Este al doilea act extraordinar de cult, cu implicaţii profunde în viaţa morală a credincioşilor. El implică libertate şi responsabilitate din partea credincioşilor. Jurământul este chemarea lui Dumnezeu ca martor al adevărului afirmaţiei făcute sau garant al promisiunilor făcute. De aici cele două feluri principale ale jurământului: - jurământ afirmativ - când întăreşte adevărul mărturisit prin invocarea lui Dumnezeu ca martor al celor mărturisite; - jurământ promiţător – când făgăduieşti ceva şi iei pe Dumnezeu drept garant al făgăduinţei făcute. Jurământul se deosebeşte de vot prin faptul că în el credinciosul invocă pe Dumnezeu ca martor al afirmaţiei sau făgăduinţei făcute, pe când în vot el făgăduieşte că va da ceva lui Dumnezeu, ceva bine plăcut Lui. După forma în care e depus, jurământul poate fi: - jurământ simplu; - jurământ solemn (implicând anumite ceremonii, solemnităţi). Jurământul este un act de cult pentru că el are drept condiţie invocarea numelui lui Dumnezeu, fie ca martor al celor afirmate, fie ca garant al făgăduinţelor făcute. Prin aceasta recunoaştem lui Dumnezeu atotprezenţa, atotştiinţa,adevărul, puterea şi dreptatea lui Dumnezeu. În cadrul jurământului invocăm pe Dumnezeu să fie alături de noi şi să întărească afirmaţia noastră. Din acest motiv jurământul este un act de cult extraordinar. De jurământ nu poate fi vorba în orice clipă; el trebuie să fie practicat cât mai rar. Pentru a fi real şi valabil, jurământul implică anumite condiţii: a. – intenţia de a jura, de a chema pe Dumnezeu ca martor sau garant al afirmaţiilor şi făgăduinţelor noastre, a a-L chema într-o formă clară şi precisă; b. – adevărul – mărturisirea trebuie să fie sinceră (jurământul afirmativ) sau de a făgădui ceea ce ştii că poţi să îndeplineşti (jurământul promiţător); sperjurul (jurământul strâmb) este un păcat greu; c. – libertatea - jurământul trebuie să fie rezultatul unei decizii libere a omului şi expresie a unei hotărâri mature a omului, înţelegând prin aceasta şi faptul de a jura numai când se impune; d. – dreptatea – jurământul trebuie să privească un lucru bun, nu ceva rău; de ex: jurământul lui Irod către Salomeea a fost un jurământ nedrept, fals. Jurământul promiţător îşi încetează obligaţia în aceleaşi condiţii ca şi votul, adăugându-se la motivele amintite şi renunţarea din partea celui care nu cere un astfel de jurământ. Valoarea morală a jurământului Problema jurământului a fost larg dezbătută în morală, filozofie şi etica filosofică. Vechiul Testament recunoaşte şi recomandă jurământul evreilor, însă făcut în numele Domnului; ex: Avraam jură că va aduce jertfa cerută (Facere 21, 23-24) - jurământ promiţător; la fel este mărturisit şi jurământul afirmativ: Dumnezeu Însuşi se jură pe El Însuşi pentru a-i încredinţa pe evrei că-i va conduce (Facere 22, 16). De asemenea, Dumnezeu spune că El rămâne credincios făgăduinţei Sale (Psalm 109, 4; 131, 11). În toate cazurile, jurământul este cerut de necesitatea de a afla adevărul deplin şi de a avea certitudinea împlinirii unei promisiuni. Omul, fiind nedesăvârşit şi totdeauna gata să cadă în păcat sau să-şi uite obligaţiile sale, e firesc să fie chemat Dumnezeu drept martor şi garant. Jurământul are în vedere crearea unei stabilităţi, unei încrederi depline în cuvântul omului. Prin jurământ încetează orice gâlceavă între oameni (Evrei 6, 16). Totuşi de jurământ s-a făcut foarte adesea abuz, fie prin luarea lui Dumnezeu ca martor pentru toate nimicurile, fie prin sperjur sau prin folosirea lui prea deasă. De aici şi îndemnul lui Iisus Sirah: „Gura ta să nu deprindă a jura, căci prin aceasta poţi cădea adeseori…Omul care jură adeseori va fi plin de nedreptate şi rana nu va ieşi din casa lui” (Iisus Sirah 73, 9-12). Avertismentul dat de Iisus Sirah este cât se poate de semnificativ atât pentru folosirea jurământului, dar mai ales pentru abuzul de jurământ. Este firesc, căci cel ce se jură pentru orice lucru de nimic, dovedeşte totdeauna o credinţă superficială, lipsita de respectul cuvenit lui Dumnezeu. Pentru cel ce se jură pentru orice este imposibil să nu ajungă şi la sperjur. Se cunosc, din practica vieţii, martori de ocazie. Şi codul penal pedepseşte mărturia mincinoasă. Din cauza abuzului de jurământ a rezultat şi o rezervă faţă de jurământ. Desigur, este ideal ca omul să nu se jure pe nimic şi să nu folosească jurământul decât atunci când este nevoie de el pentru stabilirea adevărului sau asigurarea îndeplinirii unei făgăduinţe. Şi Mântuitorul condamnă abuzul de jurământ: „Să nu te juri nicidecum nici pe cer, că este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ,că este aşternutul picioarelor Lui…, ci cuvântul tău să fie: da, da;nu, nu, iar ce este mai mult decât aceasta de la cel rău este” ( Matei 5, 34-37; Iacob 5, 12). Plecând de la aceste cuvinte ale Mântuitorului, şi Apostolii, dar mai cu seamă mulţi părinţi şi scriitori bisericeşti au afişat o rezervă faţă de jurământ, iar alţii au fost împotriva jurământului: Iustin Martirul şi Filozoful, Irineu, Clement Alexandrinul, Tertulian, Origen, Vasile cel Mare, Ieronim, Ioan Gură de Aur. Fericitul Augustin admite jurământul dar sfătuieşte să nu fie practicat prea des pentru pericolul sperjurului. Părinţii socotesc că un creştin trebuie să aibă atâta valoare morală încât cuvântul său să-şi găsească temei în însăşi valoarea şi comportarea lui morală. Între creştinii adevăraţi, jurământul nu este necesar; într-o societate creştină ideală nu e nevoie de jurământ. Dar cum pe pământ nu ajungem niciodată la ideal, jurământul este totuşi necesar pentru aflarea adevărului, cât şi pentru a asigura săvârşirea unei făgăduinţe. De aceea şi preoţia şi călugăria se asigură şi prin jurământ. Mântuitorul n-a fost împotriva jurământului public depus în faţa autorităţilor. Cerându-i-se să se jure în faţă arhiereului, dacă e Dumnezeu, El s-a jurat, adică a răspuns la întrebarea-jurământ a arhiereului (Matei 26, 63). Apostolul Pavel afirmă că Dumnezeu însuşi, având în vedere slăbiciunea în credinţă a oamenilor, când a dat făgăduinţa lui Avraam, „deoarece nu avea pe altcineva mai mare pe care să se jure, a jurat pe Sine Însuşi” (Evrei 6, 13-18). Şi Apostolul Pavel întăreşte adesea cuvintele sale, propovăduirea sa prin jurământ: „cele ce vă scriu, iată, spun înaintea lui Dumnezeu că nu mint” (Galateni 1, 20) sau: „mărturie îmi este Dumnezeu…, că neîncetat fac pomenire de voi” (Romani 1, 9; II Corinteni 1, 23; Filipeni 1, 8). Şi practica Bisericii mărturiseşte acelaşi lucru: admiterea jurământului public făcut în faţa autorităţilor pentru stabilirea adevărului. Rezerva care este faţă de jurământ în Morala creştină, după cum şi în Sfânta Scriptură nu izvorăşte din concepţia că jurământul în sine ar fi ceva rău, ci din conştiinţa că este un act de cult extraordinar, care trebuie practicat cu tot respectul. Ideal ar fi ca toţi oamenii să mărturisească ce este da, da, iar ce este nu, nu. Atitudinea Bisericii de a admite jurământul şi mai ales cel făcut în public, la cerere, este în concordanţă cu atitudinea Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli. În viaţa particulară, însă, omul, mai ales creştinul, trebuie, pe cât posibil, să se ferească de jurământ şi să garanteze afirmaţiile sale şi promisiunile făcute prin însăşi valoarea morală a persoanei sale. Instanţele de judecată, până mai ieri, foloseau totdeauna crucea la depunerea jurământului, ca să oblige şi mai mult pe cel ce depunea mărturie, să fie corect şi sincer.
