Nadejdea in general, ca fenomen sufletesc, este o nazuinta plina de incredere spre un bun viitor, posibil de dobandit. Posibilitatea dobandirii bunului respectiv transforma nadejdea din simpla dorinta sau nazuinta in incredere. Ea devine o forta care ne impinge la actiune, la lupta pentru cucerirea acelui bun. Ea indruma toate fortele spre bunul viitor.
In -morala nadejdea are un rol important deoarece bunul suprem spre care se indreapta crestinul este Dumnezeu. El doreste sa ajunga sa vada pe Dumnezeu si in aceasta vedere sa ajunga desavarsirea proprie si sa guste fericirea vesnica. El se marturiseste ca: "avand dorinta de a ma desface de viata aceasta si a fi impreuna cu Hristos" (Filip. I, 23).
Dorinta noastra dupa unirea cu Dumnezeu devine nadejde, dorinta plina de incredere, prin faptul ca girantul implinirii ei este Dumnezeu, Cel ce a turnat arvuna fagaduintei Sale in inimile noastre. Prin harul divin, pe de alta parte, nadejdea insasi, ca tendinta inerenta a spiritului uman, este innoita si intarita. Aceasta se realizeaza la taina Sfantului Botez.
Nadejdea este virtutea teologica prin care, pe baza fagaduintei lui Dumnezeu, avem incredere ca vom ajunge la fericirea vesnica si nu vom fi lipsiti de mijloacele necesare mantuirii.
E nazuinta plina de incredere spre posesiunea lui Dumnezeu, garantata de iubirea si fagaduinta lui Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel o numeste "ancora a sufletului sigura si tare, care intra in cele dinauntru ale catapeteasmei, unde a intrat ca inaintemergator pentru noi Iisus" (Evr. VI, 19-20). Ea este o anticipare a vesniciei ce ne sta inainte, "caci prin nadejde ne-am mantuit" (Rom. VIII, 14). Prin ea participam de acum la viata viitoare.
2. Necesitatea si insusirile nadejdii
Nadejdea este absolut necesara pentru mantuire. De aceea o si primim odata cu harul baptismal. Ea indreapta intreaga fiinta a crestinului spre Dumnezeu, ca tinta suprema a vietii lui. Ea sprijina sufletul pe Dumnezeu, intr-o incredere necontenita in ajutorul Lui. Ea da putere de lupta, de infrangere a tuturor greutatilor, pentru dobandirea mantuirii.
Nadejdea trebuie cultivata si ferita de toate primejdiile. Mijloacele de cultivare a nadejdii sunt: rugaciunea, lectura, meditatia, cugetarea la binefacerile lui Dumnezeu, la vietile sfintilor, repetarea actului nadejdii etc. Astfel, nadejdea prin exercitarea ei necontenita se intareste si se desavarseste, dobandind toate insusirile ce-i sunt caracteristice.
Insusirile nadejdii :
a) nadejdea sa fie luminata, adica sa se indrepte, in primul rand, spre bunurile vesnice si spirituale, iar spre bunurile vremelnice numai intrucat acestea slujesc mantuirii;
b) sa fie tare si neclintita pentru ca se sprijina pe Dumnezeu (2 Tim. I, 12; Filip. IV, 13);
c) sa fie vie (1 Petru I, 3), adica insufletita de iubire, caci cum va nazui cu ardoare spre bunurile ceresti, daca nu le va iubi?
Cu cat viata cuiva este mai curata, mai conforma cu voia lui Dumnezeu, cu atat nadejdea lui este mai puternica, mai sigura. Totusi nici un muritor nu poate spune ca are certitudinea absoluta a mantuirii, ci toti trebuie sa marturisim cu Sfantul Apostol Pavel: "Prin nadejde ne-am mantuit" (Rom. VIII. 24).
3. Roadele nadejdii
Roadele nadejdii sunt multiple. Relevam numai pe cele mai generale.
In primul rand, nadejdea indreapta cu mare dorire sufletul spre Dumnezeu, spre viata viitoare, si-l dezlipeste de bunurile simtuale si vremelnice. El nu are cetate statatoare pe pamant; cetatea lui este cea care va sa fie, cetatea din ceruri (Evr. XIII, 14).
In al doilea rand, nadejdea naste ravna, curajul, taria, statornicia in lucrarea mantuirii. Ea produce barbatia crestina, care si-a gasit intruparea in Sfintii Apostoli, in mucenicii si marturisitorii credintei.
Privind spre bunurile viitoare, ei au infruntat toate valtorile vietii, cu curaj, seninatate si bucurie, nevoindu-se ca sa fie intru toate bineplacuti Domnului (2 Cor. V, 4-9). Barbatia crestina este entuziasm in lupta si rabdare in necazuri. Este ceea ce spune Psalmistul: "Fiti tari cei ce nadajduiti in Domnul si sa se imbarbateze inimile voastre" (Ps. XXX, 23) si continua : "Ne laudam cu nadejdea maririi lui Dumnezeu. Si nu numai atat, ci ne si laudam in necazuri, stiind ca necazul aduce rabdare si rabdarea incercare, iar incercarea nadejde. Iar nadejdea nu rusineaza" (Rom. V, 2-5).
Sau in alta parte: "Spre aceasta ne si ostenim si sintem ocoriti, caci am nadajduit in Dumnezeul cel viu, convinsi fiind ca daca patimim cu Hristos, impreuna cu El ne vom si mari" (Rom. VIII, 17; 1 Tim. IV, 10). Caci "Cel ce rabda pana la sfarsit, acela se va mantui" (Mat. X, 22).
4. Pacate impotriva nadejdii
Deznadejdea este pierderea oricarei nadejdi in Dumnezeu si in mantuirea proprie.
Deznadejdea poate izvori: a) din constiinta pacatoseniei proprii, unita cu socotinta ca nu mai poti avea iertare la Dumnezeu (Iuda, spre exemplu);
b) din caderea in robia pacatului printr-o viata imorala, in asa fel incat crestinul ajunge sa creada ca nu mai este scapare din aceasta robie;
c) din nenorocirile vietii, care, uneori, ne pun la grea incercare.
Impotriva deznadejdii se lupta prin intarirea credintei in iubirea si bunatatea lui Dumnezeu si in fortele morale ale sufletului, prin cugetarea la viata atator pacatosi care au devenit sfinti si atator mucenici care intru rabdare au dobandit cununa nemuririi.
Increderea peste masura poate fi de doua feluri: referitoare la Dumnezeu si referitoare la noi insine.
Cu referire la Dumnezeu, increderea peste masura inseamna a continua sa pacatuiesti pe motivul ca Dumnezeu este bun si iarta. Bunatatea lui Dumnezeu este luata tocmai pentru a savarsi pacatul.
Cu referire la noi insine, increderea peste masura consta in a crede ca putem dobandi mantuirea numai prin puterile noastre proprii, fara ajutorul lui Dumnezeu (pelagianism). Aceasta izvoraste din mandrie, din supraestimarea fortelor noastre. Ea trebuie combatuta prin constiinta clara ca fara Dumnezeu noi nu putem face nimic pentru mantuirea noastra.
Fiind in acelasi timp pacate impotriva actiunii sfintitoare a Duhului Sfant in noi, deznadejdea si increderea peste masura in bunatatea lui Dumnezeu si in puterile proprii sunt pacate de moarte, facand parte din pacatele impotriva Duhului Sfant (Mat. XII, 31-32).
