Dar să stăruim ceva mai mult qsupra ideii de transcendenţi, pusă într-o lumină practică de filosofia existenţială, realizată însă deplin de-abia în trăirea creştină. Marea şi definitiva însemnătate a întrupării Fiului lui Dumnezeu pentru destinul omenesc se va reliefa şi mai mult. Am văzut că filosofia mai nouă reprezintă o întoarcere spre realitatea obiectivă. A doua trăsătură a ei este căutarea unei transcendenţe ultime, nu pentru a fi cunosciită, ci pentru ca în faţa ei şi în raport viu cu ea omul să se realizeze în plinătatea sa. După ce veacuri de-a rîndu! fîîosofia a încercat să răspundă întrebărilor raţiunii, crezînd că de rezolvarea lor aîîrnă limpezirea tainelor şi problemelor lumii şi după ce cîtva timp a exaltat împotriva raţiunii, impulsul vital, iraţionalul, în uitima vreme vrea să asculte nu o parte sau alta din fiinţa omenească, ci omul în unitatea sa integrală, ca existenţă. Heidegger, Jaspers, Grisebach, corifeii acestei filosofii, vor să descifreze fiinţa omului în temeliile iui; filosofia lor e o reflexiune asupra categoriilor ontologice fundamentale aia fiinţei omeneşti. Ei spun că omul. ca Mreg, se trezeşte la ceea ce esîe el propriu, intim (zu seiner Eigentlichkeit}, adică la starea de exisîenfă, care e şi de cunoaştere a ceea ce' este, numai cînd îşi dă seama de graniţa sa ca întreg, de ceea ce-i dincolo de sine, de transcendenţa sa1. Numai cînd omul se raportează în totalitatea sa faţă de ace?. transcendenţă, vine la. existenţa sa, la trăirea proprie şi intimă a sa. 1 EWALD BURGER, Der lebendige Christus, Stuttgart 1933, p. 219 : „ Die Frage nach der Existenz enîhăft die Frage naoh der Transzendenz. Das ist das gameinsame Kennzeichen alier Existenzphiiosophie ". 54
moarte cu anticipaţie. Moartea este punctul ultim al evoluţiei fiinţei noastre, iar gîndul la ea e o meditaţie dinăuntrul nostru asupra acestui sfîrşit natural1. De aceea moartea nu ne ridică la starea de adevărată existenţă; nu ne scoate din cercul închis al eului, nu ne îace să trăim în realitate şi ca ceea ce sîntem propriu- zis. Experienţa transcendenţei are loc, după Grisebach, numai în întîlnirea ochi în ochi cu altul, cu un tu; numai în această întîlnire eul e strîmtorat cu adevărat de o transcendenţă, e obligat să se decidă şi să iasă din cuprinsurile iluzorii şi nemărginiîefale construcţiilor sale. Jaspers vede întîlnirea cu transcendenţa în orice nemulţumire a eului cu obiectivările experienţelor sale. Transcendenţa e experiată în comuniune cu altul, se realizează cînd eul depăşeşte obiectivarea semenului. Dar e întîlnită în orice contemplare şi lucrare, cînd eul simte naufragiul tuturor rezultatelor obiectivate a ceea ce a reuşit să surprindă din realitate2. Filosofia lui Jaspers are un suflu religios, deşi teama de obiectivare şi de precizare a ceea ce consideră el transcendenţă, îî face să evite orice fixare a experienţei sale într-o doctrină religioasă3. 1 Gegenwart, 1928, p. 556-8 : „ Die Begegnung mit dem Tode ist daher keine Begegnung in Wirklichkeit, sondam eine stăndig voreilende, gedachte Begegnung... Dieser Tod ist in der Qesamtentwicklung der Wesen ein gleiohgultiger, vershwindener Punkt, denn er gi!t ja fur alle a!s Gesetz. Der Tod gehort zum Wesen, er ist eine Bestimmung des Wesens, aber er ist niemals ein Transzendenz, ein Anderes, das dem Wesen des Mensohenvon aussen eine wirkiicheGrenzesetzt... Niemais kann man den eigenen Tod in Wirklichkeit eîahren, Er gibt uns keine Existenz " 2 E. BURGER ( Der lebendige Christus, p. 219-220) zice despre Jaspers : „ Wie bei Heidegger das letzte WorS das « Sein zum Tode » ist, so bei Jaspers das « Sein im Scheitern ». Das Scheitern istdie entsohiedende « Chiffre der Transzendenz ». Mit der verhaltenen Leidenschaft des Existierenden drăngt Jaspers immer wieder die Existenz an die Grenze der Transzendenz und wăhrt zugleich jeder Vergegenstăndlichung der Transzendenz durch die Metaphysik ". 3 E. BURGER, op. c. p. 221 : „ Jaspers Ausfuhrungen sind, vor aliem im dritten Bând seiner « Phibsophie », erfuilt von religioser Kraft, die aber bewusst zuruckgehaiten wird ". 56
Apropierea f ilosofiei existenţiale de creştinism se arată în faptul general că şi creştinismul revendică totalitatea omului. El nu se adresează numai minţii sau sentimentului, ci întregii fiinţe omeneşti. Căinţa, credinţa, viaţa cea nouă sînt stări şi atitudini totale ale omului. Ba putem spune că tensiunea manifestată de cugetarea omenească în filosofia existenţială după o transcendenţă, e satisfăcută de-abiaîn creştinism. Numai creştinismul realizează deplina existenţă, pentru că numai el pune totalitatea fiinţei omeneşti într-un raport cu adevărata transcendenţă. Această transcendenţă, care nu poate fi în nici un fel făcută parte a conştiinţei eului, este persoana lui lisus Hristos. Heidegger, Grisebach, Jaspers se străduiesc să găsească transcendenţa omului, dar nimic din ceea ce oferă ei ca atare nu este adevărată transcendenţă. Moartea, dacă e considerată ca trecere în neant a fiinţei noastre, nu e o transcendenţă; persoana semenului nu e o transcendenţă statornică odată ce ea moare sau o putem reduce la un obiect al voinţei noastre. în general, nu experiem în ea un dat ultim, o graniţă pe care sa nu o putem încăleca, o adevărată forţă care ne strîmtorează în mod absolut. Preţuirea semenului ca graniţă de respectat, ca transcendenţă, stă în raport proporţional cu credinţa noastră în Dumnezeu, cu obligaţia în care ne aşează Dumnezeu faţă de semeni. Grisebach cere să nu aducem nici un element aprioric în întîlnirea noastră cu semenul, nici o atitudine principială mai dinainte formulată, ca să putem acţiona exclusiv după necesitatea momentului de întîlnire. Dar pe ce autoritate întemeiază acest îndemn ? Experienţa semenului nu ni se prezintă ca un temei ultim, suficient, al unei asemenea comportări. Numai dacă aducem elementul aprioric al credinţei în Dumnezeu în această întîlnire cu semenul, îl vom experia şi pe el ca pe o graniţă. Acesta e motivul pentru care Jaspers caută o transcendenţă propriu-zisă, ca un temei ultim al tuturor, adică pe Dumnezeu. însă transcendenţa, cum o caută Jaspers, uşor poate deveni o simplă stare lăuntrică, o anumită simţire subiectivă. 57
Numai în împreunarea celor îrei realităţi în care Heidegger, Grisebach, Jaspers, au crezut că au aîlaî transcendenţa producătoare de existenţă, se cuprinde ea cu adevărat. Adică numai cînd întîlnim absolutul într-o persoană concretă facem experienţa transcedenţei. Iar pentru că noi murim, acea persoană istorică trebuie să-şi arate caracterul absolut şi prin aceea că nî se revelează ca stăpînă şi peste regiunea de dincolo de moarte, învingînd moartea ca una ce stă pe tronu! suveranităţii supreme. în, cazul acesta moartea nu ne mai apare ca un sfîrşit natura! în neant, ci ca o poartă prin care străbatem la o şi mai evidentă înîîinire cu persoana lui lisus Hristos, transcendenţa noastră. Moartea nu este prin sine o transcendenţă, ci prin faptul că în dosu! ei' ne aşteaptă judecătorul lisus Hristos, Dacă lisus nu ar fi înviat şi nu s-ar fi înălţat la cer, E! nu ne-ar fi nici în viaţa de aici transcendenţă şi nu l-am aştepta să ne fie nici în cea de dincolo, Cînd Î! ştim pe lisus viu, viaţa noastră de aici simte în El adevărată graniţă, pe adevăratul judecător şl scrutător, iar moartea nu ne mai e un sfîrşit indiferent, ci momentul de inevitabilă confruntare cu judecătorul care ne aşteaptă, Transcendenţa adevărată nu o experiază omui în nici unui din sistemele sate intelectuale sau creaţiile sate artistice, De aceea, din nici una nu se desprinde forţa care să-f pună în stare de înfricoşată seriozitate şi responsabilitate, din nici una nu răsare pentru el adevărata cunoaştere de sine, ca existenţă, Cu toate creaţiile saîe se comportă omul în spirit de joc. Raporturile vitale cu semenii aşează pe om într-o stare de mai multă seriozitate, Dar uşor ie poate coborî şi pe acestea prin atitudinea egoistă faţă de ei. Aceştia nu pot constitui o graniţă adevărată în calea egoismului şi un ternei nezdruncinat a! răspunderii. Plinirea omului într-o viaţă de adevărată seriozitate şl autocunoaştere, de trăire deplină în ceea ce este propriu, vine numa: din credinţa în lisus Hristos, singurul în legătură cu care experiază transcendenţa reală. „ Propovăduirea creştină afirmă nu mai puţin decît că transcendenţa, a cărei necuprinsiblîstate şi neobiectivltate 58
trebuie căutată în adîncimile eului sau în direcţia deducţiilor fără capăt ale raţiunii. A căuta pe Dumnezeu într-un tu, fie chiar în lisus Hristos, pare „ a mărgini infinitatea lui Dumnezeu ". E. Burger răspunde că „ nu infinitatea este mai adîncă decît caracterul personal, ci caracterul personal este mai adînc decît infinitatea "1 .De fapt, aşa zisa infinitate la care ajunge omul prin sine este un produs al persoanei sale. Iar „ omul este om deplin nu în lăuntricitatea sa, ci în raportul cu tu". „ Persoana este adevărata adîncime a fiinţei "2. Obiecţiunile amintite ale filosofiei se explică din motivul că ea consideră transcendenţa, pe drept cuvînî, şi ca un izvor infinit pentru îmbogăţirea spirituală a omului şi i se pare că o persoană nu poate întruni o asemenea condiţie. De fapt, transcendenţa adevărată are nu numai rolul de-a ne face să ne pătrundem de intimitatea noastră prin calitatea ei de graniţă ce ne dă un fior sfînt, ci ea este şi un izvor, singurul izvor de creştere a noastră. Dar calitatea aceasta pozitivă numai o persoană o poate avea. Singură persoana, prin faptul că ne revendică, ne face să ieşim din noi, să ne depăşim, să intrăm în comuniune cu ea şi, prin aceasta, să încercăm o îmbogăţire adevărată. De la ea la noi se stabileşte o comunicare de existenţă, fără ca să se topească individualitatea noastră. Obiectele şi principiile nu au puterea să ne facă să ieşim din închisoarea egoistă. Persoanele omeneşti au oarecare putere3, dar nu atîta cîtă are persoana divină. Iar neieşind din noi, neintrînd în comunicare cu valul mare ai realităţii, nu ne putem îmbogăţi. Astfel, cu cît revendicarea ce ne vine din afară e mai categorică, cu cît ne aflăm prin urmare în faţa unei realităţi personale mai intensive, cu atît ne putem depăşi pe noi înşine mai mult, intrînd într-un contact adevărat cu marea realitate. Transcendenţa 1 „ Nicht das Unendliche ist tiefer a!s das Personliche, sondern das Personliche tiefer ais das Unendliche ", op. o. p. 215. 2 Le. 3 LOUIS LAVELLE, De l'Acte, p. 519 : „ L'amour... nous oblige a trouver dans Ies autres oonsciences... un moyen qui nous invite a nous depasser nous meme ". 60
aoev arată e în acelaşi timp suprema graniţă şi izvorul nesfîrşit pentru -o căci pe măsură ce o realitate ne e mai depiin graniţă, ne e şi izvor. Zar numai persoana are şi calitatea de graniţă ce rezistă oricărei uoinţe a noastre de-a o cuprinde, dar şi de izvor care ne dă putere :"-d ne aflăm în comuniune cu ea. Singură persoana ne dă experienţa realităţii din afară de noi, dar ne şi scoate afară din subiectivism şi ne prilejuieşte îmbogăţirea prin contactul cu ea. Cită .Teme faţă de obiect numai noi sîntem activi, persoana e.şi ea factor care ne comunică puterile ei. Obiectul este doar o reprezentare pasivă a mea. Iar cînd el îmi rezistă, îmi descoperă o limită, dar una pe care o pot învinge sau depărta indefinit pe măsură ce forţa îmi creşte. Singurătatea mea nu e destrămată nici într-un caz nici în altul. Astfel, în faţa obiectelor, ideilor, legilor, nefiînd decît eu care mă afirm, înăuntrul meu, mă pot întreba care este valoarea acestei afirmări ? Eu simt nevoia unei confirmări prin altcineva, ca să pot avea siguranţa existenţei mele reale. Subiectivitatea mea trebuie obiectivată, fără ca să piardă din caracterul ei. Eu simt trebuinţa să fiu afirmat 'de cineva, aşa cum mă afirm eu, prin libertatea şi spontaneitatea lui, să fiu cugetat, voit, iubit, ca să nu fiu un simplu vis subiectiv. Şi e de remarcat că prin faptul că sînt afirmat de o fiinţă, care are ca şi mine voinţă liberă, nu pierd din caracterul meu de subiect, ci abia atunc! sporesc în experienţa intimităţii mese. Astfel, prin afirmarea mea de către alţii, prin cugetarea, voinţa şi iubirea lor, cîştig o densitate şi o profunzime de existenţă, cum nu pot avea altfel. Numai experienţa unei persoane care ţine la mine şi la care ţin şi eu, provoacă în mine desfăşurarea tuturor strădaniilor de înălţare, de perfecţionare pentru a fi vrednic de încrederea şi de iubirea ei1. 1 Am redat în acest pasaj aproape literal cîteva rîndurr admirabile din Louis Lavelle, De l'Acte, p. 528- 30 : „ On peut preîendre que j'ai besoin de l'objet qui me rasiste et sur lequel je m'appuie pour me confirmer moi-mâme-dans l'existence. Mais cet objet n'est d'abord pour moi q'une reprâsentation... Quand cet objet me rasiste ii me reVele une limite de mon action, mais que je puis indefiniment reculera mesure que maforce s'accrott. Ni dans l'un cas ni dans l'autre cas, ma solitude n'est rompue. Pourtant, si 61
- ~e şi pe care o simt ca pe limita şi autoritatea absolută a mea, dar, raodată, şi, tocmai de aceea, ca pe sprijinul absolut şi ca pe izvorul rare dă creştere şt adîncime continuă intimităţii mele. Persoana unui om simplu, prin ea însăşi, oricit de mult are buşirea de-a ne confirma în existenţă, de-a ne face să creştem, s- Trtim totuşi că a limitată în ceea ce ne poate da. De multe ori ne —.oarcem dezamăgiţi din încrederea ce i-am acordat-o, cu atrt mai nult cu cît e inferioară sub raportul moral. 0 persoană umană în rreajma căreia se experiază prezenţa sfinţeniei, atrage pe oameni :u o forţă cu care nu poate atrage nimic din splendorile sau măreţiile •naturii sau ale ideilor şi ea prilejuieşte simţirea unui adevărat nysterium tremendum. în faţa purităţii şi neclintirii morale, amestecată cu o prezenţă divină, cu care se înfăţişează sfînîul, omul, conştient de păcătoşenia lui, încearcă un continuu fior de frică metafizica şi totuşi legătura cu el îi dă putere să se depăşească. 3entru omul care a făcut experienţele tuturor felurilor de măreţii ale naturii, ale artei, ale culturii, dar a făcut-o şi pe aceasta a contactului cu un sfînt, e atît de evidentă însuşirea sfîntului de-a reprezenta o transcendenţă mult superioară tuturor celorlalte obiecte şi principii, încît nu-şi poate explica îndoielile altora în această privinţă, decît prin faptul că ei n-au trecut prin toată gama experienţelor. Dar ceea ce se experiază în faţa unui sfînt e palidă analogie în raport cu experienţa ce a prilejuit-o persoana lui lisus Hristos apostolilor şi de atunci tuturor celor ce cred. Cine a făcut odată o astfe! de experienţă acela nu va mai putea afirma că nu se află nici o realitate divină în faţa lui, ci totul e un mit, o creaţie subiectivă. Caracterul acesta de transcendenţă absoluta al lui lisus nu s-a experiat mai puţin după înălţarea Lui la cer, ci chiar mai intensiv. Pe de altă parte, prin înălţarea Sa la cer, lisus pune dumnezeirea Sa în starea de comuniune cu oamenii de pretutindeni. Toţi pot sta în comuniune cu Dumnezeu, altfel de cum ar fi putut dacă nu s-ar fi întrupat, lisus e aproape de oameni prin omenitatea Sa, dar e aproape de toţi prin dumnezeirea care este unită cu omenitatea Sa. 63
Şi nu e aproape numai ca persoană exterioară, ci şi ca realitate lăuntrică prin infinitatea dumnezeiriî Sa!e1. Dar şi ca realitate lăuntrică El este altceva decît produsul puterilor noastre sufleteşti. El iradiază acolo din obiectivitatea persoanei Sate, Realitatea aceasta în noi, dar deosebită de noi, datorită căreia puterile noastre sufleteşti cresc la o viată mai amplă şl mai pură, se numeşte realitate pneumatică sau duhovnicească, spre deosebire de realitatea spirituală, care e produs al eforturilor noastre subiective2. Viaţa duhovnicească este o viaţă interioară, dar nu exclusiv subiectivă, ci de intimă relaţie între eul propriu şi lisus Hristos prin Duhul Sfînt. E o viaţă raportată la supremul Tu al nostru, la transcendenţa reală, care ne împlineşte ca existenţă. Astfel, întruparea Fiului lui Dumnezeu se vădeşte ca descoperirea deplină a lui Dumnezeu, ca împlinirea şi ca mîntuîrea noastră. Raportul de eu-Tu, în care a intrat Dumnezeu cu noi prin faptul că s-a făcut ca unul din noi, arătîndu-ne totuşi că e Dumnezeu şi dîndu-ne toate darurile prieteniei Sale dumnezeieşti, este acela de maximă apropiere şi dragoste. 1 E. BURGER, op. o, p. 227 : „ Der Glaubende soi! sich nicht nur objektiv betrachtend, sondern subjekîiv existlerend zu Christus verhalten. Christus soli nicht nur gegenstăndliche Gegebenheit, sondern unendliche Wirkiichkeit... Immer sieht die ohristliche Verkiindigung ihre Aufgabe darin von der gegenstandiichen Gegebenheit des geschichtlichen Jesus weiter zu fiihren zur inneriichkeit und Unendlichkeit des lebendigen Christus". 2 TH. STEINBOCHEL (Der Umbruch des Denkens, p. 137) zice, comentînd pe F. Ebner: „ Im Worte enthullt sich das ich und das Du in seinem Sein und zugleich in seinem gegenseitigen Verbundensein durch den mitîeilenden und verstehenden Geist, von dem wir wissen, dass er die lebendige Beziehung ist und setzt, in der Ich und Du leben und ausser der sie nicht sein konnen. Sie treffen sich im Worte als dem Ausdruck des Geistes, der Beziehung zwischen ihnen ". N. Berdiaiev, în „ Esprit et Liberte ", înţelege, de asemenea, prin viaţă pneumatică relaţia între eul propriu şi Dumnezeu,
