Arhiva ortodoxa

Secul pe care îl lasã postul ortodox este seclum (saeculum), adicã lumea, în sensul de mondenitate, modã, obiceiuri lumesti. E vorba aici nu de comunitate, de umanitate, ci de lumea care nu-l cunoaste pe Dumnezeu, de lumea în toatã strãlucirea ei de tinichea, despre care Hristos ne-a avertizat: "Eu mãrturisesc despre ea cã lucrurile ei sunt rele”. În ce constã aceastã lume, o va spune si ucenicul cel iubit, Apostolul Ioan, în felul sãu unic prin simplitate si concizie: "Tot ce este de la lume, aceasta este: pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii” (1 Ioan 2, 16). El nu se referã aici numai la pãcate, ci la toate lucrurile zadarnice care ne ocupã viata si ne consumã timpul. Nu omul este condamnat în cuvintele sfântului, ci nimicurile în care se risipeste; ele alcãtuiesc acum, mai presus de orice, lumea. Este tot atâta efemeritate în viata lumii, cât si într-un banal ziar de stiri: astãzi îl parcurgi cu voluptate, pentru ca mâine sã nu mai facã doi bani. Poate cã acesta este si cel mai mare pãcat al lumii: pierderea de timp, risipirea ei atât de pãtimasã în desertãciuni. Unul dintre cele mai tulburãtoare versuri din Psalmi este si acesta: "Dumnezei sunteti, si toti fii ai Celui Preaînalt, dar voi ca niste oameni muriti...”

De aceea, lãsatul secului este mai întâi de toate un îndemn la reculegere, la reînnoirea vietii prin lãsarea pãcatelor si a preocupãrilor desarte si prin întoarcerea spre Dumnezeu. Asa se spune în frumoasele cântãri bisericesti de post: "Ziua postului pãrãsire de pãcate sã-ti fie, suflete, si cãtre Dumnezeu plecare si apropiere”. Postul este prin excelentã timp de rugãciune, de cãintã si mãrturisire a pãcatelor, de înfrânare, de rãbdare si mai ales de iertare. Înfrânarea de la mâncarea "de frupt” este numai un aspect al postirii ortodoxe, cel vãzut. Dar în Sinaxarul Sâmbetei Albe, vorbindu-se despre "marea luptã a postului”, se aratã treptele sale, ca într-o scarã: "Mai întâi dragostea si depãrtarea mintii de la lucrãrile si faptele necuviincioase; apoi însusi postul, dar sã nu postim numai de mâncãri, ci sã postim si cu limba si cu ochii si, ca sã spunem pe scurt, sã ne oprim si sã ne îndepãrtãm de la orice faptã rea”.

Pãrintii nu au încetat sã atragã atentia, chiar în cele mai aspre cuvinte, cã, înteles doar ca efort alimentar, postul nu are nici o trecere religioasã: "De mâncare postind, suflete al meu, dar de pofte necurãtindu-te, în desert te lauzi cu nemâncarea... Ca un mincinos vei fi urât de Dumnezeu si demonilor celor rãi te vei asemãna, cãci nici ei nu mãnâncã pururea...”; sau: "Eu, cel ce rãmân neîndreptat în toate, în zadar mã bucur de oprirea mâncãrii, cã n-a zis Domnul sã fie postul de acest fel”.  Nici atunci când este revendicat de la etimologia lui siccus, referirea nu se face la calitatea mâncãrii (uscatã, seacã), ci la sensul figurat al cuvântului, acela de cumpãtare, sobrietate. În fond, nu mâncarea este condamnatã prin post, ci neînfrînarea, necumpãtarea, proasta ei folosintã. Aceleasi cântãri de post vorbesc de "întunericul satiului”. Masa de post trebuie sã fie în primul rând cumpãtatã, altfel "întunericul satiului” poate la fel de bine sã vinã si din mâncarea de fasole...

Postul ortodox nu este asadar un exercitiu alimentar, o dietã "purificatoare”, asa cum se concepe în multe confesiuni ezoterice (dupã cum nu existã în crestinism alimente necurate sau interzise). El reprezintã însã un act spiritual superior, acela de a corecta vietuirea imediatã si instinctualã si de a orienta lumea dupã sensul ei înalt si singurul adevãrat: acela de creatie a lui Dumnezeu.