A doua virtute teologică, strâns legată de credinţă şi hrănită cu iubire este virtutea nădejdii. Omul nu trăieşte numai în trecut (prin amintire) sau în prezent, ci şi în viitor, în sensul că spre viitor îşi proiectează aspiraţiile sale. Orientarea spre viitor este inerentă firii umane; numai omul anticipează viitorul. Nu e om care să nu-şi proiecteze în viitor realizările sale şi să nu se gândească la viitor. Trebuie să distingem însă între nădejde ca virtute teologică sau orientarea inerentă şi sigură a vieţii omului către viitor şi simplele visuri sau iluzii. Pentru mulţi, proiectarea anumitor acţiuni către viitor poate fi numai de domeniul imaginaţiei gratuite. Pentru creştin viitorul ţine de fiinţa sa; omul este o fiinţă mărginită,dar el trăieşte spre fericire sau osândă veşnică. Nădejdea e cu totul altceva decât simpla imaginaţie. Ea implică o orientare sigură spre ceva care trebuie dobândit; este anticiparea unui viitor bun, având ca temei al acestei anticipări şi aşteptări fidelitatea celui ce poate să ne dea acest bun viitor sperat de noi. Posibilitatea dobândirii anumitor bunuri transformă şi structurează fiinţa noastră. Nădejdea devine o forţă care mobilizează întreaga fiinţă pentru dobândirea bunului făgăduit de cineva. Trebuie distins, însă, între nădejdea creştină şi simpla năzuinţă după ceva. În primul caz e vorba de un bun viitor – mântuirea. Năzuinţa spre acel bun nu este gratuită (poate fi şi nu fi), ci e o năzuinţă care dă sens vieţii creştinului. Obiectul nădejdii creştine nu poate fi un bun temporal, pieritor, ci un bun de care atârnă existenţa şi mântuirea noastră. Noi sperăm să dobândim pe Dumnezeu însuşi. Trebuie totodată disociat între simpla năzuinţă după ceva în viitor şi aspiraţia pentru un bun de care depinde însăşi mântuirea noastră. Obiectul nădejdii creştine este Dumnezeu Însuşi, pe Care vrem să-L dobândim ca pe un bun al nostru.
1. Nădejdea ca virtute teologică Temeiul nădejdii este însăşi iubirea lui Dumnezeu şi făgăduinţa Lui făcută omului pentru mântuire. Din iubire, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume pentru mântuirea noastră. În nădejde noi tindem să dobândim mântuirea. Temeiul nădejdii nu poate fi altul decât însăşi iubirea lui Dumnezeu pentru mântuirea omului şi faptul că Dumnezeu este totdeauna credincios făgăduinţei făcute. Primilor oameni Dumnezeu le-a promis un Mântuitor pe care L-a şi dat la „plinirea vremii”. Obiectul nădejdii nu poate fi altul decât Dumnezeu. În nădejde – ca virtute teologică – intră o serie de elemente ca: năzuinţa (tensiunea) după Dumnezeu, spre posesiunea bunului suprem (mântuirea) şi harul divin din partea lui Dumnezeu. Nădejdea este o virtute insuflată de Dumnezeu omului în apele botezului (ca şi credinţa); este o virtute harică; obiectivul prim e Dumnezeu; obiectivul secundar – toate mijloacele necesare asigurate de Dumnezeu omului, ca acesta să dobândească mântuirea. Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu are încredere că Dumnezeu îi va da mântuirea, dar are şi încredere că El îi va asigura mijloacele şi condiţiile pentru dobândirea acesteia. Nădejdea priveşte viaţa omului în timp, dar orientată spre viitor. Obiectivul secundar al nădejdii îl formează cele necesare vieţuirii omului în timp. Nădejdea este o virtute foarte dinamică în viaţa omului. Dinamismul acesteia este imprimat de însăşi tensiunea omului după absolut, după posesiunea bunului veşnic. Definiţie: Nădejdea este virtutea teologică prin care, pe baza făgăduinţei lui Dumnezeu, avem încredere că vom ajunge la fericirea veşnică şi că în viaţa de aici nu vom fi lipsiţi de cele necesare atingerii acestei ţinte. Nădejdea, ca virtute teologică, este o năzuinţă plină de încredere spre posesiunea bunului veşnic. Suportul acestei tensiuni (care e sufletul nădejdii), îl constituie iubirea lui Dumnezeu faţă de om şi făgăduinţa Lui făcută acestuia. Având în vedere toate acestea, nădejdea este – cum spune Sfântul Apostol Pavel – „ancoră a sufletului sigură şi tare, care intră în cele dinăuntru ale catapetesmei, unde a intrat şi înaintemergător pentru noi Iisus” (Evrei 6, 19-20). Faţă de credinţă, nădejdea este o credinţă orientată spre viitor şi o anticipare a gustării depline a vieţii veşnice. Cât priveşte fiinţa ei ca virtute teologică, există anumite nuanţe interconfesionale. De pildă, protestanţii unesc nădejdea şi credinţa, ajungând să vorbească despre o siguranţă a mântuirii, lăsându-i lui Dumnezeu totul, adică să facă totul pentru om de îndată ce a făgăduit omului mântuirea. În morala catolică nădejdea este legată de tensiune, dar în acelaşi timp şi de cunoaştere. În morala catolică avem mai mult o definire raţională a nădejdii, putându-se exprima astfel: „de îndată ce Dumnezeu este credincios cuvântului dat, El nu poate să lase pe om în afara mântuirii”. În realitate, nădejdea implică şi credinţa şi iubirea, dar şi angajarea omului cu toate puterile lui sufleteşti. În nădejde avem prezente şi mintea şi simţirea, dat şi voinţa; elementul dominant (având în vedere caracterul ei dinamic) este voinţa, fiindcă orice virtute presupune un efort, o străduinţă. Şi credinţa presupune efort. În nădejde, deşi participă toate puterile sufleteşti, este pe primul plan tensiunea omului după absolut şi străduinţa omului în această tensiune după absolut. Nădejdea nu este o simplă orientare spre viitor, plecată dintr-o oarecare cunoaştere, ci o tensiune plină de încredere, pentru că obiectul sperat este într-un fel cunoscut dar şi trăit de creştini într-un anume fel. Nădejdea este un fenomen teandric, o virtute teandrică ce implică împletirea strânsă dintre elementul divin şi cel uman. Protestanţii văd în nădejde ceva mai mult adăugat, mai exact un dar exclusiv al graţiei divine. Întrebarea pe care o pun moraliştii catolici, anume dacă esenţa nădejdii stă în năzuinţă sau în încredere, nu trebuie rezolvată unilateral, identificând nădejdea numai cu una dintre acestea (cum o rezolvă aceşti moralişti), ci corespunzător realităţii; nădejdea este şi năzuinţă şi încredere; e năzuinţa plină de încredere în dobândirea fericirii veşnice. La fel problema: dacă ea este un efect al voinţei, cum îl socotesc teologii catolici, sau un sentiment. În realitate, nedejdea, deşi accentul cade pe voinţă, angajează întreaga persoană. Nădăjduieşti cu toată fiinţa ta, nu numai cu voinţa.
NECESITATEA ŞI ÎNSUŞIRILE NĂDEJDII
Nădejdea este absolut necesară pentru mântuire. De aceea o şi primim odată cu harul baptismal. Ea îndreaptă întreaga fiinţă a creştinului spre Dumnezeu, ca ţintă supremă a vieţii lui. Ea sprijină sufletul pe Dumnezeu, într-o încredere necontenită în ajutorul Lui. Ea dă putere de luptă, de înfrângere a tuturor greutăţilor, pentru dobândirea mântuirii. Ea e forţa de dinamizare a vieţii creştine în orientarea ei spre Bunul suprem. Viaţa fără nădejde este viaţă fără vlagă şi fără suport. Nădejdea este suport sigur în nestatornicia vieţii şi puterea statorniciei noastre. De aceea, Sfânta Scriptură o recomandă expres şi laudă pe cel care nădăjduieşte în Domnul: „Nădăjduiţi în Domnul”, zice Psalmistul (Ps. IV, 5). „ Nădăjduieşte în Domnul şi fă bine; Domnul pe cei drepţi îi izbăveşte, pentru că au nădăjduit într-Însul” (Ps XXXVI, 4). De aceea, aceasta este hotărârea Psalmistului: „Iar pe mine bine este să nu mă lipsesc de Dumnezeu, sa-mi pun nădejdea în Domnul Dumnezeul meu” (Ps. LXXII, 28). Căruia îi răspunde Pavel, socotindu-se Apostol al lui Iisus Hristos „întru nădejdea vieţii veşnice, pe care a făgăduit-o nemincinosul Dumnezeu înainte de anii vecilor” (Tit I, 1-2) şi îndemnând pe credincioşi: „Să ţinem neclintiţi mărturisirea nădejdii, pentru că cel care a făgăduit este vrednic de credinţă” (Evr. X, 23). De aceea nădejdea trebuie cultivată şi ferită de toate primejdiile. Mijloacele de cultivare a nădejdii sunt: rugăciunea, lectura, meditaţia, cugetarea la binefacerile lui Dumnezeu, la vieţile sfinţilor, repetarea actului nădejdii etc. Astfel, nădejdea prin exercitarea ei necontenită se întăreşte şi se desăvârşeşte, dobândind toate însuşirile ce-i sunt caracteristice. Între însuşirile nădejdii amintim: a) nădejdea să fie luminată, adică să se îndrepte, în primul rând, spre bunurile veşnice şi spirituale, iar spre bunurile vremelnice numai întrucât acestea slujesc mântuirii; b) să fie tare şi neclintită pentru că se sprijină pe Dumnezeu (2 Tim. I, 12; Filip. IV, 13); c) să fie vie (1 Petru I, 3), adică însufleţită de iubire, căci cum va năzui cu ardoare spre bunurile cereşti, dacă nu le va iubi ? Protestantismul, punând pe acelaşi plan credinţa cu nădejdea, vorbeşte despre certidudinea absolută a mântuirii personale. Concepţia aceasta nu o considerăm în conformitate nici cu realitatea, nici cu Sfânta Scriptură. Nimeni nu poate fi sigur în mod absolut de mântuirea lui câtă vreme trăieşte pe pământ: „ Celui ce i se pare că stă, zice Apostolul, să ia aminte să nu cadă” (1 Cor. X, 12). De unde acest avertisment ? NU pentru că Dumnezeu ne-ar lipsi de ajutorul Lui, ci pentru slăbiciunea firii noastre omeneşti. Mântuirea este fructul colaborării credinciosului cu harul divin. De aceea – având în vedere complexitatea luptei şi slăbiciunea omului credincios – niciodată nu poţi avea certitudinea absolută a mântuirii. De aceea Apostolul îndeamnă pe credincioşi: „Lucraţi la mântuirea voastră cu frică şi cu cutremur” (Filip. II, 12). Tocmai această nesiguranţă şi teamă ne fac să ne legăm mai tare de Dumnezeu, să fim mai atenţi în lupta pentru virtute şi să folosim mai deplin mijloacele ce ni le pune Dumnezeu la dispoziţie. Se înţelege că cu cât viaţa cuiva este mai curată, mai conformă cu voia lui Dumnezeu, cu atât nădejdea lui este mai puternică, mai sigură. Totuşi nici un muritor nu poate spune că are certitudinea absolută a mântuirii, ci toţi trebuie să mărturisim cu Sfântul Apostol Pavel: „ Prin nădejde ne-am mântuit” (Rom. VIII, 24).
ROADELE NĂDEJDII
Roadele nădejdii sunt multiple. Revelăm numai pe cele mai generale. În primul rând, nădejdea îndreaptă cu mare dorire sufletul spre Dumnezeu, spre viaţa viitoare, si-l dezlipeşte de bunurile simţuale şi vremelnice. El nu are cetate stătătoare pe pamânt; cetatea lui este cea care vă să fie, cetatea din ceruri (Evr. XIII, 14). În al doilea rând, nădejdea naşte râvnă, curajul, tăria, statornicia în lucrarea mântuirii. Ea produce bărbăţia creştină, care şi-a găsit întruparea în Sfinţii Apostoli, în mucenicii şi mărturisitorii credinţei. Privind spre bunurile viitoare, ei au înfruntat toate vâltorile vieţii, cu curaj, seninătate şi bucurie, nevoindu-se ca să fie întru toate bineplăcuţi Domnului (2 Cor. V, 4-9). Bărbăţia creştină este entuziasm în luptă şi răbdare în necazuri. Este ceea ce spune Psalmistul: „Fiţi tari cei ce nădăjduiţi în Domnul şi să se îmbărbăteze inimile voastre” (Ps. XXX, 23) şi continuă Apostolul Pavel: „Ne lăudăm cu nădejdea măririi lui Dumnezeu. }i nu numai atât, ci ne şi lăudăm în necazuri, ştiind că necazul aduce răbdare şi răbdarea încercare, iar încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează” (Rom. V, 2-5). Sau în altă parte: „Spre aceasta ne şi ostenim şi suntem ocrotiţi, căci am nădăjduit în Dumnezeu cel viu, convinşii fiind că dacă pătimim cu Hristos, împreună cu El ne vom şi mări” (Rom. VIII, 17; 1Tim. IV, 10). Căci „Cel ce rabdă până la sfârşit, acela se va mântui” (Mat. X, 22).
PĂCATELE ÎMPOTRIVA NĂDEJDII
Precum poate fi cultivată, tot aşa nădejdea poate să dispară sau să se dezvolte greşit. Astfel se nasc păcatele contra nădejdii, datorită diferiţilor factori interni sau externi. Nu vom enumera aici toate aceste păcate, ci ne vom mărgini la cele două extreme: deznădejdea şi încrederea peste măsură. Deznădejdea este pierderea oricărei nădejdi în Dumnezeu şi în mântuirea proprie. Deznădejdea poate izvorâ: a) din conştiinţa păcătoşeniei proprii, unită cu socotinţa că nu poţi avea iertare la Dumnezeu (Iuda, spre exemplu); b) din căderea în robia păcatului printr-o viaţă imorală, în aşa fel încât creştinul ajunge să creadă că nu mai este scăpare din această robie; c) din nenorocirile vieţii, care, uneori, ne pun la grea încercare. Împotriva deznădejdii se luptă prin întărirea credinţei în iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu şi în forţele morale ale sufletului, prin cugetarea la viaţa atâtor păcătoşi care au devenit sfinţi şi atâtor mucenici care întru răbdare au dobândit cununa nemuririi. Încrederea peste măsură poate fi de două feluri: referitoare la Dumnezeu şi referitoare la noi înşine. Cu referire la Dumnezeu, încrederea peste măsură înseamnă a continua să păcătuieşti pe motivul că Dumnezeu este bun şi iartă. Bunătatea lui Dumnezeu este luată tocmai pentru a săvârşi păcatul. Unii credincioşi îşi fac socoteala că se vor pocăi mai târziu şi Dumnezeu îi va ierta, fără a-şi da seama că îndelungă-răbdarea lui Dumnezeu nu trebuie să fie un prilej de slăbiciune, ci de îndreptare şi fără a se gândi că nimeni nu ştie nici ziua nici ceasul în care va fi chemat la judecată (Luca XII, 40-48). De aceea, pe aceştia pe bună dreptate îi sfătuieşte înţeleptul Sirah: „Nu zice: am păcătuit şi ce mi s-a întâmplat ? Nu zice: mare este bunătatea lui Dumnezeu şi mi se va milostivi pentru mulţimea păcatelor mele ! Nu zăbovi a te întoarce la Domnul şi nu amâna întoarcerea de pe o zi pe alta. Căci mânia lui va veni deodată şi în ziua răzbunării te va nimici” (V, 4-7). Cu referire la noi înşine, încrederea peste măsură constă în a crede că putem dobândi mântuirea prin puterile noastre proprii, fără ajutorul lui Dumnezeu (pelagianism). Aceasta izvorăşte din mândrie, din supraestimarea forţelor noastre. Ea trebuie combătută prin conştiinţa clară că fără Dumnezeu noi nu putem face nimic pentru mântuirea noastră. Fiind în acelaşi timp păcate împotriva acţiunii sfinţitoare a Duhului Sfânt în noi, deznădejdea şi încrederea peste măsură în bunătatea lui Dumnezeu şi în puterile proprii sunt păcate de moarte, făcând parte din păcatele împotriva Duhului Sfânt (Mat. XII, 31-32).
