1. Raportul dintre om şi Dumnezeu Datoriile faţă de Dumnezeu îşi trag întreaga substanţă, autoritate şi importanţă din relaţia omului cu Dumnezeu. Relaţia omului cu Dumnezeu este specificul Moralei creştine şi prezintă o importanţă centrală pentru întreaga vieţuire, deoarece de această relaţie depind atitudinile morale precum şi ţinta spre care se îndreaptă eforturile omului pe drumul asemănării cu Dumnezeu. Pentru om, Dumnezeu este o existenţă personală presantă în sensul că valoarea şi sensul vieţii îşi au temeiul şi ţinta în Dumnezeu. Pentru om, Dumnezeu nu este o idee, ci existenţă personală, iar relaţia omului cu Dumnezeu este o relaţie existenţială. S-a spus că relaţia omului cu Dumnezeu constituie mai mult religia şi că relaţia cu semenii şi cu sine proprie constituie morala. Relaţia omului cu Dumnezeu are aceeaşi importanţă centrală şi pentru religie, dar şi pentru toate compartimentele acesteia. Religia este raportarea omului la Dumnezeu şi trăirea acestei raportări pe plan intern prin sentimentul dependenţei faţă de infinit şi prin acte externe (de credinţă – cunoaştere), acte morale (Morala) şi acte liturgice (cultul). Religia însumează în conţinutul ei şi doctrina şi morala, dar şi cultul. Este total neavenită obiecţia că numai de religie ar ţine relaţia omului cu Dumnezeu. În relaţie cu Dumnezeu omul se găseşte şi atunci când este în relaţie cu creaţia, pentru că Dumnezeu e Creatorul şi Proniatorul a tot ce există. Pentru Morală Dumnezeu nu este doar o realitate supremă pe care o contemplăm, ci este Binele suprem, absolut, înţeles ca existenţă personală. Numai o existenţă personală atrage pe om; numai Binele suprem poate ţine încordată foamea omului după absolut. Lucrurile finite sunt repede satisfăcute. Numai persoana se prezintă omului ca o sursă inepuizabilă de sensuri şi valori spre care acesta simte atracţia. Binele absolut e identificat cu Dumnezeu şi el explică specificul Moralei creştine – acel „trebuie” (ce trebuie, cum trebuie, când trebuie făcut, spre a ne mântui). Acel „trebuie” e specific vieţuirii creştine, fără el nu-şi putea avea justificarea imperativul decât de la o persoană absolută care întruchipează binele. Identificarea binelui cu Dumnezeu explică de ce întreaga vieţuire creştină are o singură ţintă: dobândirea unei cât mai mari asemănări cu Dumnezeu. Dobândirea asemănării cu Dumnezeu presupune atât relaţia verticală cu Dumnezeu cât şi relaţia orizontală cu semenii, întrucât omul nu este o existenţă atotsuficientă, ci o existenţă deschisă spre alte existenţe personale. Dar Dumnezeu, ca Binele absolut, nu numai că porunceşte şi atrage, ci dă acel accent de imperativ absolut întregii vieţuiri creştine, dă accent de imperativ relaţiei însăşi cu Dumnezeu, explicând astfel cuvintele Mântuitorului: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6), sau „Eu sunt viţa,voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Cel ce ne întăreşte în această relaţie cu Dumnezeu este tot Dumnezeu Însuşi, căci El, chemându-ne la comuniune cu Sine, ne dă şi puterea de a i ne deschide Lui şi de a putea păşi spre El. Sfântul Pavel sintetizează această dublă chemare şi putere pe care ne-o dă Dumnezeu: „Toate le pot întru Hristos, Cel ce mă întăreşte!” (Filipeni 4, 13). Slăbirea relaţiei cu Dumnezeu micşorează forţele morale ale omului, atât puterea de atracţie, dar mai cu seamă tensiunea după Dumnezeu. Dumnezeu, ca Binele absolut, este ţinta supremă spre care trebuie să se îndrepte viaţa morală a creştinului: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5, 48). Vederea lui Dumnezeu, posesiunea Binelui absolut este ţinta ultimă a vieţuirii creştine. Acestei ţinte finale omul este obligat să subordoneze întreaga viaţă şi toate preocupările lui. Relaţia cu Dumnezeu este o relaţie fundamentală şi de importanţă centrală pentru mântuire şi vieţuirea cotidiană. Creştinul nu vrea să se simtă niciodată de unul singur, ci în atracţia ţintei supreme – Dumnezeu. Tensiunea după ţinta supremă comandă actele şi atitudinile morale ale creştinului şi dă sens tuturor eforturilor omului. Într-un cuvânt, pentru Morala creştină relaţia omului cu Dumnezeu are o importanţă centrală, fiind o relaţie existenţială. Aceste considerente justifică de ce între Morală şi viaţa liturgică (cultul) este o foarte strânsă legătură. Relaţia cu Dumnezeu o trăim în actele cultului, dar substanţa şi motivaţia lor vin din învăţătura şi fapta morală.
2. Cultul Cultul, în general, şi formele lui concrete sunt determinate în bună măsură şi de normele şi poruncile morale. Orice creştin este, într-un fel, liturg, în sensul că este dator să-şi exprime adoraţia faţă de Dumnezeu în acte cât mai variate, precum şi în cinstirea sfinţilor, ca o formă indirectă a adorării lui Dumnezeu. Cultul apare, deci, ca o faţetă a atitudinilor şi faptelor morale. În cult, omul trăieşte sentimentul dependenţei faţă de infinitul ca persoană, iar actele şi faptele morale devin apoi expresii ale acestui sentiment. Dumnezeu ni Se descoperă ca iubire, ca persoană, mai bine zis o Treime de Persoane absolută. Iar iubirea divină nu rămâne închisă în cercul trinitar, ci Dumnezeu îşi arată iubirea şi faţă de creaturi. Iubirea priveşte pe om ca existenţă personală, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Omul e chemat la comuniune cu Creatorul; rămâne ca el să răspundă acestei chemări; omul are puterea de a răspunde la chemarea lui Dumnezeu, putere dată de Însuşi Dumnezeu – grăirea omenească, omul grăieşte pentru a i se răspunde, pentru a comunica direct sau indirect. Morala creştină e o Morală personalistă; ea se adresează persoanei care se găseşte ea însăşi în relaţie cu altă persoană şi în primul rând cu Dumnezeu ca existenţă personală. Între morală şi cult sunt şi deosebiri nete; ca asemănare este conceperea lui Dumnezeu ca fiinţă spirituală, personală absolută şi a omului ca persoană. Deosebirile constau în aceea că Liturgica (cultul) ţine să exprime acea dependenţă a omului faţă de Dumnezeu şi sentimentul de filiaţie pe care-l încearcă omul în faţa lui Dumnezeu. Cultul izvorăşte din sentimentul dependenţei omului faţă de Dumnezeu. Şi fiindcă omul este în stadiul vieţii pământeşti o existenţă psiho-fizică, cultul trebuie să urmărească cele două componente esenţiale ale noţiunii de om: sufletul şu trupul (omul - fiinţă spirituală în trup). În acest caz distingem un cult intern şi un cult extern; cultul intern înseamnă dăruirea sufletului, a inimii lui Dumnezeu; sufletul omului – cu cele trei puteri ale sale – se dăruieşte şi se uneşte cu Dumnezeu; cultul extern este manifestarea cultului intern prin cuvinte, gesturi, acţiuni; el devine expresia vizibilă a cultului intern. Sufletul omului se revarsă în afară. Omul înţelege să facă cu trupul său şi o jertfă vie şi plăcută lui Dumnezeu. Într-un fel şi Morala cuprinde fapta omului plecând din rădăcina ei care e internă şi urmărind-o în manifestarea ei care e externă. Ceea ce deosebeşte esenţial atitudinea şi fapta morală faţă de formele cultului este faptul că în atitudinea şi fapta morală avem concretizată ideea de bine sau rău. Formele cultului nu fac altceva decât să exteriorizeze adoraţia cu care suntem datori lui Dumnezeu. Cultul intern se concretizează şi se sintetizează în cele trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea. Ele se numesc teologice fiindcă au drept obiect pe Dumnezeu, putere, sursă de putere, autoritate, ţintă şi motiv pe însuşi Dumnezeu. Este firesc ca la loc de cinste să stea cele trei virtuţi teologice (în care se exprimă cultul intern) între datoriile faţă de Dumnezeu. În cele trei virtuţi teologice se exprimă ca într-o sinteză fericită însă şi relaţia omului cu Dumnezeu, din care trebuie să răsară toate faptele şi atitudinile morale ale credinciosului. Din ele trebuie să răsară întreaga serie nesfârşită a virtuţilor morale, precum şi a virtuţilor moral-sociale.
CULTUL INTERN VIRTUŢILE TEOLOGICE Cele trei virtuţi teologice - credinţa, nădejdea şi dragostea – constituie de fapt latura internă a adeziunii omului la Dumnezeu şi cultul intern propriu-zis al religiei creştine. Ele sunt, pe de altă parte, rădăcina întregii vieţi morale dacă avem în vedere că ele realizează pe verticală relaţia omului cu Dumnezeu, iar pe orizontală relaţia omului cu lumea, cu semenii şi cu întreaga creaţie. Fiecare virtute teologică îşi are specificul şi contribuţia ei în realizarea comuniunii omului cu Dumnezeu. Urcuşul spre Dumnezeu şi deci începutul relaţiei omului cu Dumnezeu, îl constituie credinţa.
VIRTUTEA CREDINŢEI 1. Preliminarii Religia este comuniunea omului cu Dumnezeu, iar actul religios, ca trăire personală şi individuală a acestei comuniuni, este raportarea conştientă şi liberă (precum şi cu toată fiinţa), a credinciosului la Dumnezeu şi la adevărul Său, raportare exprimată prin acte de credinţă (doctrină), acte, fapte, virtuţi şi atitudini morale (morală) şi prin acte de cult (cultul). Dumnezeu şi omul sunt priviţi de învăţătura creştină ca persoane: Dumnezeu – ca fiinţă spirituală personală absolută, transcendentă lumii dar care cheamă la comuniune pe om şi omul – ca fiinţă personală relativă şi limitată cu capacitatea de a răspunde chemării lui Dumnezeu la comuniune cu Sine. Virtuţile teologice – credinţa, nădejdea şi dragostea – (I Corinteni 13,1 ş.u.), „…lucrul credinţei voastre şi de osteneala iubirii şi de stăruinţa nădejdii voastre…” (I Tesaloniceni 1, 3), (Romani 5, 1-5, Galateni 5, 6) : „Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa care este lucrătoare prin iubire” (Coloseni 1, 4), au în vedere tocmai relaţia omului cu Dumnezeu şi realizează însăşi viaţa. Referindu-se direct la Dumnezeu şi având pe Dumnezeu ca obiect, autoritate şi motivaţie au fost numite virtuţi teologice, adică virtuţi care vorbesc despre Dumnezeu şi fac prezent pe Dumnezeu în viaţa omului. Noi credem, nădăjduim în Dumnezeu şi îl iubim pentru că Dumnezeu este adevărul însuşi, credincios totodată făgăduinţei făcute şi desăvârşit în arătarea dragostei Lui pentru om. Virtuţile teologice exprimă şi o relaţie cu Dumnezeu tocmai datorită faptului că Cel care le aprinde în noi şi le dă puterea este Dumnezeu însuşi. Ele exprimă şi sentimentul de dependenţă a omului faţă de Dumnezeu; fiecare însă exprimă acest sentiment de dependenţă într-un mod diferit, specific. Credinţa este prima virtute teologică care înseamnă relaţie personală, cunoaşterea lui Dumnezeu, atitudine, sens şi semnificaţie, precum şi întrebare după Dumnezeu, interpelare a omului de către Dumnezeu, mărturisire şi mărturie a omului despre Dumnezeu, despre Hristos în Duhul Lui şi despre Biserica Sa. Ea mai înseamnă şi decizie personală, conştientă şi liberă despre Hristos, trăită personal în comuniunea sobornicească a Bisericii.
2. Sensurile cuvântului „credinţă” Cuvântul „credinţă” are o gamă foarte largă de sensuri şi anume: a) credinţa – sinonimă cu „părerea” în expresii ca: „eu cred că aşa este” sau „mi se pare că este aşa” etc. În aceste expresii credinţa este sinonimă cu „mi se pare”. Credinţa ca părere indică o cunoaştere nedeplină şi nesigură a unui fapt. Faţă de realitate se exprimă o oarecare rezervă; afirmarea se face cu toată rezerva, ca o presupunere care poate fi justă, dar poate să nu corespundă adevărului; ea urmează să fie confirmată sau dezminţită de o cunoaştere sigură. Acest sens este întâlnit în expresii ca: „nu ştiu care e adevărul cu privire la aceasta, dar cred că aşa stau lucrurile”. b) credinţa – sinonimă cu „certitudinea” – o certitudine identificată cu întreaga fiinţă a celui ce o are şi o mărturiseşte. Mântuitorul face apel adeseori la credinţă ca certitudine a celor ce alergau la El spre a fi vindecaţi. Tatăl copilului lunatic este întrebat de Mântuitorul: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede”, la care tatăl copilului răspunde: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.” (Marcu 9, 23-24). Credinţa acestui tată este o credinţă ca certitudine. Tot astfel este şi credinţa sutaşului care cere Mântuitorului să-i vindece sluga, spunând numai cu cuvântul. Credinţa ca certitudine înseamnă o angajare a omului credincios cu toată fiinţa sa şi în relaţie cu Dumnezeu. c) credinţa – ca „încredere” – a crede înseamnă a avea o încredere. A-ţi pune nădejdea în cineva. Credinţa ca încredere constituie de fapt baza tuturor relaţiilor interpersonale: copiii au încredere în părinţii lor, elevii în profesori, cetăţenii în conducători, prietenul în prieten, soţia în soţ etc. Neştiutorul are încredere în cel ce îl învaţă. Foarte multe din cunoştinţele şi afirmaţiile noastre se bazează pe încrederea în cel ce ni le-a comunicat. Aceasta înseamnă că acordăm un credit moral respectivei persoane socotind că ea cunoaşte bine adevărul şi că n-are intenţia să ne înşele, ci vrea să ne spună adevărul. Orice act de comunicare între oameni trebuie să aibă la bază încrederea, adică credinţa. Prin aceasta se arată că cel care face comunicarea e un subiect care are spirit ca şi celălalt, are valoare morală, sinceritate şi spune adevărul. Deci putem avea toată certitudinea în cel spuse de el. Credinţa ca „încredere” înseamnă o credinţă sinceră. Desigur, având încredere în cineva înseamnă că acordăm aceluia o anumită valoare, o anumită putere de a discerne lucrurile şi de a le afirma apoi în propoziţii sigure, demne de luat în seamă. Credinţa ca încredere este o credinţă de comunicare între oameni. Unul comunică şi celălalt primeşte şi confirmă încrederea acordată prin intonaţia din răspunsul dat. d) credinţa – ca „statornicie” – a fi credincios cuiva înseamnă a rămâne statornic în încrederea sau credinţa în celălalt. În acest caz, credinţa apare ca o încredere statornică şi permanentă a omului în Dumnezeu. A crede cu statornicie înseamnă a crede în tot timpul şi locul. Credinţa în Dumnezeu înseamnă o statornicie permanentă în ceea ce comunici şi ceea ce primeşti de la Dumnezeu. Statornicia este o notă a credinţei avansate, a credinţei fără rezervă. e) Termenul de credinţă indică şi un conţinut doctrinar-religios; învăţătura creştină mai este numită şi credinţa creştină. Dar când vorbim de credinţa creştină nu trebuie să înţelegem numai doctrina şi mărturia acestei cunoaşteri a învăţăturii creştine. Prin expresia „credinţa creştină” înţelegem nu numai credinţa ca virtute, ci credinţa ca un întreg în care e cuprinsă şi doctrina, dar şi manifestarea ei în fapte şi atitudini. Toate cele cinci semnificaţii ale cuvântului „credinţă” sunt cuprinse în noţiunea de credinţă ca virtute teologică; sau credinţa ca virtute teologică este mai mult decât toate acestea la un loc, cuprinzându-le şi depăşindu-le. Credinţa ca virtute teologică este un act existenţial de care ţine relaţia omului cu Dumnezeu, cu Biserica, cu Hristos şi cu tot ceea ce ţine de Hristos.
3. Credinţa ca virtute teologică În conceptul celor trei virtuţi teologice, credinţa este primul pas al omului către Dumnezeu şi primul pas în viaţa duhovnicească. Desigur, credinţa ca o capacitate receptivă pentru divin sau ca o adeziune la Dumnezeu – ca fiinţă spirituală transcendentă lumii – este comună tuturor religiilor. Nota distinctivă a conceptului creştin de credinţă este aceea că ea indică o relaţie dialogică a omului cu Dumnezeu. Cei doi termeni ai dialogului sunt persoane, subiecte de relaţie şi comuniune: Dumnezeu - fiinţă spirituală, personală, absolută, transcendentă lumii, dar prezentă în viaţa omului prin energiile divine necreate, şi omul - fiinţă spirituală, raţională şi liberă, deschisă dialogului şi capabilă de dialog. Credinţa – ca posibilitate de dialog – înseamnă deschidere activă dar şi căutare febrilă a lui Dumnezeu de către om. Receptivitatea aceasta dinamică pentru adevărul divin îşi are explicaţia sa în primul rând în valoarea morală absolută a Celui ce ni-l descoperă pentru mântuirea noastră. Credinţa este o relaţie şi o comuniune personală a omului cu Hristos în Duhul Sfânt. Cel ce deschide această relaţie şi avansează dialogul este Dumnezeu Însuşi, Care aprinde în noi dorul după El prin Duhul Sfânt şi Care ne dă şi puterea de a răspunde Lui. „Prin urmare, credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos”(Romani X, 17). Se ştie că cuvântul nu transmite de la subiect la subiect numai înţelesuri, ci şi o putere, în acelaşi timp. Orice cuvânt transmite un mesaj, dar şi o putere, o obligaţie de a răspunde la mesaj. Omul vorbeşte pentru a fi ascultat, pentru că are ceva de comunicat. Cel care ascultă primeşte şi el o obligaţie, o putere de a răspunde la mesaj. Cu atât mai mult cuvântul lui Dumnezeu exprimă un conţinut, un sens, o valoare, dar şi o putere către om de a răspunde acestei valori. De aici, rezultă însemnătatea deosebită a predicii cuvântului lui Dumnezeu prin gura preotului. Orice cuvânt exprimă o noţiune sau un sens dar şi o chemare, o poruncă şi provoacă obligaţia din partea celui ce ascultă la răspuns. În cuvântul primului vorbitor este dată nu numai intenţia, conţinutul unei comunicări, ci şi puterea, obligaţia pentru cel ce ascultă de a răspunde. Deci, primul cuvânt, ca chemare, implică pe al doilea ca răspuns; unul fără celălalt nu există. Cuvântul realizează şi exprimă o relaţie personală, o legătură dinamică între vorbitor şi ascultător. În hotărârea de a vorbi, vorbitorul descoperă un sens, un conţinut care lovesc pe ascultător. Fie că cheamă, fie că răspunde, cuvântul unuia cheamă cuvântul celuilalt. Această putere de chemare sau de răspuns la chemare îl surprinde în gradul cel mai înalt posibil cuvântul lui Dumnezeu adresat nouă prin revelaţie (prin predici, prin Iisus Hristos). Cuvântul spus dobândeşte o mare forţă de pătrundere în sufletul celui ce ascultă şi îl obligă la răspuns. Iar răspunsul îmbracă diferite forme. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Luca şi Cleopa pe drumul spre Emaus (Luca 24, 30-32). Iată, dar, că virtutea credinţei înseamnă răspuns, un răspuns al omului la chemarea lui Dumnezeu. Credinţa este răspunsul omului la cuvântul lui Dumnezeu, cuprins în Revelaţia Lui. Revelaţia divină descoperă voia lui Dumnezeu privind spre om şi mântuirea lui, manifestând în acest timp şi o putere spre om. Aşa se explică de ce, cei care nu făcuseră cunoştinţă cu creştinismul, auzind de Evanghelie, s-au convertit. Credinţa este implicată în cuvântul lui Dumnezeu atât în ceea ce priveşte conţinutul dar şi ca putere; şi aceasta este lucrarea lui Hristos prin Duhul Sfânt. Numai Duhul Sfânt este acela care deschide inimile noastre şi le ridică spre Dumnezeu: „Pentru că n-aţi primit iarăşi duh al robiei, spre temere ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm Avva! Părinte!” (Romani 8, 15, 26; I Corinteni 12, 3). Păcatul a slăbit mult capacitatea receptivă a omului faţă de cuvântul lui Dumnezeu scoţând pe om din comuniunea cu Dumnezeu. Harul botezului trezeşte, înnoieşte şi întăreşte capacitatea omului de comuniune cu Dumnezeu. Harul face începutul credinţei noastre: „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl Care M-a trimis, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 44; Apocalipsa 3, 20). Răspunsul la această chemare a lui Dumnezeu este al omului, dar tot cu puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel ce aprinde în noi credinţa şi ne dă puterea de a crede şi rămâne în comuniune cu El. Răspunderea şi creşterea în credinţă se bazează tot pe energiile harului dumnezeiesc împărtăşite nouă prin Tainele Bisericii; omului i se luminează mintea (raţiunea), i se întăreşte voinţa şi i se purifică sentimentele. De aceea, credinţa este socotită ca dar al lui Dumnezeu (Efeseni 2, 8; Filipeni 1, 29; Romani 13, 3) şi ca roadă a Duhului Sfânt (Galateni 5, 25). Dar lucrarea harului dumnezeiesc în naşterea, creşterea, păstrarea şi înaintarea în credinţă, nu exclude conlucrarea omului, ci o implică cu necesitate, cum am văzut din toate cazurile de tămăduire. Harul nu constrânge; credinţa rămâne o decizie liberă a omului ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu. Credinţa are în ea puterea lui Dumnezeu care cheamă la conlucrarea cu ea pe om. Credinţa, deci, e un fenomen teandric, un act în care elementul divin se împleteşte cu cel uman. În credinţă întâlnim capacitatea receptivă a spiritului uman faţă de harul dumnezeiesc. În actul credinţei sunt implicaţi deopotrivă Dumnezeu şi omul. Omul este liber să actualizeze şi să concretizeze mesajul într-un răspuns şi într-o mărturie concretă. Omul este liber să actualizeze credinţa baptismală şi să o dezvolte la vârsta înţelegerii, prin decizie liberă să o accepte sau nu. De asemenea, omul poate să refuze chemarea spre comuniune pe care o implică credinţa. Credinţa este în toate cazurile un act sinergetic – de împreună lucrare a lui Dumnezeu cu omul şi invers. Credinţa are şi o implicaţie şi o dimensiune eclezială căci obiectul, puterea şi temeiul ei este Hristos, capul Bisericii. Pe Hristos nu-L avem decât în Biserică şi în calitate de cap al Bisericii, prin care Duhul Sfânt recreează harul lui Dumnezeu. În împreună-zidirea cu Hristos ca făptură nouă în apele botezului este implicată şi relaţia cu Biserica, căci cel nou botezat devine mădular al trupului eclezial. Dar dimensiunea eclezială a credinţei se mai arată şi în faptul că virtutea credinţei la credinciosul creştin trebuie să fie identică cu credinţa Bisericii; credinţa lui trebuie să coincidă cu ceea ce crede, păstrează şi mărturiseşte Biserica. Deci, nu orice credinţă mântuieşte, ci doar cea care este credinţa Bisericii; numai această credinţă îl încopciază pe om în Hristos. Privită ca implicaţie a Bisericii, credinţa este o adeziune la Hristos şi la Biserica Sa. Şi fiindcă aceasta implică libertatea de decizie şi activitate, credinţa este un act personal, dar, în acelaşi timp, eclezial, în sensul că prin credinţă fiecare se înrădăcinează şi creşte în trupul Bisericii. Caracterul personal, individual al credinţei, se împleteşte, în mod armonios cu cel comunitar – sobornicesc. Credinţa creştină ca virtute teologică personală, se împlântă adânc în credinţa sobornicească. Deci, vorbind despre credinţă ca virtute teologică, vorbim despre Hristos, prin care noi avem acces la Tatăl şi la viaţa dumnezeiască pe care Duhul Sfânt ne-o împărtăşeşte în Tainele Bisericii. Implicaţiile ecleziale ale credinţei sunt arătate de Sfântul Apostol Pavel (I Timotei 3, 15-16). Credinţa, ca virtute teologică, este o realitate teandrică, eclezială foarte complexă, cuprinzând într-un tot armonic chemarea lui Dumnezeu către om, revelaţia Lui, darul lui Dumnezeu, adeziunea liberă la El, harul Duhului Sfânt, caracterul comunitar eclezial, motivaţia divină eclezială a credinţei creştine. Ţinând seama de toate aceste elemente, definiţia credinţei ca virtute teologică ar fi într-o exprimare mai largă: Credinţa este adeziunea totală, liberă şi conştientă a creştinului (a spiritului omenesc) la revelaţia divină păstrată în Biserică, adeziune izvorâtă din har şi pe temeiul autorităţii lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale. O definiţie mai concisă ar fi: Credinţa este adeziunea liberă şi integrală a creştinului la Dumnezeu Cel în Treime închinat şi la adevărul Său păstrat şi propovăduit de Biserică. Cea mai scurtă definiţie a credinţei: Credinţa este răspunsul omului la comuniunea eclezială cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt. Astfel înţeleasă, credinţa este o receptivitate pentru Dumnezeu şi adevărul Său şi cunoaşterea lui Dumnezeu pe cale revelaţională supranaturală. Ea este şi virtute, nu numai organ de receptare a mesajului divin. Credinţa este virtute teologică pentru că obiectul ei este Dumnezeu şi adevărurile revelate de El, puterea ei este harul dumnezeiesc împărtăşit de Hristos prin Duhul Sfânt, iar motivul sau temeiul ei este autoritatea lui Dumnezeu. Ca virtute teologică, credinţa este revelaţie personală cu Dumnezeu, început al cunoaşterii lui Dumnezeu şi progres în cunoaşterea lui Dumnezeu. Credinţa este binele concentrat, iar prin bine înţelegem o credinţă actualizată. Cine acceptă să creadă, vrea să creadă şi să cunoască şi mai mul, dar această creştere este prin şi cu ajutorul Duhului Sfânt, nu numai cu raţiunea, căci mintea nu se poate apropia de Dumnezeu decât pe aripile credinţei. Plusul în credinţe este şi plusul în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în comuniunea cu Dumnezeu. Credinţa înaintează spre o evidenţă tot mai luminoasă a obiectului ei; pe celălalt tărâm al existenţei drepţii vor vedea pe Dumnezeu faţă către faţă; credinţa va face loc contemplării directe a lui Dumnezeu. Credinţa este o condiţie a vieţuirii omului pe pământ, arătând distanţa dintre om şi Dumnezeu, dar şi posibilitatea omului, prin harul divin, de a transcende realitatea cotidiană. Din acest motiv creştinul trebuie să creadă mereu şi în caz de ispită, el trebuie să se purifice de patimi ca să creadă mai mult şi mai plenar. Tot timpul, păcatul şi ispita s-au dovedit duşmanii urcuşului duhovnicesc al omului. De aici necesitatea pocăinţei ca virtute şi a Spovedaniei ca leac haric de vindecare de păcat.
4. Credinţa implică o raportare integrală a creştinului la Dumnezeu Desigur, credinţa înaintează de la simpla adeziune la o cunoaştere tot mai mare a lui Dumnezeu. În actul credinţei este prezentă mintea omului care, luminată de har, năzuieşte spre cele dumnezeieşti şi prinde din cele dumnezeieşti. În actul credinţei este prezentă întreaga simţire a omului, fiindcă numai cu iubirea omul poate să îmbrăţişeze obiectul cunoscut care este o persoană. Credinţa implică din partea omului o decizie liberă a voinţei. Deci, credinţa este şi un act voliţional. În structura credinţei ca virtute teologică se împleteşte elementul divin cu cel uman, iar credinţa are ca premisă adevărul că Dumnezeu este fiinţa personală absolută, capabilă să descopere şi omul ca fiinţă personală relativă, capabilă să recepteze voia lui Dumnezeu, datorită harului dumnezeiesc ce se împărtăşeşte omului la botez. Credinţa este un act complex şi exprimă deci o atitudine plenară a omului în faţa lui Dumnezeu, de vieţuire cu Hristos şi în Hristos.
5. Încercări, ispite şi stagnări pe drumul credinţei creştine Contrar credinţei este faptul de a nu acorda încredere lui Dumnezeu şi respingerea de către om a chemării lui Dumnezeu pentru comuniune cu Sine. Aceasta e cu atât mai grav cu cât omul, prin firea lui, are ca un dat ontologic, capacitatea de relaţie personală cu Dumnezeu. Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul este persoană subiect de relaţie şi subiect al faptelor sale. Prin aceasta el este şi responsabil de faptele sale, de necredinţa sa. El este interpelat de Dumnezeu Însuşi (ca de exemplu, poporul evreu în istorie, mai ales în cazuri de rătăcire). Credinţa este pusă la încercare şi ameninţată de îndoială. Desigur, există o îndoială intelectuală ca ezitare în faţa lui Dumnezeu. Cei doisprezece Apostoli au mers după Hristos şi au crezut în El (Ioan 1, 41), dar ei au dovedit uneori şi îndoială sau lipsă de credinţă, pe care Hristos le-a reproşat-o şi, mai ales, în timpul patimilor. Petru şi Ioan aleargă la mormânt pentru a se convinge de Înviere. Totuşi, Mântuitorul, când li s-a arătat, „i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat” (Marcu 16, 14; Luca 24, 11, 41; Matei 28,17). Stăruinţa în îndoială a lui Toma este celebră (Ioan 20,25). Mai există apoi şi o îndoială personală (avem multe exemple în Evanghelie). Îndoiala reală se explică aici printr-o lipsă de credinţă şi de nădejde; iar insuficienţa de credinţă şi de nădejde se explică printr-o iubire slabă. Dacă îndoiala personală nu este decât aparentă, atunci temperamentul şi teama pot fi cauzele acesteia. În cazul unei îndoieli reale cauzele sunt multiple: a) – de ordin sociologic (mediu corupt, societate rău întocmită); b) – de ordin intelectual (o ideologie care profesează agresiv ateismul); c) – de ordin moral (păcatele şi plăcerile de tot felul care slăbesc credinţa şi trezesc multă îndoială). O cauză serioasă a diminuării credinţei şi chiar a dispariţiei ei parţiale o constituie viaţa morală dezordonată a insului. De aici şi imperativul purificării continui de patimi.
6. Necesitatea credinţei şi însuşirile ei Credinţa este necesară pentru mântuire fiindcă fără ea nu-i cu putinţă comuniunea omului cu Dumnezeu, de îndată ce ea deschide dialogul cu Dumnezeu. #Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evrei 11, 6). „Cel ce crede în El nu se judecă, iar cel ce nu crede, iată, este judecat”; „cel ce crede în El nu piere, ci are viaţă veşnică” (Ioan 3, 16-18; 7, 5; 8, 24; 14, 1). Credinţa este necesară pentru mântuire fiindcă ea este organul de primire şi de cunoaştere a adevărului dumnezeiesc, este începutul şi susţinătoare a dialogului omului cu Dumnezeu. Dar nu orice credinţă poate fi socotită necesară pentru mântuire. Credinţa cea adevărată este aceea care se acoperă, se suprapune cu credinţa Bisericii. Nu credinţa fără mărturia ei este mântuitoare, nici credinţa fără fapte, ci credinţa care rodeşte în fapte, adâncind comuniunea cu Dumnezeu şi afirmând relaţia credinciosului cu semenii. Adevărata credinţă trebuie să îndeplinească anumite însuşiri: 1- Din punct de vedere al conţinutului să fie universală, adică să cuprindă toate adevărurile revelate de Dumnezeu şi mărturisite de Biserică; 2 - Din punct de vedere al certitudinii să devină o certitudine, fiind deci pentru subiectul ei o convingere absolută, statornică şi mărturisitoare. 3 - Din punct de vedere al acţiunii să fie vie şi lucrătoare. Ţinând seama de toate acestea şi având în vedere că în credinţă este angajat omul cu toată fiinţa sa, toate însuşirile credinţei sunt sintetizate în credinţă ca decizie existenţială a omului pentru Dumnezeu şi pentru semeni. Ca atitudine existenţială credinţa implică din partea subiectului ei o continuă purificare de patimi şi o creştere în virtuţi. „Credinţa este un bun concentrat – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – dar acest bun trebuie realizat”.
7. Mijloace pentru cultivarea credinţei 1 – Rugăciunea – convorbirea omului cu Dumnezeu, rugăciunea statornică şi zilnică, participarea la slujbe şi mai cu seamă la Sfânta Liturghie; 2 – Participarea la tot ceea ce se săvârşeşte în Biserică (slujba Bisericii, la Sf. Liturghie etc.); 3 – Viaţa virtuoasă – întreţine credinţa; 4 – Meditaţia, reflecţia asupra adevărurilor dumnezeieşti, însoţită de o lectură bună, ziditoare de suflet, constituie un mijloc eficace pentru cultivarea credinţei şi păstrarea ei în toată ascuţimea.
8. Patologia credinţei Deoarece credinţa implică o participare a omului cu toată fiinţa sa şi îndeosebi o participare a minţii, simţirii şi voinţei, înseamnă că diminuarea uneia din aceste puteri sufleteşti nu rămâne fără efecte asupra sănătăţii credinţei. Există factori externi, sociologici, teologici, care întreţin credinţa sau o diminuează. Factorii interni, duşmani ai credinţei sunt: mândria raţiunii, ignoranţa, scepticismul, sentimentalismul, credulitatea, pervertirea voinţei, patimile de tot felul şi păcatul. Un om care trăieşte în albia plăcerilor e greu să se roage şi să creadă. Plăcerile sunt duşmanul de moarte al credinţei Exisă păcate împotriva credinţei (mari şi foarte mari, altele mai mici): 1 – Scepticismul – este îndoiala de adevărurile dumnezeieşti relevate (de anumite adevăruri sau de toate). Ca să fie păcat îndoiala trebuie să fie voită (ateismul – cea mai mare crimă a umanităţii, crimă împotriva omului care are din fiinţa sa o tensiune după Dumnezeu). Îndoiala duce la crize în credinţă, dacă sunt scurte sunt mai puţin vinovate; cele lungi duc la păcate grele – indiferentismul – în materie de credinţă – păcat greu (foarte grav), întrucât slăbeşte puterile de excepţie ale omului în faţa divinului; 2 – Erezia – nu poate fi socotită necredinţă, ci o credinţă falsă, greşită. Totuşi, ereticii au fost excomunicaţi de Biserică, dar au fost primiţi după revenire şi lepădarea de erezie. 3 – Schisma – ruperea de disciplina şi ordinea Bisericii; ieşirea în afara Bisericii. Nici schisma şi nici erezia nu pot fi socotite necredinţă, ci o credinţă eronată. Erezia e mult mai gravă decât schisma, dar ea nu rămâne la un singur ins, ci se extinde, conturându-se în schismă; schisma este de fapt erezia organizată sectar. 4 – Superstiţia – este credinţa deşartă care se îndreaptă spre lucruri şi presupune puteri contrare adevărului de credinţă. Este vorba de însufleţirea sau atribuirea unor puteri miraculoase anumitor lucruri sau fiinţe. 5 – Bigotismul – reducere a credinţei la forme, acte de cult simple, preocuparea pentru actele externe (exclusiv). Cele mai grele păcate împotriva credinţei sunt aşa-zisele păcate împotriva Duhului Sfânt: a. – apostazia – lepădarea de credinţă cu sau fără admiterea unei alte credinţe; b. – necredinţa – lipsa totală a credinţei (creştine sau a oricărei alte credinţe). Asimilate acestor două păcate grele este fanatismul religios – credinţă violentă, lipsită de iubire, pătimaşă, oarbă (islamismul). Cele două păcate grele amintite mai sus nu se iartă nici în veacul acesta, nici în cel viitor, dar nu din cauza lui Dumnezeu, ci din cauza omului. Cei ce rămân prin viaţa lor în afara lui Dumnezeu, nu pot fi mântuiţi (pentru că nu vor). Apostazia şi necredinţa sunt păcate împotriva Duhului Sfânt, pentru că toate virtuţile teologice sunt insuflate de Duhul Sfânt la botez. Ele nu se iartă pentru că situează pe credincios în afara relaţiei cu Dumnezeu, iar Dumnezeu respectă libertatea omului. Mântuirea şi credinţa sunt acte total libere; libertatea totală a omului este respectată. Apostatul şi necredinciosul de situează singuri în afara relaţiei cu Dumnezeu şi cu Biserica; de aceea. Aceste păcate nu se iartă. Concluzie Credinţa, ca primă virtute teologică, implică două dimensiuni: a. – una verticală – care constă în realizarea comuniunii omului cu Dumnezeu prin Hristos în lucrarea Duhului Sfânt. Este propriu credinţei de a deschide dialogul omului cu Dumnezeu. Dar credinţa nu este un act pur omenesc, ci un act teandric: deschiderea spre Dumnezeu şi răspunsul dat lui Dumnezeu la chemarea Sa de către om; b. – alta orizontală – prin ea se realizează comuniunea credinciosului cu cei ce se împărtăşesc din aceeaşi credinţă; credincioşii se simt solidari în apărarea dreptei credinţe. Credinţa nu mai rămâne un bun personal, ci un bun comunitar.
Implicaţiile credinţei a. – Implicaţia eclezială – adevărata credinţă este aceea care corespunde învăţăturii c şi în care se mărturiseşte învăţătura în afara relaţiei cu Dumnezeu; b. – Implicaţia comunitar-sobornicească – în comuniunea credinţei, omul nu e niciodată singur, ci împreună cu cei ce împărtăşesc adevărata credinţă. Credinţa este un fenomen şi o putere teandrică ce implică împletirea elementului divin cu cel uman. Fiind o putere teandrică, credinţa se transformă într-un act existenţial pentru credinciosul ce o împărtăşeşte. Credinţa ca atitudine existenţială colorează şi substanţializează concepţia despre lume şi viaţă a credinciosului, care nu poate fi decât o concepţie teistă care pune la baza existenţei pe Dumnezeu ca sursă şi putere de existenţă. Astfel înţeleasă, credinţa îşi are valoarea ei dinamică pentru cel ce o împărtăşeşte. Credinţa nu este ceva teoretic şi nu e doar o simplă cunoaştere sau o convingere internă, ci caută să se concretizeze în exprimări concrete: fapte ale credinţei. Numai înţeleasă ca fiind însoţită de fapte, credinţa este absolut necesară pentru mântuire.
