Arhiva ortodoxa

Asigurarea drepturilor materiale pentru preoţii mobilizabili a fost una din cele mai delicate probleme cu care s-a confruntat Protoiereul Nazarie în perioada neutralităţii. Marele Stat Major, care elaborase mai multe regulamente privitoare la plata primei de echipare pentru ofiţeri, a dispus, însă, că preoţii nu se încadrează în aceste prevederi, decât, eventual, după intrarea României în Război, deoarece listele preoţilor mobilizaţi erau continuu modificate, fie din motive de sănătate, fie pentru interese personale sau ale enoriaşilor[1]. De asemenea, Protoiereul Nazarie s-a străduit ca autorităţile militare şi cele bisericeşti să se pună de acord pentru stabilirea unei ţinute de campanie pentru clerul militar, care să fie adaptată împrejurărilor războiului, mai ales că unii comandanţi cereau ca preoţii mobilizabili să se prezinte în mijlocul trupei echipaţi ca în caz de mobilizare şi război. Statul Major General considera, însă, că nu este în interesul material al preoţilor nici obligaţia de a-şi confecţiona o uniformă de campanie care ar cere mari sacrificii băneşti, mantaua, pălăria şi crucea pectorală fiind elemente suficiente care să individualizeze vestimentaţia preoţilor de armată. Atelierul corpului putea, în primele zile de mobilizare, să confecţioneze eventual banderolele şi crucea de pe mâna stângă, asemenea însemnelor purtate de medicii militari pe braţul stâng.

În luna iulie a anului 1916, Protoiereul Nazarie se adresa Şefului Marelui Stat Major cu rugămintea de a aproba dispoziţiunile sale referitoare la îmbrăcămintea preoţilor în vreme de mobilizare şi război. Ţinuta de vară şi de iarnă pe care o propunea[2], deşi nu a întâmpinat rezerve din partea Marelui Stat Major, nu a putut fi respectată decât de o mică parte a preoţilor mobilizabili, care s-au bucurat de spijinul comandanţilor pentru procurarea materialelor necesare confecţionării acesteia. Pe de altă parte, nu toţi preoţii au fost interesaţi de achiziţionarea unei uniforme de campanie. Preotul Cicerone Iordăchescu considera că în mijlocul durităţii pe care o presupune viaţa militară, ostaşul are nevoie de clipe de alinare, de momente în care să­şi poată deschide sufletul, ori acest lucru este anevoios în faţa cuiva îmbrăcat în uniformă militărească. Despre preotul altui regiment, pe care l-a văzut îmbrăcat în ţinută de campanie spunea că "acesta nu mai e un preot de armată, adică pus în slujba armatei, ci un preot militar! Un preot pentru care preoţia este numai un pretext. Bucuria lui cea mare este că avea uniformă, că-l puteau privi soldaţii şi lumea îmbrăcat în haine milităreşti…"[3]

Având în vedere că nu exista un model nici pentru crucea pectorală, s-a stabilit că aceasta ar trebui să aibă următoarele dimensiuni: 12 cm lungimea lamei verticale, 5 cm lăţimea lamei, 4 mm grosimea, 2 mm grosimea zalelor. Crucea şi lanţul urmau să fie lucrate din metal argintat, sau din orice metal alb, neavând nici un fel de ornamentaţie. La partea de jos, în dosul lamei verticale se puneau iniţialele preotului şi unitatea trupei din care face parte. Crucea protoiereului avea aceleaşi dimensiuni, cu singura deosebire că era confecţionată din metal aurit[4]. Marele Stat Major s-a îngrijit de cumpărarea din comerţ a crucilor prevăzute a se purta de către preoţi la piept în campanie, după modelul propus de Protoiereul Nazarie, costul acestora urmând să fie acoperit din prima de echipare.

Cu puţin timp înaintea izbucnirii războiului, Protoiereul Nazarie s-a străduit să obţină concentrarea tuturor preoţilor mobilizabili la sediile eparhiale, în cursul lunii iunie 1916, pentru a avea un schimb de vederi cu ei "ca nu cumva surprinşi fiind de evenimente neaşteptate, preoţimea de armată să nu fie pregătită suficient şi eu să am vreo greutate pe cuget"[5]. Pentru preoţii din Mitropolia Ungro-Vlahiei întrunirea s-a ţinut în ziua de 20 iunie 1916 în Palatul mitropolitan şi au fost abordate următoarele probleme: rolul preotului înainte de război, preotul ca oficiant, preotul ca susţinător al moralului trupei, preotul ca mângâietor al trupei[6]. Cu acest prilej, s-au dat preoţilor îndrumări detaliate asupra tuturor chestiunilor nelămurite şi s-a înaintat Marelui Stat Major un raport în care erau semnalate toate problemele care trebuiau urgent rezolvate pentru buna desfăşurare a activităţii clerului din armată. Protoiereul se plângea din nou că foarte puţini ofiţeri s-au conformat Instrucţiunilor care recomandau ca preoţii să fie chemaţi la servicii religioase, serbări, mese ofiţereşti pentru a strânge legăturile cu trupa. Pe de altă parte, comandanţii unităţilor pe lângă care erau repartizaţi nu începuseră încă să se îngrijească de procurarea acelor obiecte care ţineau de resortul armatei: stofele pentru ţinuta de campanie, geanta indispensabilă, lădiţa de campanie şi carnetul ofiţeresc. Mitropolitul Primat Konon a fost înştiinţat că nici un preot nu avea Antimisul trebuitor, iar cea mai mare parte a acestora nu au primit indicaţii de unde să ridice cele necesare cultului.

Pentru corectarea tuturor acestor neajunsuri, Protoiereul Nazarie s-a străduit ca fiecare unitate militară să aibă un preot, fie măcar cu titlul de preot de rezervă, care să ia parte la toate manevrele şi momentele mai însemnate ale unităţii, ca astfel să se obişnuiască cu mediul militar chiar de pe timp de pace. În ciuda tuturor acestor eforturi organizatorice, la 14 august 1916 când România intra în război, statutul preoţilor de armată era departe de a fi reglementat, ceea ce făcea ca misiunea Protoiereului Nazarie să fie extrem de dificilă.