Dezinformarea este un termen apărut recent în limbajul de specialitate, deşi se practica încă din antichitate. Este indisolubil legată de informaţie, care poate fi viciată în numele unor scopuri bine definite. Sunt concluziile la care a ajuns Vladimir Volkoff(foto) , autorul lucrării Tratat de dezinformare, apărută la Editura Antet şi pe care le prezentăm cititorilor noştri. Trebuie făcută o distincţie clară între un fapt şi o informaţie. „Plouă" nu este o informaţie, ci un fapt. Acesta devine informaţie în momentul în care este comunicat de cineva unei alte persoane, fie direct, prin metoda „gură/ureche", fie mediat, prin telefon, ziar, radio, televiziune etc. Pe parcursul procesului de transmitere a informaţiei pot apărea – involuntar sau dimpotrivă, intenţionat – distorsiuni, omisiuni, adăugiri de elemente noi etc. care sunt tipice dezinformării. Orice informaţie presupune prezenţa a trei variabile, în care nu se poate avea deloc încredere: informatorul (care poate face o confuzie între ploaie şi stropii unui aspersor, de pildă), mijlocul de comunicare (telefonul se aude slab, permiţând confuzii între cuvinte, sau scrisoarea este caligrafiată cvasiindescifrabil, ceea ce duce la acelaşi rezultat etc.), informatul (care poate crede că informatorul exagerează). Toate aceste elemente ne sugerează faptul că aproape orice informaţie este supusă riscului denaturării. De aici rezultă că: informaţia nu conţine niciodată adevărul sută la sută. Termenul de dezinformare a apărut pentru prima dată în limba rusă, după al doilea război mondial, şi avea rolul de a desemna „practicile exclusiv capitaliste care urmăreau aservirea maselor populare". De aici, termenul a trecut în limba engleză, cu înţelesul de „scurgere deliberată de informaţii care induc în eroare". În Franţa, noţiunea a apărut în 1974 şi era definită drept utilizare a tehnicilor de informare, în special de informare în masă, pentru a induce în eroare, a ascunde sau a travesti faptele.
Bazele fundamentale ale dezinformării au fost puse în antichitatea chineză (aproximativ secolul V î.Hr.) de generalul Sun Tzu, în cartea sa intitulată „Arta războiului". Postulatele acestuia erau următoarele: – arta supremă a războiului constă în a învinge duşmanul fără luptă; – toată arta războiului se întemeiază pe înşelătorie; – un stat inamic trebuie ocupat intact; ruinarea acestuia este o politică inferioară. Pentru aceasta: – trebuie discreditat tot ceea ce merge bine în ţara adversă; – reprezentanţii claselor conducătoare ale ţării adverse trebuie determinaţi să întreprindă acţiuni ilegale. Reputaţia lor trebuie subminată prin orice mijloace şi, la momentul oportun, aceştia trebuie supuşi oprobriului public; – trebuie răspândite discordia şi gâlceava între cetăţenii ţării adverse; – tinerii trebuie întărâtaţi împotriva bătrânilor; – tradiţiile adversarilor trebuie ridiculizate. Ziarul, cartea şi dezinformarea Există trei evenimente majore care au dus la dezvoltarea explozivă a tehnicilor de dezinformare: apariţia tiparului (1434), a primului periodic (Köln, 1470) şi consacrarea opiniei publice în viaţa politică a Occidentului (începând cu secolul XVIII). Ziarul şi cartea au ajuns rapid să consacre un principiu în spatele căruia dezinformarea putea lua orice formă sau dimensiune: este adevărat, fiindcă am citit cu ochii mei! Ziarul şi cartea, intrând în toate căminele în care cel puţin o persoană ştia să citească, aveau să priveze rapid puterea regală de monopolul deciziei, iar puterea ecleziastică de monopolul cunoaşterii. Pe de altă parte, prin intermediul acestor doi vectori, autorii sau cei care stăteau în spatele lor puteau să manipuleze în voie conştiinţa publicului cititor, oferindu-i informaţii unilaterale, „adevăruri" prefabricate şi concepţii contaminate de ideologii partizane.
Apariţia radioului Epoca de glorie, în materie de dezinformare a acestei invenţii a fost atinsă în cursul celui de-al doilea război mondial şi în perioada de ascensiune a comunismului, care i-a urmat. Virtuţile radioului în potenţarea dezinformării au fost speculate în mod genial de Goebbels şi Lenin. Cel dintâi era de părere că „o minciună repetată de o mie de ori rămâne o minciună, dar o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr", radioul fiind instrumentul perfect pentru a repeta o minciună de milioane de ori. Cel de-al doilea credea sincer că „a spune adevărul este o prejudecată burgheză meschină"; în consecinţa, radioul era utilizat la maximum conform acestei „axiome", iar adevărul era ocolit cu mare grijă. Limba de lemn Limba de lemn, utilizată atât în scris, cât şi în vorbire, în ziare, cărţi şi la radio, este considerată capodopera dezinformării, deoarece este imposibil de folosit de cineva fără ca acesta să nu devină în acelaşi timp şi dezinformator şi dezinformat. Principalele caracteristici ale limbii de lemn sunt: caracterul impersonal şi pasiv al frazelor ("relaţiile reciproce s-au strâns", „într-o atmosferă de stimă şi respect reciproc", „s-au exprimat urări" etc.), abundenţa mijloacelor lingvistice care servesc la accentuarea obligativităţii (a trebui, a fi dator, cu necesitate, negreşit, obligatoriu, neabătut etc.), maniheismul (lipsa nuanţelor, împărţirea strictă în doar două categorii ale oricărui domeniu sau mulţimi de oameni – buni şi răi, prieteni şi duşmani, devotaţi şi trădători, abstract şi concret, general şi particular, obiectiv şi subiectiv etc.), metaforele şi personificările excesive (hidra capitalistă, părintele popoarelor cu referire la Stalin etc.), codificarea (anumite cuvinte, ca „revizionist" sau „duşman al poporului", dau semnalul de atac; altele, precum „lipsa de vigilenţă revoluţionară", servesc drept avertisment sau ameninţare etc). Limba de lemn nu este apanajul exclusiv al comuniştilor. Toţi specialiştii – medicii, juriştii, militarii, preoţii, filosofii etc. – au limba lor de lemn. Diferenţa constă în faptul că respectivele jargoane specializate înseamnă ceva, cel puţin pentru cei iniţiaţi, şi deci nu sunt dezinformatoare nici pentru cei ce le înţeleg, nici pentru cei ce nu le înţeleg. Cum se practică dezinformarea Există numeroase moduri de a trata o informaţie, în aşa fel încât ea să devină aptă pentru o acţiune de dezinformare : Negarea faptelor (Nu este adevărat că X i-a furat banii lui Y). - Inversarea faptelor (Nu X i-a furat banii lui Y, ci dimpotrivă, Y i-a furat banii lui X). -Amestecul dintre adevăr şi minciună (Este adevărat că X i-a luat banii lui Y, dar asta din cauza faptului că Y îi datora lui X acei bani, pe care refuză să-i mai dea înapoi). - Modificarea motivului (Motivul pentru care banii lui Y au fost găsiţi la X nu este furtul, ci faptul că X i-a găsit pe o alee în faţa casei lui Y). - Estomparea (Se face prea multă gălăgie pentru o sumă atât de mică; alţii fură miliarde şi nu păţesc nimic!). - Generalizarea (Toată lumea fură în România; cum de l-aţi găsit tocmai pe X ţap ispăşitor?). - Utilizarea părţilor inegale (În cazul mediatizării furtului, se va acorda un spaţiu restrâns faptului în sine, iar evidenţierea calităţilor morale şi ale faptelor bune ale lui Y va ocupa un spaţiu mult mai mare).
Utilizarea imaginii în dezinformare „E adevărat fiindcă am văzut" este o afirmaţie puternic înrădăcinată în psihicul uman, mai puternică decât cea menţionată anterior, respectiv „E adevărat pentru că am citit". Iată câteva din avantajele imaginii în materie de dezinformare: – este literalmente incontestabilă; – informaţia vizuală nu are nevoie să treacă prin creier pentru a ne afecta inima sau pornirile instinctuale; – imaginea, prin natura ei, se pretează la toate manipulările posibile: selecţie, încadratură, unghi de filmare, animaţie, trucaje etc.; – imaginea se adresează maselor într-o măsură mai mare decât cuvântul, este uşor de perceput, uşor de reprodus şi devine imediat subiect de conversaţie. Definită drept „paradisul dezinformatorilor", televiziunea oferă o întreagă serie de facilităţi care devin însă foarte uşor constrângeri. Materialele trebuie să fie scurte. Trebuie să schimbăm subiectul înainte ca telespectatorul să schimbe canalul – (este una din regulile producătorilor), iar difuzarea informaţiilor depinde de orele la care se produc evenimentele (dacă un eveniment se produce după ora 23.00, este posibil să nu se vorbească nici a doua zi de el). Scurtimea împiedică orice aprofundare a subiectului, iar momentul producerii unui eveniment poate duce la omiterea lui din jurnalele de ştiri. Puterea imaginii este atât de mare, încât prima impresie rămâne de nezdruncinat, dezminţirile ulterioare având efecte minime.
Războiul informaţiilor Acesta este un concept stabilit pentru prima dată de americani şi constă în utilizarea ofensivă şi defensivă a sistemelor de informare pentru a exploata, corupe şi distruge informaţiile şi sistemele de informare ale adversarului, protejându-se însă propriile informaţii şi sisteme. Din punct de vedere militar, informaţia este de acum considerată a cincea dimensiune a oricărei bătălii, alături de dimensiunile pământ, mare, aer, spaţiu. Războiul din Golf, de exemplu, a reprezentat mai mult triumful informaţiei decât cel al armamentului, strategiei sau al moralului trupelor. Culmea cea mai înaltă a dezinformării a fost atinsă graţie mediilor electronice de informare. Internetul se bazează mai puţin pe calitatea informaţiei şi mai mult pe capacitatea de cristalizare a unor opinii difuze. Asemenea unui teren propriu-zis, terenul cibernetic aparţine celui care îl acaparează mai întâi. Majoritatea „navigatorilor" pe Internet sunt dirijaţi întotdeauna spre aceleaşi site-uri, aceleaşi soluţii, aceleaşi întreprinderi, dincolo de care nu fac decât rareori efortul să mai caute. Ideea manipulării informaţiilor a apărut din nevoia mobilizării populaţiei civile ca o parte a efortului de război. Dacă iniţial această manipulare, în special a sentimentelor, avea drept scop recrutarea unui număr cât mai mare de voluntari, în ultimii 30 de ani tipologia conflictelor militare s-a modificat spre o profesionalizare a participanţilor şi spre o restrângere a ariei geografice în care se desfăşoară conflictul. Fenomenul globalizării, efectul difuzării unor informaţii asupra economiei face în ultimii ani, ca anumite teme să nu fie menţionate în presă, în special din cauza obsesiei „Wall Street" şi a variaţiei preţului acţiunilor. Într-o economie ce se sprijină pe prezenţa investitorilor de portofoliu în piaţă, orice conflict militar prost dirijat din punct de vedere mediatic poate declanşa crize majore. Omisiunea, fragmentarea, minciuna sunt instrumentele folosite pentru manipularea mass-media. O atitudine perfect scuzabilă dacă luăm în calcul cercetările sociologice: 86% dintre americani folosesc televiziunea ca instrument principal pentru a se informa asupra războiului. Doar 51% dintre aceştia citesc un ziar. Putem bănui că, în mare, proporţiile se respectă şi în Europa sau oriunde în lume. Astfel se explică existenţa unei unităţi speciale în armata americană, „4th Psychological Operation Group", cantonată la Fort Bragg şi având în componenţă 1200 de militari, special antrenaţi în operaţiuni psihologice. Responsabilitatea militarilor este extrem de mare, pe lângă considerente ce ţin de strategie, trebuind să ia în calcul şi influenţele unui foc de armă, tras undeva în Asia, asupra economiei. De cele mai multe ori, militarii manipulează mass-media prin restricţionarea informaţiilor care pot fi prezentate, publicul neştiind că fiecare imagine difuzată este previzionată de Pentagon, că fiecare corespondenţă trimisă de pe front este supervizată de un ofiţer specializat în tehnici de „public relations".
Presa americană este prima supusă manipulării, dezvoltarea reţelelor de televiziune americane, prestigiul jurnalistic al unor reporteri având un dublu efect: pe de-o parte devin „surse" de credibilitate, pe de altă parte sunt „vectori" de informare. Majoritatea conflictelor militare din ultimii 50 de ani au născut disensiuni majore între reporteri şi personalul militar însărcinat cu informarea asupra mersului operaţiunilor. De multe ori, reporterii care nu respectau conduita impusă de ofiţerii de presă ai Pentagonului erau marginalizaţi. Campanie de informare = campanie de dezinformare. Aceasta este viziunea militarilor asupra rolului presei într-un conflict militar. Prima tentaţie este aceea de a arunca întreaga vină în spatele armatei, care nu are interesul să prezinte soldaţi americani, britanici sau francezi ucişi, care nu vrea să admită că presa se poate comporta independent. Pe de altă parte trebuie să ne gândim că imaginile transmise de CNN din Somalia, cu militarii americani ucişi şi târâţi pe străzile din Mogadiscio pe post de manechine fără viaţă, au declanşat o puternică emoţie în SUA, determinând retragerea contingentului american. Sistemul de pol de presă a fost aplicat în intervenţia din Panama (1989). Atunci a fost selecţionat un grup de ziarişti care au putut însoţi trupele americane de intervenţie şi care au transmis reportaje live. Debutul transmisiilor în direct dintr-un conflict militar de proporţii a fost făcut în Coreea. Se poate spune că atunci a avut loc faza romantică. Victimele americane nu erau arătate, iar transmisiile erau marcate de optimism.
Probabil că cel mai bun exemplu de manipulare a fost războiul din Vietnam. „Rezoluţia Golfului Tonkin", august 1964, cea mai apropiată de o declaraţie de război, prevedea că preşedintele SUA este autorizat să folosească orice mijloace pentru a stopa atacurile viitoare ale Vietnamului de Nord asupra vaselor americane. Preşedintele Johnson a ordonat represalii ca urmare a unor noi atacuri ale nord-vietnamezilor, deşi în realitate, nu existase un al doilea atac. Adevărul a ieşit la iveală mult timp după finalul conflictului. Tot în războiul din Vietnam, o cercetare ulterioară a dovedit că majoritatea reportajelor de luptă erau furnizate de serviciile de relaţii publice ale armatei, care numai în 1971, au cheltuit peste 200 de milioane de dolari ca să îmbunătăţească imaginea. Serviciile de relaţii publice ale armatei au înscenat manevre ale armatei sud-vietnameze, acestea fiind filmate de operatori militari şi difuzate în SUA prin staţii mici de televiziune care nu aveau fondurile necesare finanţării unor corespondenţi de război. Filmul şi televiziunea au creat o imagine cu totul distorsionată despre război. Acolo, pe ecran, au loc ambuscade spectaculoase, acte de bravură evidente, se poartă dialoguri pline de miez, tensiunea creşte şi descreşte pentru a impresiona spectatorul. În fond, are loc o minuţioasă punere în scenă. Dar demn de remarcat, această punere în scenă ignora în mare măsură realitatea luptei. În alte genuri de film (drama familială, drama psihologică, filmul erotic), publicul este familiarizat cu realităţile descrise şi de aceea e mai greu de manipulat. Dar într-un film de război se poate întâmpla virtualmente orice, pentru că un procent redus din rândurile publicului a tras vreodată cu arme de foc iar din rândul acestora un procent infim a luat parte vreodată la acţiuni de luptă.
Războiul prezentat de filme este o succesiune de acte de violenţă spectaculoasă, de acţiuni rapide şi de rezultate clare. În realitate însă, asemănarea se opreşte la violenţă. Dincolo de faptul că este violent, războiul real este însă plicticos, neinteresant pentru a fi urmărit oră cu oră. Mare parte din el (cel puţin în prezentul război din Irak) consta în deplasări de trupe, aprovizionări cu materiale de luptă, alimente şi combustibili, acţiuni de încercuire şi evitarea pe cât posibil a confruntărilor directe. Războiul poate însemna (înseamnă frecvent în acest caz) o coloană de blindate care se opreşte brusc în deşert şi stă timp de două ore din pricini logistice sau meteorologice. Războiul e viaţă, nu film. Iar viaţa este în majoritate o succesiune de perioade de rutină şi relaxare, punctate rareori de momente interesante. Războiul din Irak nu este nicidecum spectaculos; el este doar un foarte important eveniment internaţional. Dar media a preferat tot timpul să confunde importantul şi spectaculosul, obligând publicul să creadă la fel. În lipsă de lucruri spectaculoase, presa reţine amănuntele anecdotice. Ele nu constituie însă, nici pe departe, esenţa războiului propriu-zis, dar ajung să ocupe spaţiul mediatic. Dintotdeauna omul a dorit să aibă cunoaşterea necesară pentru a putea supravieţui în dimensiunea karmică în care vieţuieşte, pentru a evolua. Dorinţa lui trebuia într-un fel împlinită. Tocmai prin această dorinţă, omul a deschis căi către alte dimensiuni.
Fiecare dimensiune spirituală a început să reverse cunoaşterea prin cei mai sensibili oameni ce vieţuiau în dimensiunea karmică, dimensiunea materiei dense. Această cunoaştere era percepută în funcţie de valoarea conştiinţelor celor ce s-au adaptat cunoaşterii spirituale, iar informaţiile transmise prin aceştia erau înţelese parţial de cei care îi ascultau. Timpul a demonstrat acest adevăr împlinit. Fiecare învăţătură transmisă omului, a schimbat destinul său ajutându-l să aibă o cunoaştere asupra universului, asupra a ceea ce este el ca fiinţă în univers. Informarea lui fiind limitată şi nu întotdeauna corectă, a făcut să apară revolta în viaţa lui, fapt ce l-a determinat să cerceteze, tot raţional, căi către alte lumi necunoscute. Informarea venită prin cuvânt scris, i-a dat şansa să înţeleagă faptul, că cele ce pot fi înţelese doar prin trăire şi simţire, pot înălţa fiinţa umană. Cunoaşterea a venit, prin cei ce erau canale deschise spre a o primi, dar nu întotdeauna această cunoaştere a ajuns pură la doritorii de adevăr. Dezinformarea a făcut ca omul să rătăcească pe căi nedorite. Adevărul ca şi valoarea, constă în ceea ce omul poate simţi în faţa unei învăţături autentice. Orice informaţie venită din exterior, trebuie să îndemne omul la meditaţie profundă, pentru a nu cădea în capcana gândirii celor ce nu cunosc Adevărul. O informaţie poate înălţa conştiinţa omului sau poate determina stagnarea evoluţiei spirituale a acestuia. Fiecare are liberul său arbitru şi poate hotărî ce ar dori şi ce nu ar dori să împlinească. Nimeni nu poate obliga pe nimeni la nimic, iar dacă cineva încearcă, printr-o informaţie eronată, să schimbe destinul unui om, trebuie să-şi asume şi responsabilitatea acceptării efectului cauzat. Adevărul cuprinde doar Adevărul, dar informaţia poate veni şi din neadevăr; de aceea, este bine să se cerceteze fiecare cuvânt, faptă, trăire şi simţire ale acelora ce spun că aduc şi dau o informaţie pozitivă. Cel ce caută întotdeauna va găsi ce doreşte, dacă vrea cu adevărat, dar să nu uite de valoarea conştiinţei sale, ce trebuie hrănită doar cu Adevăr. Sorin Dragus
Note bibliografice
1] Volkoff, V., Tratat de dezinformare, Bucureşti, Editura Militară, 1999. [2] Tzî, Sun, Arta războiului, Bucureşti, Editura ANTET, 1999. [3] Cosmin, C., Informare şi dezinformare, Lumea magazin, nr.1/2003. [4] Maitreya, F., Războiul informaţiilor, în Familia ta, nr.2/2003
