mult pret este durerea
Prea Sfintitului Ploscaru, cã preotii ortodocsi români din vremea aceea, ''boscorodind''
Canonul Euharistic în slavoneste, prefacerea pâinii si a vinului nu a avut loc
(pg. 10). Deci Liturghia nu a fost realã. Aici Prea Sfintia Sa vinde castraveti
la grãdinar.
Harul Duhului Sfânt, ''care împlineste toate
câte lipsesc,'' cred cã nu se împiedecã de greselile de gramaticã sau de pronuntie,
ci mai degrabã de lipsa totalã a invocãrii Duhului Sfânt, pe care unitii, voind
sã fie la fel cu romano-catolicii, au eliminat-o complet din liturghiile Sfintilor
Vasile si Ioan. Duhul Sfânt nu vine dacã nu îl chemi. Domnul a zis: ''Cere si
ti se va da.'' Lipsa Epiclezii Euharistice din liturghiile catolice este o mare
gresalã dogmaticã, care, de fapt, împiedicã împãrtãsirea noastrã la acelasi
Sfânt Potir. Asa este si erezia despre natura Harului Dumnezeiesc. În Sfânta
Tainã a Euharistiei, Harul este invocat. Prin har se opereazã prefacerea. Dacã
Harul nu este o energie de aceeasi esentã cu Dumnezeu, ci este creat, asa cum
învatã catolicii, cum poate ceva, care este creat sã prefacã pâinea si vinul
în Trupul si Sângele lui Hristos Dumnezeu? Oare nu rãmânem tot în domeniul creaturii?
Deci nu ''boscorodeala'' ci mai degrabã lipsa ei ar face Liturghia nelucrãtoare.
Dar sã ne întoarcem la faimoasa istorie.
3. Autorul citeazã din DESCRIERA MOLDOVEI
a lui Dimitrie Cantemir, cum li se tãia limba la moldoveni cã nu vorbeau slavoneste.
Închipuiti-vã pe Alexandru cel Bun mergând la luptã în fruntea unei armate de
Moldoveni cu limbile tãiate, cã nici un tãran nu vorbea o limbã destinatã exclusiv
cultului. Am fost curios sã studiez cartea în amãnunt. Citatul nu existã. Cred
cã este un comentariu, sau ceva luat în afara contextului, asa cum întrebuinteazã
sectarii Biblia. Am gãsit însã altceva, la care autorului nu i-a convenit sã
se opreascã. Citez: ''Nici o altã religie nu este mai urâtã de moldoveni ca
religia papistasilor. ... Moldovenii zic cã papistasii sunt lupi îmbrãcati în
piele de oaie ...'' (Descrierea Moldovei, ed. Lyceum, Bucuresti, pg. 219). Iar,
la pag. 220, dupã o demonstratie mai lungã, Cantemir trage concluzia: ''...
se vede limpede cã Apusul si nu Rãsãritul s'a depãrtat mai târziu dela credinta
crestineascã cea adevãratã.''
4. Însã cel mai puternic argument pentru
a devedi ignoranta preotilor ortodocsi din Ardeal îl gãseste Prea Sfintitul
în declaratia din 2.4.1657, a unei printese maghiare, Susana Lorantfy, vãduva
printului calvin al Ardealului: Gh. Rakoczi I. Nemultumitã de preotii ortodocsi
care se împotriveau calvinismului, printesa maghiarã spune cã a gãsit 36 preoti
din Fãgãras care nu stiau ''Tatãl Nostru.'' Îmi închipui cã autorul, ca Român
si mai ales ca Ardelean, stia încã înainte de a pune pe hârtie aceastã ineptie,
cã primul lucru pe care o mamã româncã îl învatã pe copil este ''Tatãl Nostru.''
Dar, oricum, sã spunem cã în familia dânsului n'a fost asa. Însã ratiunea pentru
care preotii ortodocsi din Fãgãras se opuneau dârz calvinismului este tipãrirea,
în anul 1645, de Mitropolitul Varlaam al Moldovei a cãrtii ''Rãspuns împotriva
Catehismului calvinesc,'' dedicatã Românilor din Transilvania, asa precum si
faimoasa lui Cazanie: ''Carte româneascã de învãtãturã'' este dedicatã Românilor
din cele trei provincii. Ion Ploscaru nu vede aici ura Maghiarilor împotriva
Românilor, pentru cã si el, când scria aceste lucruri, le scria cu urã. În istoria
lui merge orice, numai sã fie împotriva Ortodoxiei. Ceea ce ne surprinde este
lipsa de documente.
Cum pot preotii din Fãgãras sã fie ignoranti,
când contactele permanente dintre Transilvania, Moldova si TTara Româneascã
au contribuit la rãspândirea elementelor de culturã? Ion Caioni înregistreazã,
într'o cronicã rimatã, cum citeau Românii ardeleni: ''Pravila'' lui Vasile Lupu,
''Cazania'' lui Varlaam (1643) si ''Psaltirea în versuri'' a Mitropolitului
Dosoftei (1673). (Stefan Pascu: CE ESTE TRANSILVANIA, ed. Dacia, pg. 95). În
Transilvania exista o culturã progresistã în limba românã, mult înainte de dezbinarea
religioasã de la 1700, mai ales în istoriografie: ''Cronica bisericii Sf. Nicolae
din Scheii Brasovului,'' scrisã de popa Vasile între anii 1628 si 1633 sau ''Cronica''
lui Gheorghe Brancovini; Cãrare pe scurt spre fapte bune îndreptãtoare de protopopul
român din Vint, Ioan Zoba. Învãtatul român Mihail Halici din Caransebes, avea
în biblioteca lui pe vremea aceea 500 de volume (ibid, pg. 95). Existenta scolilor
sãtesti românesti e atestatã în mai multe pãrti a Transilvaniei. În tara Fãgãrasului
erau 39 de sate cu scoli românesti. Existau scoli si în orasele: Scheii Brasovului,
Hateg, Lugos si Caransebes. Pentru nevoile acestor scoli se tipãreste în 1699
o Bucoavnã, cel dintâi manual didactic românesc.
La 1564 Diaconul Coresi tipãreste în Brasov
''Tâlcul Evangheliilor,'' în limba românã. La Sibiu, Filip Moldoveanu tipãreste
Evangheliarul în româneste, încã din 1551. În 1560 preotul Bratu din Brasov
tipãreste Apostolul si Psaltirea Scheianã. În 1620, preotul Grigorie din Mãhaci
adunã la un loc toate traducerile românesti fãcute în secolul 16, colectie cunoscutã
sub numele de Codex Sturzanus. Ce sã mai spunem de Noul Testament dela Alba
Iulia, tipãrit de Mitropolitul Simion Stefan, care împreunã cu Biblia dela Bucuresti,
1688, constituie douã monumente clasice ale limbii literare românesti (CHRONOLOGICAL
HISTORY OF ROMANIA, Constantin Giurescu, ed. Unesco, Bucharest pg. 87 to 133).
Toate acestea sunt opera preotilor si cãlugãrilor
ortodocsi din Transilvania, înainte chiar ca uniatismul sã fi fost inventat.
Nu mai mentionãm evenimentele culturale care, în acest timp, au avut loc în
Muntenia si Moldova. Îi trebuiau Profesorului Nicolae Cartojan trei ani de curs
în fata studentilor, ca sã epuizeze ''Istoria Literaturii Vechi Românesti.''
Asadar, de unde a scos vãduva lui Gh. Rakoczi
I, cã preotii ortodocsi din Ardeal nu stiau ''Tatãl Nostru?'' Sã ne ierte fratii
de la UNIREA, dar în materie de istorie, noi suntem obisnuiti cu academicieni
ca: N. Iorga, C. Giurescu, P. Panaitescu, A. Otetea, Silviu Dragomir, I. Lupas
care, pentru greco-catolici, poate cã nu sunt mai importanti decât Ion Ploscaru,
dar nouã ni se par mai documentati si cu mai multã responsabilitate în ceea
ce afirmã.
Nu as vrea sã exagerez. Pãrerea mea este
cã Prea Sfintitul Ion Ploscaru a fost un episcop bun, un erou care a suferit
închisoare, un martir greco-catolic. Însã cei care îl compromit sunt cei care
îl cred istoric si îi publicã ineptiile, fãrã sã-si dea seama cã, prin aceasta,
scade însãsi valoarea revistei ''Unirea'' care, pânã acum, dimpreunã cu ''Bunavestire''
de la Roma, au însemnat ceva pentru cultura Românilor din exil.
Dar, dacã totusi existã o ratiune în mentinera
acestui spirit de frondã, as sugera publicarea în fragmente din Istoria Românilor
a Monseniorului Octavian Bârlea. Se stie doar, cã ratiunea dânsului de a exista
a fost întotdeauna combaterea ortodoxismului românesc. Omul însã, oricum, este
un personaj marcant al exilului, un membru al Academiei Române din America,
care se pricepe sã dea falsului istoric o aparentã, cât de cât, logicã. Îti
place sã-l citesti. Spun asta pentru cã, la acest fel de întreprindere, la care
UNIREA s'a angajat, pe lângã rãutate, mai e nevoie si de inteligentã.
|
