Privită prin prisma iubirii, persoana este purtătoare şi creatoare de valori. Doi oameni se întâlnesc pentru că sunt creatori de valori şi simt nevoia apropierii spirituale, a dăruirii unul altuia. Dar iubirea în dualitate nu înseamnă o egalitate valorică, cât mai degrabă o dăruire de valori. Cei ce se iubesc o fac pentru că au de spus unul altuia ceva şi au să-şi dăruiască unul altuia ceva. Iubirea nu se instalează neapărat între două fiinţe egale, ci între două fiinţe care consună armonic între ele. Dumnezeu ne iubeşte fiindcă aşteaptă deschiderea noastră spre El. În sens spiritual iubirea înseamnă deschidere, simţire, dăruire, preţuire reciprocă. Al doilea moment al iubirii îl constituie unirea celor doi; cele două euri se cheamă reciproc pentru a vieţui într-o unitate. Fiecare simte pe cel de lângă el ca o împlinire a sa şi o confirmare a propriei sale valori. În iubire nu e vorba de două existenţe paralele, ci de două euri care se împletesc în lucrarea lor pe drumul vieţii. Iubirea se instalează între două persoane care se simt în armonie (nu la unison), unul întregindu-se în celălalt. Iubirea realizează o unire interpersonală (nu unire între lucruri). b. – Sensul material trupesc – iubirea trupească – legată de carnal; aceasta n-are nimic din iubirea spirituală. Iubirea senzuală este în vederea plăcerii, durata ei e efemeră. Cea care dă durată şi consistenţă este iubirea spirituală. Iubirea senzuală este o vânătoare după nimic, o goană după plăceri. Infinitul, care e inerent iubirii, nu este atins niciodată în iubirea senzuală.
3. Iubirea ca virtute teologică Iubirea ca virtute teologică este o iubire spirituală – prin care Dumnezeu îşi revarsă darurile Sale în viaţa omului, aşteptând din partea acestuia răspuns la iubire. Se pune întrebarea: poate fi vorba de o iubire a lui Dumnezeu faţă de om? E posibilă iubirea omului faţă de Dumnezeu? Între iubirea lui Dumnezeu şi a oamenilor e o mare distanţă. Dar această distanţă e trecută în primul rând de Dumnezeu. El este Cel care ne iubeşte primul. Iubirea noastră este iubirea ca răspuns; la iubire trebuie să răspunzi cu iubire „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8-16). Distanţa între cei doi este posibil de trecut şi din partea omului, întrucât a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa. Posibilitatea iubirii omului faţă de Dumnezeu este dată de însăşi calitatea omului de a fi creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ca reflex creat al Ziditorului, omul poate răspunde la iubirea lui Dumnezeu. Ontologic, omul e orientat spre Dumnezeu. Tensiunea după Dumnezeu, ca model al său, este un dat ontologic inerent firii omeneşti. De aici iubirea ca tendinţă de comuniune cu absolutul şi fericirea pe care o are orice om. Tensiunea după absolut (miezul iubirii), îşi găseşte împlinirea în Dumnezeu, Cel ce garantează veşnicia iubirii. În iubire este implicată reciprocitatea. Şi în iubirea faţă de Dumnezeu este o reciprocitate; Dumnezeu răspunde la iubirea noastră şi o ascultă, dar EL ne iubeşte nu pentru a dobândi ceva, un plus în existenţa Lui din partea omului, ci ne iubeşte ca fiind purtători ai chipului Său. Temeiul iubirii ca virtute teologică îl avem în Hristos însuşi, adică în Dumnezeu-Omul. Mărturia iubirii lui Dumnezeu faţă de noi este întruparea Logosului, Patimile, Moartea şi Învierea lui Hristos. Iubirea faţă de Dumnezeu este înrădăcinată în însăşi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi şi fiindcă iubirea presupune cunoaştere şi comunicare, şi iubirea noastră faţă de Dumnezeu presupune acestea, fiindcă Dumnezeu ni s-a comunicat nouă încă de la început. Astefel, se împlinesc şi cuvintele Apostolului Ioan: „Noi iubim pe Dumnezeu fiindcă El ne-a iubit întâi”. (I Ioan 4, 19). Iubirea ca virtute teologică este răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu; este răspunsul concret al omului la iubirea lui Hristos. Iubirea noastră faţă de Dumnezeu îşi are puterea şi lucrarea în harul lui Dumnezeu care este expresia tocmai a iubirii lui Dumnezeu. Iubirea faţă de Dumnezeu este sădită în om de la început, e sădită haric în apele Botezului. Premisele ei sunt puse în crearea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În iubire se realizează o unitate în dualitate. Unitatea nu este dizolvată de dualitate, dar nici dualitatea nu este absorbită de unitate. Deci, în iubire, cele două euri se întrepătrund perihoretic; creşterea omului în iubire faţă de Dumnezeu depinde de stăruinţa lui în harul ce i s-a dat. Iubirea faţă de Dumnezeu nu poate exista lucrativ în omul împătimit, în omul plin de păcate şi patimi, fiindcă iubirea presupune o mai mare deschidere a omului faţă de Dumnezeu. Omul împătimit devine opac faţă de Dumnezeu, nu se poate deschide. Creşterea în iubire presupune o continuă purificare de patimi şi împodobire cu virtuţi. Unirea care se realizează între om şi Dumnezeu în cadrul iubirii n-are nimic cu identificarea panteistă. În iubire cei doi rămân existenţe de sine stătătoare în unitate. Tocmai pentru aceasta se poate vorbi de o creştere a omului în iubire. În Dumnezeu, omul nu iubeşte numai pe Dumnezeu Însuşi ci şi tot ceea ce aparţine lui Dumnezeu, inclusiv creaţia mâinilor Lui. Iubirea faţă de Dumnezeu nu este o ruptură a omului de semeni şi de creaţia căreia aparţine. Cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe semeni cu care împreună poartă acelaşi chip, şi iubeşte întreaga creaţie. Motivul iubirii lui Dumnezeu este Dumnezeu Însuşi ca plenitudine a desăvârşirii şi întruchipare desăvârşită a valorii. Nu-L iubim pe Dumnezeu pentru interese personale ci pentru că este Binele, Iubirea, Frumuseţea absolută. Dumnezeu nu ne cere nouă ceva concret, ci ne cere pe noi înşine să ne dăruim Lui: „Fiule, dă-mi inima ta.” (Proverbe 23, 26). În iubire noi cerem de la Dumnezeu pe El Însuşi, darul Lui faţă de noi. Astfel înţeleasă, iubirea faţă de Dumnezeu depăşeşte din altă virtute teologică, fiindcă aici e vorba de posesiunea lui Dumnezeu Însuşi de către cel care iubeşte, mai mult decât în celelalte virtuţi. Dacă în credinţă se realizează un început al dialogului omului cu Dumnezeu, care este în acelaşi timp şi o cunoaştere a lui Dumnezeu, în iubire avem şi cunoaşterea şi unirea deplină cu Dumnezeu. În concluzie, iubirea ca virtute teologică presupune pe Dumnezeu, ca existenţă personală absolută şi omul ca existenţă personală relativă, dar capabilă să răspundă iubirii lui Dumnezeu. Mai mult ca în celelalte virtuţi, în iubire se evidenţiază faptul că omul este pentru Dumnezeu, este creat să slăvească şi să se dăruiască lui Dumnezeu. De altfel, şi în iubirea dintre semeni nu se poate vorbi despre o împuţinare a fiinţei unuia în dăruirea faţă de celălalt, ci de o îmbogăţire reciprocă. În iubire e vorba de daruri, fiinţă şi viaţă. Iubirea mai arată apoi că omul este o preexistenţă, nu există numai pentru sine, ci există şi pentru alţii. În iubirea faţă de Dumnezeu nu se poate vorbi de o coexistenţă (existenţe paralele), ci de o proexistenţă. Omul e o proexistenţă datorită iubirii lui Dumnezeu faţă de noi.
4. Iubirea ca fenomen integral al fiinţei umane S-a încercat de către unii să reducă iubirea, ca virtute teologică, la una sau alta dintre puterile sufleteşti umane. În teologia catolică mai stăruie încă ideea că iubirea de Dumnezeu se reduce esenţial la raţiune, la cunoaşterea lui Dumnezeu – „amor Dei intellectualis” (iubirea intelectuală a lui Dumnezeu). Alţii au redus iubirea la voinţă tratând iubirea de Dumnezeu ca o bunăvoinţă, ca o deschidere voluntară a omului faţă de Dumnezeu, iar alţii (şi îndeosebi protestanţii), reduc iubirea de Dumnezeu la sentiment (ca de ex. Arthur Schopenhauer). Adevărul este că iubirea de Dumnezeu, ca virtute teologică, implică şi cunoaştere, deci este şi o „amor Dei intellectualis”, implică şi deschidere voită, liberă, dar şi sentiment, adică trăirea iubirii. Iubirea de Dumnezeu este mult mai profundă decât toate acestea la un loc. Ea înseamnă o revărsare a fiinţei spirituale însăşi. Ea este inima spiritului uman, în ea constă însăşi fiinţa lui Dumnezeu căci „„Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8, 16, 19-20). Iubirea ca virtute implică cunoaşterea fiindcă a iubi implică şi a cunoaşte; a cunoaşte pe Dumnezeu ca pe o realitate desăvârşită. În iubire creştinul cunoaşte pe Dumnezeu, iubirea deschide spre cunoaştere, iar iubirea de Dumnezeu oferă o cunoaştere experimentală a lui Dumnezeu, prin unirea intimă ce se realizează între om şi Dumnezeu. Numai cine iubeşte cu adevărat poate cunoaşte pe Dumnezeu, semenii, creaţia. De asemenea, voinţa este un element esenţial, care îşi aduce contribuţia în actul iubirii. Iubirea cere dăruire, iar dăruirea implică voinţa, libertatea de a te dărui şi puterea de a te dărui. În domeniul sentimentului iubirea este bucuria cea mai înaltă, mai curată şi care transfigurează sufletul omului, îl copleşeşte. În concluzie, iubirea ca virtute teologică este mai integrativă decât credinţa şi nădejdea. De aceea este cea mai mare virtute (cum spune Sf. Pavel) şi nu cade, ci însoţeşte pe om în viaţa viitoare.
5. – Necesitatea, însuşirile şi roadele iubirii creştine Necesitatea iubirii creştine rezultă din faptul că ea e esenţială şi inerentă firii omeneşti. Fără iubire e imposibilă desăvârşirea şi dezvoltarea personalităţii. Dacă iubirea înseamnă tensiune după Dumnezeu, şi aceasta este inerentă firii omeneşti, iubirea ca virtute teologică este sufletul credinţei creştine, fiindcă numai ea uneşte aşa de strâns pe credincios cu Dumnezeu, numai prin iubire avem acces şi părtăşie la viaţa lui Dumnezeu, după cum numai prin iubire avem acces la bogăţia spirituală a semenului. Iubirea se situează totdeauna în centrul vieţii creştine. „Credinţa creştină este iubirea de Dumnezeu trăită aievea”, spunea un teolog. Iubirea e necesară fiindcă în ea este sintetizată întreaga lege a relaţiilor cu Dumnezeu: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău şi din toată puterea ta” (Marcu 12, 29-30; Matei 22, 36-38; Luca 10, 27). Dar nu orice iubire poate justifica noţiunea însăşi şi realitatea iubirii. Iubirea de Dumnezeu trebuie să aibă următoarele însuşiri: a. – să fie mai presus de orice; b. – să fie internă şi lucrătoare; c. – să fie statornică. a. Când zicem că iubirea de Dumnezeu trebuie să fie mai presus de orice, înseamnă că una este iubire ape care o datorăm lui Dumnezeu şi alta pe care o datorăm semenilor. Dumnezeu este desăvârşirea, plenitudinea desăvârşirii; Lui i se cuvine cea mai desăvârşită iubire; Lui trebuie să-i dăruim toată fiinţa, puterile, voinţa noastră. Mântuitorul spune: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37). Iubirea trebuie să fie aşa de mare încât să putem zice cu Apostolul Pavel: „Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos…Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici lată făptură oarecare nu va putea să ne despartă de dragostea care este în Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani 8, 35-39). Această iubire mai presus de orice, a însufleţit pe martiri şi mărturisitori în apărarea dreptei credinţe. Practic înseamnă că omul credincios nu va preţui nicicând creatura mai mult decât pe Dumnezeu. Păcatele uşoare micşorează iubirea de Dumnezeu. Viaţa dusă în plăceri aduce subţiere iubirii faţă de Dumnezeu. Dacă iubirea poate să se subţieze, ea poate fi şi sporită; atârnă de om ca ea să fie sporită prin rugăciune, meditaţie adâncă asupra cuvântului lui Dumnezeu, prin lectură bună, prin prezenţa efectivă la tot ceea ce are loc în Biserică. Iubirea de Dumnezeu de dezvoltă odată cu creşterea în virtuţi. b. Când zicem că iubirea trebuie să fie internă şi lucrătoare, înseamnă că trebuie să pornească din interiorul nostru şi să se exteriorizeze, ea cuprinde tot sufletul. În afară, iubirea internă şi lucrătoare se manifestă prin împlinirea poruncilor: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (Ioan 15, 14). „Să nu iubim cu cuvântul sau cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul” (I Ioan 3, 18). c. Iubirea trebuie să fie statornică: „Rămâneţi întru dragostea Mea” (Ioan 15, 9) este porunca Mântuitorului; statornicia în iubire faţă de Dumnezeu este o poruncă şi o condiţie a virtuţii iubirii. Roadele iubirii sunt multiple: - unirea cu Dumnezeu, creşterea în asemănarea cu Dumnezeu, teama fiască de Dumnezeu; - lepădarea de sine care poate merge până la jertfă; - supunere la voia lui Dumnezeu; - zelul apostolic, bucuria şi pacea sufletului; - dorul după unirea cea veşnică şi tot mai deplină cu Dumnezeu, lucrarea virtuţilor. Roadele iubirii sunt rezultatul lucrării virtuţilor în fiinţa şi viaţa noastră (I Corinteni 13, 4-7).
6. – Păcatele împotriva iubirii faţă de Dumnezeu Şi iubirea, ca virtutea teologică, cunoaşte o creştere dar şi o micşorare şi chiar anulare. Aceasta nu din cauza lui Dumnezeu, ci din cauza noastră care nu răspundem chemării lui Dumnezeu şi nu lucrăm cu harul Lui dat nouă în vederea acestei comuniuni. Datoria de a creşte în iubire faţă de Dumnezeu este legată, de asemenea, de urcuşul duhovnicesc. De altfel, întreaga viaţă a creştinului trebuie să fie un urcuş continuu, chiar dacă sunt anumite căderi, dar acestea trebuie depăşite. Iubirea trebuie adusă la integritatea ei. Pentru aceasta credinciosul trebuie să continue purificarea de patimi şi împodobirea cu virtuţi. Iubirea de Dumnezeu trebuie mărturisită în acte şi slujiri ale iubirii semenului prin care ne menţinem în însăşi iubirea faţă de Dumnezeu. Ţinând şi de om, virtutea iubirii are adversarii ei veniţi din caracterul alunecos al firii umane. Păcatul este cel mai mare duşman al iubirii. Nu orice păcat poate aduce o diminuare mai mare sau mai mică a iubirii, ci îndeosebi, păcatele grave, păcatele de moarte, care aduc o adevărată răceală şi chiar o pierdere a iubirii faţă de Dumnezeu. Sf. Maxim Mărturisitorul spune că toate păcatele îşi au sorgintea în acea iubire de sine (φιλαυτεία), egoism care fărâmiţează firea omenească şi oamenii se duşmănesc între ei ca nişte fiare. a. – Un prim păcat împotriva iubirii faţă de Dumnezeu este ura faţă de Dumnezeu; este în acelaşi timp un păcat împotriva Duhului Sfânt, pentru că cele trei virtuţi teologice au fost sădite în om de Duhul Sfânt în apele Botezului. Ura faţă de Dumnezeu poate veni şi din diferite nenorociri sau din frica de pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcat. Adesea, însă ura are la bază egoismul. Ca obiect, ura are o imagine falsă despre Dumnezeu, socotindu-L pe Dumnezeu autorul tuturor nenorocirilor noastre. Ura presupune o învârtoşare a minţii, a inimii şi o identificare cu păcatul. b. – Un alt păcat împotriva iubirii faţă de Dumnezeu – nepăsarea sau trândăvia faţă de cele duhovniceşti (acedia spiritualis); ea face parte din cele şapte păcate capitale şi se manifestă prin dezgust faţă de cele spirituale, religioase; ea paralizează sufletul în dorinţa lui spre Dumnezeu; este, de cele mai multe ori, consecinţa unei vieţi imorale. c. – Un alt păcat – sentimentalismul – reduce iubirea faţă de Dumnezeu la un simplu sentiment. Sentimentalismul reduce iubirea la bucurii ieftine, simţuale. Sentimentalismul caută în iubire numai plăcerea ieftină folosindu-se de mijloacele adecvate pentru obţinerea plăcerii; sentimentalismul este o pervertire a iubirii adevărate în care sunt prezente toate cele trei puteri ale sufletului uman. Sentimentalismul se caracterizează ca o alergare după plăceri imediate, vizibile; el este incompatibil cu iubirea faţă de Dumnezeu ca Binele Suprem şi răsplată a unei vieţi virtuoase. d. – Fanatismul este o credinţă fără iubire, pătimaşă, violentă şi care se impune prin mijloace potrivnice iubirii; este al doilea păcat împotriva Duhului Sfânt, inamic al iubirii faţă de Dumnezeu. Se pune întrebarea: păcatele împotriva Duhului Sfânt se iartă sau nu ? Textul clar al Scripturii spune: „Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie.” (Matei 12, 31-32). Aceste păcate nu se iartă nu din cauza lui Dumnezeu, ci din cauza omului „pentru că cel ce a pierdut credinţa, nădejdea şi iubirea a rupt comuniunea cu Dumnezeu”. Mântuirea lui ar însemna o violentare a libertăţii lui din partea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu respectă libertatea omului. Nu se iartă pentru că omul nu vrea. Prin conversaţie adâncă aceste păcate se iartă totuşi. Iuda s-a spânzurat pentru că a pierdut nădejdea, dar Sf. Apostol Petru şi-a redobândit calitatea de Apostol mărturisindu-şi greşeala şi căindu-se. Păcatele împotriva Duhului Sfânt se numesc astfel fiindcă cele trei virtuţi teologice împotriva cărora sunt cele şase păcate, au fost aprinse în om de Duhul Sfânt în apele botezului. Cele trei virtuţi teologice se mai numesc şi virtuţi inspirate (insuflate). Virtuţile teologice n-au fost cunoscute de antichitatea greco-romană; a fost cunoscut doar un mănunchi de virtuţi morale – cele patru virtuţi cardinale, dar şi acestea au primit un nou conţinut în Morala creştină. Virtuţile teologice ilustrează importanţa centrală a relaţiei omului cu Dumnezeu. De aceea, credinţa ca virtute teologică, stă la baza întregului urcuş duhovnicesc, deoarece ea deschide dialogul cu Dumnezeu, constând în răspunsul pozitiv dat de om chemării lui Dumnezeu pentru comuniunea cu Sine.
