NU TREBUIE A SE ÎNCREDE CINVEVA ÎN ÎNÞELEPCIUNEA SA
Înþeleptul Solomon zice la paremii: Cei lipsiþi de povãþuitori cad ca frunzele, iar mântuirea se sãvârºeºte cu multã povaþã. Vedeþi fraþilor, puterea cuvântului? Vedeþi ce ne învaþã dumnezeiasca Scripturã? Ne sfãtuieºte sã nu nãdãjduim in noi înºine, nici sã nu ne socotim înþelepþi, sã nu credem cã ne putem chivernisi fãrã ajutor; cã dupã Dumnezeu, negreºit avem trebuinþã de povãþuitor, care sã ne poarte de grijã ºi sã ne chiverniseascã. Nu sunt mai ticãloºi, nici mai lesne porniþi spre cãdere decât aceia care nu au pe nimeni ca sã-i povãþuiascã pe calea lui Dumnezeu; de aceea cei lipsiþi de chivernisitori cad ca frunzele. La început, frunza este verde ºi frumoasã, apoi se usucã puþin câte puþin ºi cade ºi este cãlcatã de picioarele oamenilor. Aºa este ºi omul care nu este povãþuit de cineva. La început are râvnã spre post ºi priveghere, spre sihãstrie ºi spre alte bunãtãþi, apoi, puþin câte puþin, potolindu-se acea cãldurã ºi neavând pe cineva ca sã-l sfãtuiascã, sã-i aþâþe fierbinþeala, pe neobservate se stinge de tot ºi din râvnã cãzând în trândãvie se face rob vrãjmaºilor sãi, care-ºi bat joc de dânsul dupã cum le este voia. Iar pentru cei ce au la cine nãzui ca sã-ºi spunã gândurile, sã-ºi mãrturiseascã faptele, sã-ºi arate toate lucrurile ºi sã primeascã sfãtuire, zice: Mântuirea se sãvârºeºte cu mult sfat. Nu zice sã se sfãtuiascã cu mulþi, ci ca la toate lucrurile se cade sã se sfãtuiascã. Însã de la început se ia sfat, în care are credinþã ºi încredere. Sã nu spunã numai unele, iar pe altele sã le tãinuiascã, ci pe toate sã le mãrturiseascã ºi pentru toate sã se sfãtuiascã. Unora ca acestora, mântuirea se sãvârºeºte întru mare sfat. De nu vã va spune cineva toate gândurile sale ºi mai ales de nu va descoperi deprinderea cea rea ºi strâmba sa alcãtuire, diavolul, aflând într-însul vreo voie ascunsã, vreun dreptar de viatã de sine izvodit, unindu-se cu acesta, îl stricã desãvârºit. Cãci diavolul când vede pe cineva, cã de sine nu voieºte sã pãcãtuiascã, nici nu are pornire fireasca sã creadã cã face vreun rãu, ca la acea pornire sã adauge ºi el îndemn spre pãcat, nici el nu-l supãrã sau sileºte cãtre cele ce omul nu are pornire. Nu-i zice adicã, du-te de curveºte, nici mergi de furã, daca pricepe cã omul nu vrea ºi nu primeºte sã le facã; cã nu-ºi bate capul diavolul sã ne indemne spre cele ce nu vrem. Dar dacã aflã vreo voie de a noastrã, înclinatã spre pãcat, sau vreo rânduialã de sine întru noi, cu aceasta ne strica, gãsind cale uºoarã. De aceea se zice: Vicleanul atunci face rãu, când se va alcãtui cu îndreptarea noastrã. Diavolul este viclean ºi atunci face rãu când se uneºte cu îndreptarea noastrã; fiindcã atunci sporeºte mai mult, atunci mai rãu stricã, atunci lucreazã cu mai multã prisosire. Fiindcã de suntem stãpâniþi de voia noastrã ºi urmam îndreptãrilor noastre, ºi rãul pe care-l facem îl socotim drept lucru bun. Astfel, ne primejduim, fãrã sã ne dãm seama cã ne stricãm, pentru cã nu pricepem nici voia lui Dumnezeu ºi nici nu voim a cerceta sã o aflam, deoarece ne încredem în noi înºine ºi urmãm voii noastre. De aceea, zicea pãrintele Pimen, cã voia noastrã este zid de aramã între noi ºi Dumnezeu. Pricepeþi puterea cuvântului? ªi iarãºi a adãugat: Voia noastrã este o piatrã ce se împotriveºte voii lui Dumnezeu. De se va lepãda omul de aceastã voie, poate zice ºi el: întru Dumnezeul meu voi trece peste zid. Dumnezeul meu, fãrã prihanã e calea ta! Foarte minunat a zis! Cãci dacã am trecut peste acel zid de aramã al voii noastre, precum a zis sfântul Pimen, atunci vedem cã nu are prihanã calea lui Dumnezeu. Apoi bãtrânul zice ºi pentru îndreptare: Când se va uni îndreptarea cu voia noastrã, atunci omul se îndãrãtniceºte cu totul. O, ce minunatã alcãtuire au cuvintele sfinþilor! Moarte vãditã este însoþirea voii cu îndreptarea, mare primejdie, mare cutremur! Acel ticãlos piere desãvârºit! Cãci cine îl poate face sã creadã cã un altul ºtie mai bine folosul sãu? Atunci cu totul se robeºte ºi urmeazã gândului sãu ºi aºa diavolul îl surpã. De aceea, zice cã vicleanul arunci face rãu, când se alcãtuieºte cu îndreptarea noastrã. Diavolul urãºte glasul sfãtuirii. Nu numai sfatul îl urãºte dar nici însuºi glasul sfãtuirii nu-l poate suferi. Chiar înainte de a începe a face ceva din lucrul întrebat, chiar înainte de a vedea vrãjmaºul de pãzeºti sau nu ceea ce ai auzit, urãºte însãºi întrebarea ce o faci pentru folosul tãu. De ce oare nu suferã nici sunetul întrebãrii? Fiindcã ºtie cã prin întrebare ºi prin cercetare se vãdesc meºteºugirile lui; de aceea se întristeazã mai mult decât orice când i se descoperã vicleniile, pentru cã nu mai poate sã înºele dupã cum pofteºte, fiindcã cu întrebarea se îndrepteazã sufletul. Mãrturisindu-þi adesea toate gândurile, afli de la cel mai iscusit care ºtie: aceasta s-o faci, iar aceasta nu; aceasta este rea, iar aceasta este bunã; aceasta este îndreptare, iar aceea voie. Auzi de asemenea: acum nu e vreme pentru cutare lucru; alta data: acum e vreme potrivitã. Iar diavolul nu gãseºte vreme sã te strice sau sã te prindã în cursã, cãci te vede pururi povãþuit de altul, fiind din toate pãrþile întãrit. Aºa se sãvârºeºte, precum am zis, mântuirea, cu mare sfat. Pe cât de mult vicleanul nu voieºte ºi urãºte sfatul, pentru cã pofteºte sã facã rãu, pe atât se bucurã de cei ce n-au povãþuire. Pentru ce? Pentru cã asemenea frunzelor cad. Vicleanul iubea pe acel frate despre care zicea pãrintele Macarie: Am un frate, care când mã vede, se întoarce ca un vârtej. Pe unii ca aceºtia îi iubeºte, de unii ca aceºtia se bucurã totdeauna, care nu au nici un povãþuitor, care nu întreabã pe cel ce poate dupã Dumnezeu sã le ajute ºi sa-i îndrepteze. Dar oare diavolul acela pe care l-a vãzut sfântul cã purta cu el în tigvuliþe, tot felul de ierburi, nu cerca ºi pe ceilalþi fraþi? Nu putea sã înºele pe alþii, cã fiecare dintre ei, cunoscând vicleºugul lui, alerga la duhovnic ºi-ºi mãrturisea cugetele ºi afla ajutor in vremea ispitei. Pentru aceea nu putea sã-i biruiascã. Numai pe cel ticãlos, pe care îl gãsea urmând voii lui ºi gol de sfãtuire – pentru cã de la nimeni nu vrea sã ceara ajutor – îl batjocorea ºi se întorcea diavolul de la dânsul mulþumit, blestemând pe ceilalþi. Dupã ce a spus sfântului Macarie aceasta, ºi cercetând sfântul, a aflat numele fratelui, a alergat la el ºi a aflat cã acesta era pricina pierzãrii lui, cã nu voia sã se spovedeascã. Nu avea obiceiul sã-ºi spunã cugetele lui, de aceea se întorcea ca un vârtej pentru cã vrãjmaºul îl întorcea ori unde voia. Întrebându-l sfântul bãtrân: Cum petreci frate? i-a rãspuns: bine pãrinte, cu rugãciunile tale. ªi iarãºi zicându-i bãtrânul: nu te supãrã gândurile? A rãspuns: pânã acum, sunt bine! ªi nu voia sã mãrturiseascã, pânã ce sfântul pe ocolite l-a fãcut sã-ºi spunã gândurile ºi aºa grãindu-i cuvântul lui Dumnezeu, l-a îndreptat. Venind iarãºi diavolul dupã obicei, vrând sã-l cerceteze, s-a ruºinat cã l-a gãsit întãrit, l-a aflat îndreptat, nemaiprimind înºelãciune. Întorcându-se fãrã nici o ispravã, ºi înfruntat, s-a întâlnit iarã sfântul cu dânsul ºi l-a întrebat: cum se aflã fratele acela, prietenul tãu? Iar diavolul, nu l-a mai numit prieten ci vrãjmaº ºi-l blestema zicând cã ºi acesta s-a îndãrãtnicit ºi nu-l mai asculta, ba chiar s-a fãcut mai sãlbatic decât ceilalþi.
Pricepeþi acum pentru ce urãºte vrãjmaºul sunetul îndreptãrii? Pentru cã pururea se sileºte spre pierzarea noastrã. Vazut-aþi pentru ce iubeºte pe cei ce urmeazã voii lui? Pentru cã se supun diavolului ºi singuri se dau robi lui. Nu cunosc la cãlugãr cãdere din altceva, fãrã numai din crezãmântul inimii sale. Unii zic cã dintr-aceasta cad, alþii din altã pricinã. Însã eu, precum am zis, altã cãdere nu ºtiu sã fie la cineva fãrã numai din pricina sfaturilor inimii sale. Cã nu este altã greºealã mai rea decât aceasta. De care m-a ferit Dumnezeu, cã totdeauna m-am temut de aceastã primejdie. Vãzut-ai pe cineva cã a cãzut? Sã ºtii cã a crezut cugetelor sale. Nu este alt lucru mai greu, nu este altceva mai rãu, decât a crede gândurilor sale.
Când eram în obºte, spuneam toate gândurile mele bãtrânului pãrinte Ioan, cã in viata mea, precum am zis, nu voiam sã fac ceva fãrã voia lui. ºi de multe ori îmi zicea gândul: cutare lucru o sã-þi zicã bãtrânul, pentru ce sã-l mai superi? Dar eu ziceam cugetului meu: Anatema þie ºi învãþãturii tale ºi mintii tale ºi înþelepciunii tale, cã orice ºtii, de la dracul este. ºi aºa mergeam de întrebam pe bãtrân. Uneori se întâmpla de-mi zicea acelaºi cuvânt ce-mi spusese gândul: De aceea mã tulbura cugetul, zicându-mi: iatã cã s-a întâmplat ce ti-am spus, pentru ce ai mai supãrat pe bãtrân? Iar eu îi rãspundeam gândului: acum este bine, acum este din Duhul Sfânt, iar a ta socotealã este rea, este de la diavolul ºi de la starea cea pãtimaºã. Astfel, niciodatã nu mã încredeam gândurilor mele, fãrã întrebare. ºi credeþi-mã, fraþilor, cã eram la mare odihnã ºi la multã negrijire, cum v-am mai spus ºi altãdatã. Fiindcã auzeam cã, cu multe scârbe trebuie sã intre cineva întru împãrãþia cerurilor, iar eu mã vedeam cã nu am nici o scârbã ºi mã temeam ºi eram la mare bãnuialã, neºtiind pricina acestei odihne, pânã ce mi-a spus bãtrânul sã nu mã întristez cã tot cel ce se dã pe sine în ascultarea pãrinþilor are acest fel de odihnã ºi este fãrã de grijã.
Deci nevoiþi-vã ºi voi, fraþilor ca sã întrebaþi, ºi nu vã nãdãjduiþi spre ºtiinþa voastrã, pricepeþi ce fel de negrijire are lucrul, ce bucurie, ce odihnã.
De vreme ce v-am spus cã niciodatã nu m-am scârbit, sã va spun ºi aceasta ce mi s-a întâmplat, tot pe când eram în obºte.
Odatã, mi-a venit atâta întristare ºi atâta scârbã, cã m-am înspãimântat ºi eram întru atâta trudã ºi mâhnire, încât credeam cã voi pieri. Întristarea aceasta îmi venise din ispita diavolului. Aceasta bântuialã e foarte grea, întunecatã ºi fãrã mângâiere. Din nici o parte nu are odihnã, ci din toate pãrþile nevoie ºi strâmtorare. Curând însã, se risipeºte, cã vine darul lui Dumnezeu în suflet ºi-l mângâie, cã de n-ar sosi darul lui Dumnezeu degrabã, nimeni n-ar putea suferi aceastã scârbã.
Deci, fiind precum am zis, în acest fel de ispitã ºi la atâta strâmtorare, într-una din zile, pe când stãteam în curtea mãnãstirii, având mare greutate ºi mã rugam lui Dumnezeu, uitându-mã spre Bisericã, vad înãuntru un bãrbat în chip de arhiereu cã purta omofor ºi a intrat in sfântul altar. Eu, care niciodatã nu mã apropiam de om strãin, fãrã de mare trebuinþã sau poruncã, acum, ca ºi cum m-ar fi împins cineva, am mers dupã dânsul. El, dupã ce a intrat înãuntrul altarului, a stat ca un ceas, þinând mâinile ridicate la cer, iar eu eram înapoia lui, rugându-mã cu multã fricã, fiind cuprins de mare cutremur la vederea lui. Dupã ce a încetat de la rugãciune, s-a întors ºi venea cãtre mine. ºi cu cât se apropia, simþeam cã se ridicã de la mine întristarea ºi frica. Dupã ce s-a apropiat ºi a stat înaintea mea, a întins mâna sa spre pieptul meu ºi a grãit acestea: Aºteptând am aºteptat pe Domnul ºi m-a ascultat pe mine; a auzit rugãciunea mea ºi m-a scos din groapa ticãloºiei ºi din tina noroiului; a pus pe piatrã picioarele mele ºi a îndreptat paºii mei ºi a bãgat în gura mea cântare nouã, lauda Dumnezeului nostru. Toate aceste stihuri zicându-le de trei ori, mã bãtea pe piept. Apoi a ieºit afarã. ªi îndatã s-a fãcut în inima mea lumina dulce, bucurie, mângâiere ºi mare veselie, ºi m-am aflat cu totul schimbat din întristarea ce-o aveam. Dupã ce a ieºit, eu alergam dupã dânsul vrând sã-l întâlnesc, dar nu l-am mai putut ajunge, cãci se fãcuse nevãzut. Din acel ceas, din mila lui Dumnezeu, nu ºtiu sã mã mai fi ispitit nici de întristare, nici de fricã, ci m-a acoperit Dumnezeu pânã acum prin rugãciunile acelor sfinþi bãtrâni.
V-am povestit acestea, fraþilor, vrând sã vã arãt câtã odihnã ºi negrijire are cel ce nu se încrede în sine; cu câtã întemeiere ºi adeverire trãieºte cel ce nu nãdãjduieºte în mintea sa ºi nici nu crede gândului sãu, ci spre Dumnezeu aruncã nãdejdea sa ºi spre cei ce pot, dupã Dumnezeu, sã-l povãþuiascã.
Deci, fraþilor, învãþaþi-vã ºi voi sã întrebaþi ºi sã cereþi sfat; sã nu nãdãjduiþi în voi înºivã, nici sã credeþi ceea ce va zice cugetul vostru, cã foarte bunã este întrebarea. Întrebarea este smerenie, este bucurie. Sã nu se trudeascã cineva astfel în zadar, cã nu se va putea mântui într-alt chip, decât numai aºa.
Poate va zice cineva, cã de nu va avea pe cine sã întrebe ce sã facã? Adevãrul va zic, de va vrea cineva din toatã inima sã facã voia lui Dumnezeu, nu-l va pãrãsi Dumnezeu, ci pururea îl va povãþui dupã vrerea sa. Iar de nu va vrea sã facã voia lui Dumnezeu, iar vã zic adevãrul, cã ºi la prooroc de va merge, dupã inima lui cea rãzvrãtitã, va primi rãspuns de la prooroc precum zice Scriptura: de va greºi, prooroc grãind, eu am rãtãcit pe proorocul, zice Domnul.
Drept aceea, avem datoria sã ne întoarcem cu toatã puterea noastrã spre voia lui Dumnezeu ºi sã nu credem inimii noastre, ci chiar de va fi vreun lucru bun, pânã nu vom auzi de la vreun sfânt cã bun este acel lucru, sã nu ne încredem în noi înºine cã bine am fãcut ºi cum cã, cu cuviinþã este sã se facã. Încã ºi dupã ce ne vom sârgui dupã puterea noastrã, se cade iarãºi sã ne spovedim în ce chip am fãcut, pentru ca sã ne încredinþãm de l-am fãcut bine ºi iarãºi atunci încã sã nu fim fãrã de grijã, ci sã aºteptãm ºi judecata lui Dumnezeu, precum se spune despre sfinþitul pãrintele Agaton, cã a rãspuns când a fost întrebat: ºi þie îþi este fricã pãrinte? ªtiu cã m-am silit din toata puterea sã fac voia lui Dumnezeu, dar nu ºtiu dacã a plãcut sau nu lui Dumnezeu fapta mea; cã alta este judecata lui Dumnezeu ºi alta a oamenilor.
Domnul Dumnezeu sã ne acopere de primejdia celor ce fac voia lor ºi sã ne învredniceascã sã þinem calea pãrinþilor noºtri. Cã lui se cuvine slava, cinstea ºi închinãciunea, în veci,
