1. Diferite împărţiri Morala specială este a doua mare parte a Moralei creştine care se ocupă în mare parte cu aplicarea în viaţă a principiilor şi normelor morale. Creştinismul nu este o ideologie, o doctrină, lipsită de practică, ci este însăşi viaţa lui Hristos, arătată aievea şi spre care creştinul trebuie să năzuiască şi să se conformeze voii lui Dumnezeu. Nu este suficientă doar cunoaşterea principiilor morale, modalitatea în sine, ci este necesară punerea în aplicare a acestor principii. Într-un cuvânt, creştinismul, prin morala ce o are, este viaţa lui Hristos în sine şi viaţa morală a noastră în Hristos şi cu Hristos, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine în Biserică. De altfel, Morala creştină, ca disciplină teologică, urmăreşte să expună sistematic principiile şi normele necesare oamenilor pentru a trăi după voia lui Dumnezeu, exprimate în legea morală şi să analizeze şi să formuleze judecăţi de valoare asupra faptelor omului prin aplicarea la ele a legii morale. S-au dat diferite împărţiri Moralei creştine speciale: unii au împărţit-o după cele două mari categorii de virtuţi ― teologice şi morale, care cuprind, de fapt, întregul domeniu al vieţii morale. Această împărţire e bazată pe sistemul lui Aristotel şi este însuşită, în special, de teologii romano-catolici. Această împărţire are la bază şi pe Sfinţii Părinţi care au preluat din filosofia antică (platonică, aristotelică şi stoică) virtuţile morale, peste care au aşezat virtuţile teologice. Dar virtuţile cunoscute în antichitate au dobândit un nou conţinut şi o nouă semnificaţie în creştinism. Dacă tratatele de Teologie morală mai vechi au fost legate de această împărţire, bazată pe Aristotel şi pe unii Sfinţi Părinţi, cele mai noi au părăsit această împărţire. Alţii au luat ca bază Decalogul în împărţirea Teologiei morale speciale. Se ştie că Decalogul este chintesenţa legii morale naturale adusă la cunoştinţă şi pe calea Revelaţiei supranaturale a
Alţi moralişti împart Morala specială în două: - Morala individuală (prezintă ca prime îndatoriri pe cele către Dumnezeu); - Morala socială (prezintă pe om ca membru al unei societăţi mici - familia - şi mai mari - colectivitatea). Împărţirea aceasta are avantajul de a cuprinde multiple aspecte ale vieţii morale creştine. Prin urmare, vom aborda această împărţire în două: 1. Morala individuală: - relaţia omului cu Dumnezeu (datoriile faţă de Dumnezeu); - raportul faţă de sine însuşi (datoriile faţă de sine); - raportul faţă de aproapele (de ţară, faţă de aproapele şi faţă de natură). 2. Morala socială – va trata, în lumina datinii creştine, despre familie, despre stat şi Biserică. Un capitol final care va încheia ca o cupolă edificiul Teologiei morale, va trata despre desăvârşirea morală. Morala socială va trata implicaţiile activităţii omului în societate, dar plecând mereu de la relaţia omului cu Dumnezeu şi de la relaţia lui Dumnezeu cu toată creaţia. Morala creştină este o morală teonomă, adică cel ce dă sens moralei lui Dumnezeu. Morala creştină ortodoxă, fiind prin definiţie o Morală hristocentrică şi hristologică, ea nu poate pune pe primul plan decât îndatoririle faţă de Dumnezeu. Morala socială are ca obiectiv viaţa omului în relaţie cu Dumnezeu, sine şi aproapele. Deci, în Morala creştină există o relaţie foarte strânsă între individual şi social, între individ şi comunitatea inşilor.
2. Individual şi social în materie de Morală creştină Relaţia dintre individ şi comunitate îşi are sorgintea în caracterul comunitar al fiinţei şi vieţii omului. Omul este o fiinţă nerepetabilă, dar membru al unei comunităţi umane. Omul e înrădăcinat în comunitatea inşilor umani; omul poartă chipul lui Dumnezeu în el; demnitatea de chip înseamnă demnitatea de persoană, de dialog cu Dumnezeu şi cu alţi membri. S-au formulat în timp mai multe teorii cu privire la raportul dintre individual şi social. Unii au redus totul la individ, cum ar fi J.J.Rouseau, societatea se constituie pentru a servi intereselor indivizilor ce o compun; binele individual e scopul şi obiectivul societăţii, fiecare individ va lucra pentru binele propriu şi, implicit, pentru cel al societăţii; acesta este şi ţelul în orânduiala capitalistă. Alţii au susţinut că individul are atâta valoare doar cât se uită pe sine şi se dedică societăţii, binelui suprem, trebuind a fi sacrificate toate interesele individuale. Această părere aparţine marxiştilor pentru care individul este doar o piesă a marelui mecanism care este societatea. Aceasta este teza socialismului marxist, chiar dacă se vorbeşte triumfalist de formarea omului nou, pe care aceasta îl promovează. Şi prima şi a doua teză sunt unilaterale, soluţia fiind bună pe la mijlocul acestor două teze; deci trebuie găsită soluţia ce armonizează interesele individuale cu cele sociale. Dezvoltarea individului este legată de social; condiţiile mizere întârzie dezvoltarea armonioasă a individului, dar şi moralitatea presupune viaţa socială. Că fapta omului nu rămâne fără ecou asupra celor din jur, o arată clar pericopa „înfricoşatei judecăţi” (Matei 25); ba mai mult, în această pericopă se arată că ecoul faptelor noastre faţă de semeni este criteriul judecăţii însăşi. Se impune deci o armonizare a interesului individual cu cel al societăţii. Nu trebuie să vedem cei doi factori – individ şi societate – ca doi factori ce nu se întâlnesc sau care se combat reciproc. Societatea împrumută individului şi anumite cunoştinţe, legi care urmăresc armonizarea sa cu societatea (comunitatea). Învăţătura creştină recunoaşte deci întrepătrunderea dintre om, individ şi comunitatea căruia el îi aparţine. De altfel, şi individul şi societatea trebuie să se găsească în slujba idealului binelui. Chiar dacă între individ şi societate au loc conflicte, fie pentru că individul a rămas în urmă sau a depăşit societatea în ce priveşte valorile, totuşi trebuie găsită starea de armonie. Prin cuvânt omul exprimă un sentiment, comunică o idee unui alt individ de la care aşteaptă un răspuns; cuvântul, de altfel, exprimă şi o chemare pe care o adresează celuilalt, iar celălalt e dator cu răspunsul (direct sau indirect). Prin aceasta ni se arată că omul e legat de comunitatea semenilor săi. Comunitatea adevărată presupune, deci, deodată şi individul (persoana) şi comunitatea; societatea este un „nous” care implică pe „eu, tu şi mai mulţi ei”. Pentru întrepătrunderea dintre individual şi social mai pledează şi necesitatea mântuirii. Mântuirea e un act de slujire atât a lui Dumnezeu cât şi a semenului. Deci, slujirea ne arată că noi suntem nişte existenţe personale nu doar pentru noi înşine, ci şi pentru ceilalţi. Omul e o preexistenţă, existând atât pentru sine cât şi pentru alţii. Această întrepătrundere se vede tot aşa de bine şi din constituţia comunitară a Bisericii; în Biserică fiecare are rolul şi slujirea sa, potrivit cu imaginea mădularelor în trup: „Căci precum trupul unul este şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind sunt un trup, aşa şi Hristos” ( I Corinteni 11, 12). Concluzie Morala specială are ca obiectiv să înfăţişeze sistematic formele concrete pe care le iau principiile şi normele morale, în care e voia lui Dumnezeu în viaţa noastră de fiecare zi. Morala specială, astfel definită, e strâns legată de Dogmatică, de trăirea liturgică, de om şi de comunitatea umană. În centrul ei stă relaţia omului cu Dumnezeu, cu Hristos, a omului ca mădular al Bisericii. Morala creştină specială nu poate fi niciodată identificată cu sociologia; ea e o disciplină normativă, arătând ce trebuie să facă omul în legătură cu Dumnezeu pentru a dobândi mântuirea. Este o Morală bisericească în sensul că exprimă ceea ce crede şi mărturiseşte Biserica însăşi cu puterea dată de Mântuitorul la însăşi întemeierea ei.
