Dacă transmit Revelaţiunea în raportul de eu-tu cu semenul meu şi, în servirea iui, o fac prin răspunsul la necazurile şi trebuinţele 1 F. EBNER. Worî und Liebe, p. 163 : „ Die Duhâftigkeit des im Bewusstsein des Menschen von sieh und seiner Existenz lebendig gewordenen Wissens um Gott verbindet den Menschen nicht nur mit Gott, sondem auch mit den Menschen ". Omul, cîştigînd în relaţia sa cu Dumnezeu convingerea că are în sine o valoare veşnică, vede aceeaşi valoare §i în semenul său. T. Steinbuchel ( Der Umbruch des Denkens, Regensburg, 1936, p. 122) comentînd maxima amintită şi încă una de la p. 146 a lui F. Ebner, zice . „ Sie lăsst ihn im Du des anderen ein « Ewiges » sechen. Eben weil das Ich im Gottes ewigen Du seine « geistige Grundiage » hat, darum auch das Du des anderen, der Mensch ist wie das Ich ". 2 THEODEH STEINBUCHEL, Der Umbruch des Denkens, p. 97 : „ In der lebendig vollzogenen Beziehung zu seinem Du ist der Mensch erst Pereonalităt und also das, was er wirklich ist ". 31
lui concrete, nu prin altă îndeletnicire deşartă de frămîntăriie din fiecare moment ale semenului. Aceasta înseamnă că trebuie să particip ca factor Ia istorie, sesizîndu-mă cu seriozitate de problemele ei. Căci.dacă nu ajut cu fapta semenului, nu arăt tărie de credinţă şi nu pot face pe altul să creadă. Aceasta arată că nu pot să mă rup în conştiinţă de cuprinsul concret al clipei şi al locului. Sînt obligat să servesc prin toată fiinţa mea necesităţilor puse de semenul meu aci şi acum. Nu pot respinge servirea omului acesta în cîipa aceasta, mulţumindu-mă cu iubirea teoretică a oamenilor, cu filosofia asupra îndatoririlor mele faţă de ei1. Am accentuat că nu în exploatarea mea de către semen stă raportul de adevărată comuniune, de adevărată validitare a subiectelor ca eu-tu. Dar, iarăşi, nici într-o respingere a cererilor sale concrete de ajutor. Nu pot pretinde ca semenul meu să-mi ceară numai o înţelegere platonică, o comuniune din care să lipsească şi din o parte şi din alta împărtăşirea greutăţilor concrete şi cererea de ajutor. Omul nu se află undeva dincolo de toate acestea, ci în ele. Trezesc în om pe întregitorul fiinţei mele, dacă nu mă feresc să-i spăl rana trupului cînd e bolnav, să-l ajut să cîştige o bucată de pîine cînd e în lipsă, să-i vizitez şi să mă preumblu cu eS cînd e hulit de toţi. Sigur.nu acestea sînt acea intimitate a omului pe care vreau să o creez şi nici aceste ajutorări luate în sine nu sînt cele care trezesc subiectul lui de comuniune, ci credinţa şi iubirea pusă în eie. Dar iubirea e necesar să se arate în manifestări concrete, în răspunsurile ia ceea ce are trebuinţa omul. Omul, însă, nu ni se prezintă ca ins desfăcut de orice legături cu alţii. El face parte dintr-o societate şi greutăţile, bucuriile, 1 TH. STEINBUCHEL, Das Umbrueh des Denkens: „ Dem wirklichen Du begegnet das wirkiiohe Ich nur in der wirklichen gesohichtliehen Situation und diese ist eine soiche immer in gesiohtlioher Gemeinsohaft des Berufes und Standes des Volkes und Staates, In alle diese Gemeinsohaftsbezuge ist der konkrete Mensch verflochten und der Auspruch des Du an das Ich ist immer ein solcher des Du in der Not, in deres hier steht, an das Ich, das hier vor dem Du Ich wird ", ( p. 173). 32
problemele lui sînt provocate şi susţinute de această societate, care-şi are şi ea în fiecare clipă conţinutul de preocupări concrete, înţelegerea omului, ajutorarea lui trebuie să vizeze, indirect măcar, întreaga societate, cu rînduielile ei din acel timp. Mă văd astfel în situaţia să pledez pentru stabilirea anumitor condiţii de organizare a colectivităţii dintr-un timp dat. lată cum calitatea de propagator al Revelaţiunii te obligă să fii un factor de istorie. Proorocii s-au adresat nu numai persoanelor individuale, ci societăţii întregi, cerîndu-i să părăsească anumite moravuri şi forme care sufocau sufletul adevărat al omului, putinţa lui de a se ridica* îa lumină prin credinţă şi comuniune. S-a remarcat că lisus Hristos n-a jucat un rol public dintr-un post de conducător a! societăţii. Asemenea rol, scoţîndu-te din comuniunea directă cu semenii şi siiindu-te să pui între tine şi ei legea generalizatoare şi indiferentă la stările şi necesităţile deosebite şi intime ale fiecăruia, nu e propriu pentru scoaterea la lumină a subiectului altuia în raportul eu-tu, pentru naşterea spirituală a oamenilor. Cu toate acestea, lisus Hristos s-a adresat nu numai cîte unei persoane, ci şi mulţimii, ba şi celor care nu erau de faţă şi nu numai în cuvinte ale raportului mărginit ia eu-tu, ci şi în formulări pretensive de ordin general, stăruind pentru o schimbare a moravurilor şi a raporturilor sociale. Dar ridicarea la un limbaj general şi la o preocupare ce se lărgeşte peste toată societatea, nu esîe nici la prooroci, nici îa lisus Hristos şi nu trebuie să fie la nici un om care vrea să fie o verigă în propagarea Revelaţiunii, o ridicare în sfera abstractului, unde faţa concretă a omului se estompează pentru a deveni un număr în mulţimea căreia i se aplică iegea aspră şi indiferentă. Nu cu legile în sine, desfăcute de raporturile vii şi intime între oameni se ocupă omul propagator al credinţei, ci el are în vedere continuu aceste raporturi. Vorbirea lui generală nu e decît o lărgire a vorbirii către semenul iui concret, neurmărind altceva decît să vadă peste tot stabilit un asemenea raport între oameni. Raporturile intime, născătoare de suflete, interesează pe omul în funcţia de propagator al credinţei, nu expresia juridică a acestor raporturi, care rămîne uneori formă goală. 3 — Restaurarea omului — cei. 263 33
în teologia protestantă mai nouă întîlnim judecăţi variate asupra istoriei, însă toate au un caracter unilateral. Fr. Gogarten1 susţine că numai în raportul eu-tu stă realitatea vie a istoriei şi a creaţiuniî în acelaşi timp. Răspunzînd la apeiui semenului, expersat în persoana a doua, continuăm istoria şi, totodată,creaţiunea. Istoria, în miezul ei viu, este o continuare nealterată a creaţiunii. în pretenţia altuia, în limitarea prin el, în prezenţa lui, experiez că lumea nu e produs propriu, ci creaţiune a lui Dumnezeu, dar în această întîînire şi în lucrarea sub porunca ei stă şi istoria. Cînd mă ridic din raportul eu-tu şi lucrez sub imboldul unui principiu produs de mintea mea, nu mai sînt în istorie şi nici în realitatea nealterată a creaţiunii, ci sînt într-o iume iluzorie, construită de mine. Revelaţiunea se propagă aşadar numai prin raportul intim dintre mine şi tine, căci acesta reprezintă istoria şi creaţiunea neatinse de păcat, aşa cum a ieşit din mîna lui Dumnezeu. E. Grisebach2 susţine aceeaşi idee pe plan filosofic. După el, realitatea nu o avem decît în întîlnirea dintre mine şi tine, numită de Grisebach prezent. Toate construcţiile gîndirii, studiului, faptei, în situaţia de neîntîlnire, sînt !umi individualiste, de vis; ele scot pe om din prezent şi din nevoile lui, încuindu-l într-o meditaţie asupra a ceea ce a fost, asupra trecutului. Emil Brunner3 crede că în cuprinsui vieţii omeneşti există anumite raporturi şi rînduieli care, fiind absolut necesare acestei vieţi^ nu sînt produse ale păcatului, ci ţin esenţial de creaţiune, sînt „ orînduiri creaţionale" (Schopfungsordnungen). Ca toţi reformaţii, înclină şi Brunner spre o judecată pesimistă asupra vieţii omeneşti în istorie, dar crede totuşi că sistemul istoric de orînduiri în cadrul căruia se săvîrşeşte făptuirea omenească, are anumite părţi neutre sub raportul moral. Caracterul acesta îl au, de pildă, raporturile : 1 leh glaube an den dreieinigen Gott, Jena, 1926. 2 Gegenwart, 1928. 3 Das Gebot und die Ordnungen, 1932. 34
tînăr-bătrîn, copil-părinte, conducător-condus şi anumite legi fundamentale ale vieţii economice. Statul este şi el o omduire creaţională, dar e afectat în oarecare măsură de păcat. Ceea ce este comun tuturor „ orînduirilor creaţionale " este că prin ele se exprimă legătura cu semenul, obligaţia faţă de el. în adîncurile vieţuirii noastre istorice există anumite „ orînduiri creaţionale " curate, dar, mai la suprafaţă, acţiunea păcatului ridică construcţii mai puţin pure, cum e Statul, de pildă. Brunner se apropie de Gogarten şi Grisebach prin faptul că direcţia vieţuirii nepăcătoase şi realitatea ordinii creaţionale şi a istoriei adevărate o vede în comuniunea dintre om şi om, în spirit de iubire şi de servire reciprocă. Dar se deosebeşte de aceia, întrucît el crede că în raporturile de comuniune eu-şi tu nu ne întîlnim ca realităţi dezbrăcate de orice calificativ, de orice determinaţie socială, ca eu şi ca tu în sine. Un tată rămîne în raportul său cu copilul pururea determinat prin conştiinţa de tată şi, la rîndul său, fiul nu poate ieşi în întîlnirea sa cu tatăl, oricît de intimă ar fi ea, din calificativul de fiu. Spre deosebire de judecata pesimistă a lui Gogarten şi Grisebach, Brunner susţine că, fiind determinate prin creaţiune, aceste calificative şi aceste raporturi sociale nu sînt păcătoase în sine, deşi aproape niciodată omul nu le actualizează în chip nepăcătos, căci nici unul nu realizează în forma pură pe tată sau pe fiu. în orice caz, nu numai în regiunea unor eventuale întîlniri între mine şi tine, ca realităţi ce stau dincolo de orice calificativ social, absentează păcatul, ci şi în regiunea întîlnirilor dintre mine şi tine ca realităţi calificate şi structurale prin creaţiune. O opinie cu totul opusă atft lui Gogarten cît şi lui Brunner, reprezintă H. Thielicke. Acesta exprimă în chipul cel mai riguros concepţia reformată, reînviată de Karl Barth, potrivit căreia nu se mai poate distinge în istorie nimic bun, nici un rest din ordinea creaţiunii, din structura lumii cum a ieşit din mîna lui Dumnezeu. Toată istoria este purtată de voinţa de afirmare egoistă (Selbstseinwoilen). Nici un tu nu-mi poate cere în cadrul ei ceva ce contrazice voinţa mea de afirmare, precum nu poate cere ceva dezinteresat, netulburat de voinţa lui egoistă. Eu şi tu nu ne putem întîlni nemijlocit, ci numai prin 35
mediul istoriei organizată în „ orînduirile creaţionale", care nu pretind şi nu permit o necondiţionată uitare de sine a eului în faţa semenului, ci numai o consideraţie condiţionată, avînd doar un rol de frîne şi de regulatoare aie voinţei egoiste de afirmare ce altfel ar duce la haos1. Dar Thielicke cunoaşte, spre deosebire de această istorie căzută pe toată linia, pe care el o numeşte orizontală, şi o istorie verticală. Aceasta constă în auzirea de către om a pretenţiuniîor lui Dumnezeu de iubire necondiţionată a semenului, de uitare desăvîrşită de sine. Dar aceste porunci necondiţionate omui nu Se poate împlini. Ele nu au alt efect decît că îi descoperă omului mizeria condiţiei sale istorice, identitatea sa cu păcătoşenia iremediabilă a întregii structuri istorice şi-l face să aştepte mîntuirea exclusiv de la mila lui Dumnezeu într-un alt tărîm de existenţă2, întrucît pretenţia divină ne cere intrarea în legătură necondiţionată cu semenul, cu depăşirea structurii istorice întemeiate pe voinţa proprie de afirmare, iar acest lucru nu-l putem împlini, semenul ne rămîne ca „ semen " continuu o realitate inaccesibilă. Pe el nu-l putem întîlni de fapt, 1 HELMUT THIELICKE, Geschichte und Existenz, 1935, p. 124-125. „ Wio kann man also davon sprechen dass es in der reaien, d.h. unmitteibaren Begegnung mit dem Du und seinern unbedingten Anspruch die Erkanntnis der « Schopfungsordnungen » mogiich sei, wo jene Begegnung selber schon getrtibt und in ihrer Unmiiteibarkeit gehemmt ist durch die « Schopfungsordnungen », in deren Rahmen jene Begegnung sich doch bereits voilzog ? ". „ Die « Schopfungsordnungen » immer Strukturelemente unserer gefafienen Geschichtswirklichkeit sind ". 2 „ Das Du des Anderen - wie es mi,' im profanen Soil gezeit ist - also immer nur das Du, das im Rahmen der Eigengesetziichkeitert erscheint und durch sie bedingt ist... Ich bin ihm nur so weit verpfiichtet, ais es die Gesetzmâssigkeit des gesohichtiichen Lebens zulăsst. Das bedingte Mass aber, in dem ich ihm verpfiichtet bin, ist nun zugleich das Mass dafur, inwieweit es fur mich «Du» ist". p. 136-7. „ Sein unbedingter Anspruch, den er im Namsn dea geoffenbarten Gotîas, des Schopfers, stelft, fordert von rhir das Heraustreten eus meiner Geschichtlichkeit zur unbedingten Liebe und Hingabe. Gleichzeitig aber zwingt er mich - um der Unerfiillbarkeit dieser Forderung willen - mich mit der Geschichte zu" Mantiiizleren,- die zu mir jene unbedingte Hingabe verwehrt und mich immer bei sich, d. h. bei meiner Geschichtlichkeit, festhătt". p. 139. 38
rămîns numai să credem în existenţa lui ca „ tu ". „ O vedere a aproapelui nu e posibilă în spaţiul istoriei. Continuu rămîne acel spaţiu între noi şi în faţa credinţei, ca zid nevăzut care ne opreşte vederea aproapelui în ceea ce este el propriu... şi în această privinţă, deci, ne mişcăm în credinţă şf nu în vedere, în istorie şi nu în nemijlocirea aproapelui. « Aproapele » este, strict luat, un concept şi un scop eshatologic, aşa cum şi pretenţiunea necondiţionată poartă un caracter eshatologic din pricina necondiţionalităţii ei" (p. 140 ). Istoria este în întregime păcătoasă şi, precum nu e posibilă nici o ieşire din ea, aşa nu e posibilă nici o ridicare spre făptuirea curată de păcat. Prin credinţă ştim de un alt plan de realităţi, dar credinţa, în loc să ne ajute să ne apropiem de el, ne arată că sîntem ţintuiţi de zidul neputinţelor morale, contopiţi în structura istoriei, adică a păcatului. * în ce priveşte pe Gogarten şi Brunner, nu ne mai rămîne nici o îndoiată că ei socotesc istoria ca un cadru în care se poate propaga Revelaţiunea. Dar nici teza lui Thielicke, oricît de pesimistă ni s-ar părea, nu răpeşte istoriei acest caracter. E drept că el înregistrează semnalizările divine ce coboară în suflete sub titlul de istorie verticală, dar aceste certitudini luminoase se aprind în oamenii ce trăiesc în cadru! istoriei şi- i întovărăşesc în viaţa lor istorică, chiar dacă nu au nici o eficacitate asupra făptuirii lor în istorie. Chiar dacă nu se resimte de coborîrea permanentă sau de perpetuarea Revelaţiunii în ea, istoria este totuşi mediul necesar în care, în actualele condiţii, se face cunoscută Revelaţiunea oamenilor. Nu orice om care participă la istoria orizontală se împărtăşeşte de Revelaţiune, dar, în afară de această participare, nu e cu putinţa să ajungă cineva la Revelaţiune. Dar opinia lui Thielicke, după care toate raporturile din istorie sînt, sub aspectul religios-moral, egale şi în toate se manifestă, organizată şi înfrînată, pornirea egoistă, nu se poate susţine din punctul de vedere creştin. Ar fi de ajuns să ne provocăm la lisus Hristos, care este Fiul lui Dumnezeu trăind viaţa istorică. Dacă istoricitatea înseamnă păcătoşenie, Fiu! lui Dumnezeu ar fi avut şi El o existenţă pămîntească păcătoasă. 37
Şubrezenia tezei poate fi însă descoperită şi prin ilustrări mai concrete. în cadrul diferitelor orînduiri care regulează viaţa omenească, cum sînt familia, statul, şcoala, raporturile economice, chiar în marginile fixate de legi şi de opinia publică, există o mare elasticitate în modul cum îşi îndeplinesc şi îşi pot îndeplini oamenii îndatoririle lor. Dacă singurul factor ce se mişcă în cadrul permis de ele ar fi voinţa de afirmare egoistă, n-am Mini marea varietate de ordin moral în felul de făptuire al oamenilor în sînu! acestor orînduiri şi sisteme. Iar varietatea aceasta rezultă din scrupulozitatea mai mult sau mai puţin accentuată cu care membrii acestor orînduiri înţeleg, sub presiunea credinţei în Dumnezeu de cele mai multe ori, să se comporte în cadrul lor, o scrupulozitate care nu e liniştită de multe ori cu minimul pe careî! cere legea. De unde această scrupulozitate, dacă singurul lucru de care e preocupat în chip structural omul istoric este voinţa egoistă de afirmare ? Comercianţii ştiu că sînt îndreptăţiţi prin i6J;;! să concureze pe alţii şi concureanţa lor poate să-i distrugă pe acf a. Dar printre ei se găsesc unii care se abţin de-a face uz de toată concurenţa ce Ie-o permite legea. Dincolo de interesele lor şi dincolo de lege, ei văd sufletul altuia, caută sufletul altuia, caută comuniunea. Un judecător sau un funcţionar al statului pot să privească impasibili cum un cetăţean e lovit de legea pe care ei o aplică. Dar pot să-i arate şi înţelegere, pot să lăcrămeze cu el, pot să fulgere în acest cadru oficial lumina eului care caută şi trezeşte în altul sufletul cu care intră în comuniune. Astfel se poate pune, ca o concluzie, întrebarea : de ce unii oameni se silesc şi reuşesc să-şi îndeplinească corect aceste îndatoriri şi chiar depăşesc corectitudinea, dacă corectitudinea este egală cu incorectitudinea în istorie şi dacă legea care regulează egoismul - singurul factor al istoriei - poate fi înşelată uneori ? Cum se explică putinţa de variere a făptuirii sub presiunea conştiinţei ? De unde tendinţa omului de a depăşi minimul cerut de legile orînduirilor sociale şi de-a căuta sufletul semenului ? Nu se poate spune că această căutare şi întîlnire stau pe acelaşi plan, sub aspectul moral, cu îndeplinirea legală a îndatoririlor faţă de el. Evidenţele sînt prea puternice. Silinţa omului în această direcţie ar 38
părea absurdă. Dar nu se poate spune nici că prin asemeneaînăSfări peste ceea ce impune legea într-o orînduire socială s-ar desfiinţa acea orînduire şi deci ar fi periculoase. Nu toţi oamenii se pot înălţa şi nici permanent. Şi dacă s-ar putea înălţa toţi peste minimul cerut de aceste orînduiri, n-ar mai fi necesare pentru viaţa istorică. Istoria nu e o entitate uniformă sub aspectul moral, ca să fie în toate sectoarele şi manifestările ei la fel de păcătoasă. Orînduirile permanente şi fundamentale ale ei sînt un cadru minim pentru menţinerea oamenilor în raporturi şi condiţionări reciproce şi, prin urmare, ele sînt superioare haosului. Dar ele nu sînt numai frîne ale egoismului, forme de raporturi tranzacţionisîe ale egoismelor, ci pot fi şi sînt, în majoritatea cazurilor, mai mult sau mai puţin şi scări pe care se înalţă omul din egoism spre căutarea sufletului aproapelui. Există în adîncurile omului, adormit, un dor după sufletul aproapelui, după comuniunea cu el. Dar acest dor nu poate fi trezit şi nu se poate satisface decîî trecînd omul prin formele raporturilor fundamentale fixate în „ orînduirile creaţionale ". Nu poate ajunge omul în raportul de comuniune desăvîrşită cu aproapele decîî parcurgînd cadrele „ orînduirilor creaţionale", spre a se ridica pe treptele cele mai înaiîe sau chiar a ieşi din ele. Acestea nu sînt numai pentru a ne ţine pe loc, pentru a ne reţine de la haosul pornirilor egoiste, ci şi pentru a ne educa şi îndruma spre ţinta adevăratei comuniuni. Prin faptul că e tată cineva, nu e reţinut numai de la egoism faţă de semenii care îi sînt fii, ci e educat pentru a deveni real cel mai iubitor suflet faţă de ei. Cine nu ajunge însă pînă acolo, rămîne susţinut de aceste orînduiri ca să nu se prăbuşească în haos. Şi nu e om care să poată trăi permanent în comuniunea pură cu fiecare semen. Sînt aceste orînduiri păcătoase sau sînt ele produse din grija lui Dumnezeu după căderea omului în păcat, pentru reţinerea lui de la haos ? Dacă ele sînt păcătoase şi produse de căderea în păcat, istoria, care se constituie din ele, este şi ea opusă creaţiunii şi, deci, structural păcătoasă. Dacă comuniunea pură între mine şi tine este desăvîrşirea, din faptul că Adam şi Eva n-au stat într-o comuniune dezbrăcată de orice califiativ social, deducem că nu erau puşi la capătul desăvîrşirii, ci în 39
drum spre ea. Adam era bărbat, iar Eva femeie şi raportul între ei era unu! de soţ şi soţie. Dar ei nu erau nici păcătoşi. Erau buni, dar nu consolidaţi în bine. Orînduirea aceasta e deci cu adevărat creaţională şi în ea sînî date implicit şi celelalte orînduiri permanente ale vieţii omeneşti prelungite în istorie. Ele nu sînt ocazionate de păcat şi nu avem, deci, nici un motiv de-a separa radical între ordinea creafiunii şi ordinea istoriei. Ele n-au fost date la început ca stavile ale păcatului, ci ca ajutoare spre desăvîrşire. Numai pe urmă au primit şi această funcţie. Sigurcăîn istorie seînîîmplăîn unele locuri şi timpuri ca aceste orînduiri să nu mai fie socotite ca urcuşuri spre întîlnirea între eu-tu, spre înălţarea omului la uitarea de sine, la servirea dezinteresată a aproapelui; se poate ca unii oameni şi unele grupări sociale să-şi rezume toată istoria la împlinirea mai mult sau mai puţin corectă a îndatoririlor legale ale acestor orînduiri, nemaivăzînd dincolo de ele nimic ca ţinînd de fiinţa istoriei şi de rostul lor. Dar istoria, îndeobşte, nu poate dura mărginită numai la activarea acestor orînduiri luate în sine sau ca simple frîne ale patimilor egoiste. Istoria ca întreg are lipsă neapărată de străduinţa spre căutarea aproapelui prin credinţa în Dumnezeu, spre comuniunea dezinteresată. Aceasta e sarea istoriei, fără de care se strică, se prăbuşeşte în haos. Fără raportul de comuniune între oameni, activat prin propagarea credinţei de la unul la altul, chiar orînduirile de temelie ale istoriei devin imposibile. Pentru aceste înălţări în sfera comuniunii între oameni se agită istoria. Sistemul de orînduiri ale istoriei, ca şi toată viaţa ei, este ca o vînă de munte în care se prelungeşte filonul de aur al stabilirilor de comuniune între om şi om prin propagarea credinţei. El este fluviul care poartă continuu lanţul de corăbii încărcate cu povara de aur a Revelaţiunii divine. Rostul istoriei este să fie mediul în care se propagă Revelaţiunea. Nu istoria însăşi produce Revelaţlunea şi nici nu o propagă ea prin sine. Dar ea formează substratul în care se coboară şi prin care se prelungeşte focul de sus. 40
Raporturile între oameni în cadrul orînduirilor istorice nu fac să se propage prin ele însele credinţa de la om la om. Dar cînd în miezul acestor raporturi nu e şi o comunicare de credinţă, ele decad şi istoria devine haos. Un tată, al cărui raport cu fiul nu e străbătut şi de arcul credinţei, nu mai poate fi tată la înălţime; un comerciant care, chiar în exerciţiul funcţiunii iui comerciale, nu se lasă stăpînit şi de conştiinţa unei responsabilităţi pentru sufletul lui şi al semenilor, devine un factor dizolvant al societăţii. Momentele de transmisiune a credinţei coincid cu momentele de culminantă întîlnire între mine şi tine, în ceea ce au aceste subiecte mai intim, mai propriu. De aceea, pentru a te ridica spre primirea credinţei, trebuie să te ridici spre comuniune, spre descoperirea euiui şi a sufletului aproapelui. Dar credinţa nu o poţi produce singur, oricît de mult te-ai sili să ajungi la comuniunea desăvîrşită, precum nici comuniunea deplină nu o poţi produce singur. Este aci şi Dumnezeu în lucrare. în orice caz, însă, culmea credinţei este una cu cea a comuniunii. Iar la ea nu ajungi decît în cadrul raporturilor din orînduirile sociale, fie că te sileşti şi tu însuţi să depăşeşti minimul lega! al acestor raporturi şi să cauţi sufletul semenului, fie că te smulge de la început credinţa semenului cu care te afli în astfel de raport. Puterea de transmisiune a credinţei este condiţionată, cel puţin pentru cel de la care se face transmisiunea, de înălţarea morală peste minimul cerut de legea calităţii lui sociale. Un tată nu va putea transmite credinţa sa fiului dacă nu a ajuns în ochii fiului un tată bun. Un comerciant nu o va putea transmite clienţilor dacă nu a ajuns un comerciant cinstit. Nu bunătatea tatălui şi nici cinstea comerciantului fac să se "ivească credinţa în sufletul fiului sau al clientului, ci certitudinea lor. Dar certitudinea nu e simţită ca o realitate unde nu e împreunată cu o mare înălţime morală în cadrul raporturilor susţinute de orînduirile creaţionale. lată, deci, cum aceste orînduiri sînt nu numai un cadru, ci şi un auxiliar al transmisiunii credinţei. Departe de-a fi o opoziţie între aceste raporturi, care califică într-un fel sau altul subiectele şi între raportul de comuniune, cînd acestea se întîlnesc în intimitatea lor pură şi îşi transmit credinţa, primele colaborează la producerea celui din urmă. 41
în felul acesta istoria ne apare aşezată într-o lumină pozitivă, fără a o idolatriza ca pe o realitate suficientă sieşi. Ea are misiunea unui sîn în care coboară şi prin care se transmite Reveiaţiunea. Nu este o incompatibilitate între ea şi Revelaţiune, dar nici o identitate. Istoria r.r mîntuie, dar ne putem mîntuî în cadrul ei. Cine se sileşte în cadrul ei să-şi împlinească conştiincios îndatoririle legale, fiind un tată bun, un comerciant cinstit, un funcţionar vrednic, fără să se mînîuîască prin însuşi acest fapt, nu săvîrşeşîe răul, dimpotrivă, e un bun instrument de propo^ăduire a iui Dumnezeu. în istorie putem împlini legea, chiar legea superioară a iubirii, a căutării sufletului aproapelui, fără ca însăşi aceasta să ne mîntuiască1. Singur Hristos mîtuieşte, dar împlinirea legii nu e fără folos, ci pregăteşte sufletul pentru primirea Lui. Aceasta, cînd legea şi istoria nu sînt socotite ca un sistem închis, ultim, ci ca deschise întru aşteptarea Celui ce le dă adevăratul rost. Iar cînd credinţa s-a sălăşluit în om, acesta trebuie să fie ridicat la o înălţime morală în cadrul orînduirii sale istorice, altfel e semn că nu lucrează Dumnezeu în el şi nu se mîntuieşte. Reformele şi progresele istoriei au, prin urmare, rostul că fac raporturile între oameni tot mai drepte, mai potrivite pentru a se putea coborî în ele şi transmite prr ele Revelafiunea. Nu toate orînduirile istorice sînt de calitate egaiă. Orînduirea familiei permite raporturile cele mai intime, dar şi celelalte orînduiri sînt necesare pentru ordinea socială care face posibile orînduiri şi raporturi mai intime. Nu numai substanţa creierului, prin care lucrează direct cugetarea, este necesară, ci şi mediul, învelişul mai gros al trupului îndeobşte. Nu numai familia şi prietenia sînt necesare 1 Vezi Mărturisirea iui Dosoftei : „ Că omul poate face binele din fire, a spus-o acoperit Domnul, zicînd că şi păgînii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. De aici urmează şi aceea că este imposibil ca orice bine pe care-l face omul să fie păcat... Binele este cu neputinţă să fie rău. Fapta îndeplinită numai cu puterile naturale şi care nu face pe om decît pshihic, nu şi spiritual, nu contribuie la mîntuire, lipsind credinţa, dar nici la condamnare ". Kimmel, I. 447. 42
ca orînduiri ale ceior mai intime raporturi între oameni, ci şi statul care asigură existenţa paşnică a îamiiiei şi raporturile comerciale care uşurează greutăţile alimentării omului. Cine ajunge la o credinţă statornică şi tare ca stînca, poate ieşi din anumite orînduiri istorice, dar pînă acolo trebuie să treacă prin ele. Grăitor în acest sens este faptul că lisus spune după ce-şi începe misiunea: „ Cine este mama mea şi cine sînt fraţii mei ?" „ Cei ce-mi urmează mie". Dar pînă atunci a avut şi El o mamă pe lîngă care a crescut. Apostolilor !e cere, de asemenea, să lase pe părinţi. Dar pînă în acel moment au avut şi ei părinţi. Nu pot ieşi însă, în general, din raporturile istorice cu oamenii, ci au datoria de a transmite credinţa altora. Astfel, în afară de ţinta finală, la care e destinată să ajungă şi despre care se va vorbi în altă parte, istoria îşi îndeplineşte în fiecare clipă rostul ei, căci, în orice timp ar trăi un om, el se poate împărtăşi de credinţa care se propagă în ea şi, murind, se poate mîntui. în afară de aceasta, în ea se îndeplineşte şi un rost unitar, întrucît, în cadrul ei, se realizează, prin propagarea credinţei, solidaritatea între oameni, ale cărei adîncime şi seriozitate stau în faptul că e o solidaritate întemeiată pe recunoştinţa fiecăruia faţă de înaintaşi şi pe răspunderea faţă de urmaşi în ce priveşte soarta veşnică. Istoria ne face responsabili pe unii faţă de alţii pentru eternitate şi aceasta ne sileşte să grijim de urmaşi transmiţîndu-ie credinţa. Un rost mai serios şi un înţeles mai grav nu s-ar putea atribui istoriei ca întreg, decît acesta de-a solidariza pe temei de răspundere şi de recunoştinţă omenirea întreagă pentru vecii vecilor. Cei de la sfîrşitul lumii, întrucît nu se ştie clipa din urmă, îşi manifestă şi ei o anume atitudine faţă de urmaşi, dacă sînt conştienţi. Dar, mai ales.îşi manifestă solidaritatea sau nepăsarea faţă de înaintaşi prin păstrarea credinţei. Din acestea reiese limpede rostul tradiţiei. Nimeni nu primeşte credinţa pe cale izolată de la Dumnezeu, prin istoria verticală, cum ar zice Thielicke, ci Dumnezeu sau istoria verticală îl întîmpină prin istoria orizontală. Orice căpetenie de sectă îşi datorează credinţa comunităţii din care a ieşit, în ultimă analiză, Bisericii apostolice. 43
Importanţa aceasta a istoriei ca întreg, în loc să micşoreze importanţa fiecărui moment şi fiecărei feţe omeneşti din cuprinsul ei, o amplifică în chip covîrşitor. Nu numai că fiecare om, indiferent cînd a trăit, se poate mîntui, se poate realiza ca eu deplin prin comuniune şi credinţă, ci el are şi o influenţă asupra mîntuirii sau pierderii generaţiilor următoare. Toate acestea arată din ce adîncuri de înţelepciune s-a produs h coborîrea Fiului lui Dumnezeu în istorie pentru a lucra din ea şi prin_ I 63-J2 mîntuirea neamului omenesc în solidaritatea lui, ^nemulţumindu-se a lucra din cer, neîntrupat, asupra fiecărui ins luat izolat. Dumnezeu nu vrea individualism de monade, în sens protestant, ci solidaritate istorică. Aitfejjstoria nu ar avea nici un rost. Ea ar fi complet devalorizată. Biserica, de asemetTeaTaTTÎlrrîposiblir nemaiexistînd decît un raport particular între ins şi Dumnezeu. Ce sens mai au însă în acest caz chiar scînteile aprinse de Dumnezeu pe rînd în fiecare suflet, dacă ele nu au nici un efect asupra vieţii istorice a omului, decît să-i arate tocmai imposibilitatea oricărui efect ? Revelaţia aceasta s-ar putea împărtăşi omului de-abia în viaţa viitoare, cînd are loc, în concepţia protestantă, mîntuirea efectivă.
