Învãtãtura despre obârsia dumnezeiascã a sufletului nostru omenesc este unul dintre articolele de cãpãtâi ale dreptei credinte si oricine ar pune-o la îndoialã s-ar afla pe sine în apostazie, în afara adevãrului si a Sfintei Biserici a lui Hristos. Vremurile pe care le trãim scot însã în evidentã si o altã învãtãturã, nu mai putin importantã, cea despre obârsia divinã si a trupului nostru. Tãgãduirea acesteia din urmã nu este o noutate, dar are astãzi o înfãtisare aparte. Dacã de mai bine de un secol evolutionismul darwinist si neo-darwinist proclama sus si tare originea animalica a omului - teorie cu care ne-am obisnuit resemnati, cãci ii lãsam pe dascãli s-o predea si pe copii s-o învete la scoalã, fãrã sã mai protestam (ca sa nu mai vorbim de naivele încercãri ale unora de-a pune de acord Revelatia cu evolutionismul) - de câteva decenii asistam la un uragan al unei apostazii practice, apostazia uciderii de prunci, pe care l-a dezlãntuit "începãtorul minciunii”. Ca astfel îsi împlineste poftele "cel ce de la început a fost ucigas de oameni” (Ioan 8, 44) nu e de mirare. Marea si dureroasa mirare este aceea ca la crima reuseste sa-si facã pãrtasi tocmai pe cei pe care Dumnezeu - "de la care îsi ia numele toata paternitatea în cer si pe pãmânt” (Efes. 3, 15) - îi cheamã sã fie împreuna lucratori cu Sine la taina venirii în existenta a celor ce încã nu sunt.
Poate nu putin sunt aceia care, recunoscând gravitatea pãcatului si primejdia osândei, caut sa-l evite, însã nu pe calea dobândirii virtutilor, prin lucrarea poruncilor, a postului si rugãciunii[1], ci pe cea a falsificãrii constiintei cu sofismele unor savanti care ar demonstra, se pretinde, ca viata omului ar începe nu cu zãmislirea (fecundarea) ci cu aproape doua sãptãmâni mai târziu (cu asa numita nidatie sau implantare). Pana atunci, n-ar fi vorba decât de un "cocolos de celule” fãrã suflet, ce poate fi îndepãrtat dupã dorinta. Înarmate cu aceasta "noua cucerire a stiintei”, o legiune de institutii de stat sau civile, organizeazã în numele "dreptului la sãnãtate” o campanie mondiala de "planificare familiala”, al cãrei instrument îl reprezintã mijloacele contraceptive. Cum actioneazã acestea? Iatã ce ne spune un pliant de popularizare realizat, printre altii, de Ministerul Sãnãtãtii: "Mijloacele contraceptive nu urmãresc altceva decât sã împiedice întâlnirea dintre spermatozoid si ovul sau sa determine modificãri ale învelisului uterului pentru a nu fixa sarcina [...] Metodele contraceptive împiedica aparitia sau dezvoltarea unei sarcini.” (subl. mea) Asadar, se recunoaste senin ca metodele contraceptive sunt, în mare parte (si anume toate tipurile de pilule, steriletul) si contragestive[2]: împiedicã implantarea embrionului uman în uter. Nu este o prevenire a sarcinii, ci o întrerupere a ei, adicã un avort!
Teoria despre neînsufletirea embrionului înainte de implantare care ar putea îndreptãti în mintea unora folosirea contraceptivelor nu numai ca nu are nici un temei stiintific, dar este în contradictie flagranta cu învãtãtura Sfintei Biserici despre statutul fiintei umane la începuturile sale (lãmuririle necesare pot fi gãsite în "Revista Teologica”, nr. 1/1998). Mai mult decât atât, indiferent de momentul în care Dumnezeu ii dãruieste suflet, trupul embrionului este si el opera singurului Creator al tuturor. Nimeni nu poate tãgãdui - si aici aportul stiintei moderne este semnificativ - ca trupul fiecãruia dintre noi începe sa existe odatã cu fecundarea. Prin urmare, interventia distructiva a omului în procesul conceperii este un act îndreptat direct împotriva actiunii creatoare a lui Dumnezeu! Modul cum recunoaste si afirma Biserica, prin Sfânta Scripturã si Sfintii Pãrinti, aceasta lucrare dumnezeiasca de zãmislire a unei noi fiinte umane, sub aspectul ei trupesc, este ceea ce urmãrim sa înfãtisãm pe scurt în continuare.
În capitolul al treilea din Faptele Apostolilor ne sunt înfãtisati Sfintii Petru si Ioan care, urcând la Templu sa se roage, întâlnesc un olog din pântecele maicii sale pe care îl vindeca în numele lui Iisus Hristos (3,1-6). Desigur, o minune ca aceasta nu sta în puterea sau cucernicia omeneasca (3, 12), ci apartine puterii Celui înviat, Cel pe Care, lepãdat si omorât de bãrbatii lui Israel, L-a înviat si L-a slãvit ca Fiu al Sau "Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacov, Dumnezeul pãrintilor nostri”(3,13). Sfintii Apostoli îl numesc în acest context pe Mântuitorul Hristos Începãtorul vietii (3, 15). Or, aceasta viata al cãrei Începãtor e Hristos nu e doar "viata de apoi”, ci viata în integralitatea ei, începând cu cea biologica. Numai Cel ce a zidit pe om îl poate rezidi; iar cine rezideste nu poate fi decât Ziditorul. Este o evidenta a credintei întemeiata pe cuvântul lui Dumnezeu - "Si a zis Domnul cãtre Moise: Cine a dat gura omului? Sau cine a fãcut rãu la auz si surd, vãzãtor si orb, au nu eu Dumnezeu?” (Iesire 4, 11) - si pe care întreg poporul lui Israel o recunostea: "Din veac nu s-a auzit sa fi deschis cineva ochii unui orb din nastere.” (Ioan 9, 32). Tocmai aceasta evidenta descoperita în minunea vindecãrii ologului din nastere o invoca Apostolii pentru a-L propovãdui pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu înviat.
Faptul ca rezidirea omului prin învierea Mântuitorului Hristos - "primul nãscut din morti” (Col. 1, 18; Apoc. 1, 5) - si zidirea lui prin actul procreatiei stau împreuna în iconomia mântuirii ni-l arata si Sfântul Ioan Gura de Aur, când tâlcuieste versetul din Gen. 4, 25: "De aceea si mama, când a pus numele copilului, l-a pus cu multumire, ca n-a atribuit pruncul nãscut nici firii, nici puterii de nastere, ci puterii lui Dumnezeu. Cãci aceasta a desteptat si firea spre nastere. Si zice: "I-a pus lui numele Seth, zicând: Mi-a ridicat mie Dumnezeu alta samâta în locul lui Abel, pe care l-a omorât Cain.” Uita-te cat de precis este cuvântul. N-a spus: "Mi-a dat Dumnezeu”, ci "Mi-a ridicat”. Iatã ca aici, prin aceste cuvinte, ni se arata obscur semnele care prevestesc învierea. Cu alte cuvinte a grãit asa: "În locul celui mort, mi l-a ridicat pe acesta. Chiar dacã Abel a cãzut la pãmânt de mana fratelui sau si a murit, însã puterea lui Dumnezeu mi l-a ridicat pe acestea în locul celui cãzut.” Pentru ca nu era încã timpul învierii, Dumnezeu n-a ridicat pe cel cãzut, ci pe altul în locul aceluia. De aceea a si spus: "Mi-a ridicat Dumnezeu alta sãmânta în locul lui Abel, pe care l-a omorât Cain.” Ai vãzut întelepciunea femeii? Ai vãzut iubirea de oameni a Stãpânului? [..] Pe aceasta s-o imitam toti. Sa atribuim totul harului de sus! Chiar dacã firea lucreazã, insa nu prin puterea ei ci ascultând de porunca Creatorului.” (Omilii la Facere, în Scrieri. Partea întâia, PSB 21, p. 248)
Asadar venirea pe lume a omului nu stã într-o simplã putere de generare a firii, ci într-o interventie specificã a Celui ce a zidit-o si care lucreazã prin ea. Sfântul Ioan Gura de Aur revine cu insistenta asupra acestui adevãr revelat. Mai întâi, referindu-se la cuvintele Evei, mama tuturor celor vii: "Si a zis: "Am dobândit om prin Dumnezeu”. Vezi ca pedeapsa ce s-a dat a fãcut-o mai înteleaptã pe femeie? Cãci atribuie pruncul nãscut nu firii ci lui Dumnezeu, si îsi arata recunostiinta. Ai vãzut cum i s-a fãcut osânda temei de povãtuire? Cãci zice, "am dobândit om prin Dumnezeu”. Nu firea, zice, mi-a dãruit pruncul, ci harul cel de sus.” (Ibidem, p. 214)
Apoi, urmãrind istoria dramatica a obârsiei poporului iudeu prin împlinirea fãgãduintei fãcute de Dumnezeu lui Avraam, marele ierarh foloseste prilejul pentru a-i mustra pe sotii care îsi dispretuiesc sotiile sterile: "Unii ca acestia judeca usor si fãrã socoteala, când atribuie femeilor lor nasterea sau nenasterea de copii; nu-si dau seama ca totul se datoreazã Creatorului firii; ca nici unirea dintre bãrbat si femeie, nici altceva n-ar putea face nimic pentru nasterea de copii, dacã n-ar fi ajutorul mâinii celei de sus, care desteaptã firea spre nasterea de fii [...] Dupã cum noi, ii spune Sara lui Avraam, închidem si deschidem casa, tot asa face si Stãpânul firii; cu porunca Lui închide si iarãsi, când vrea, deschide si porunceste firii sa îndeplineascã lucrarea ei.” (Omilii la Facere, în Scrieri. Partea a doua, PSB 22, p. 52)
Doua generatii mai târziu, nasterea fiilor lui Israel apare în chip lãmurit ca o lucrare a providentei divine, ocazie pentru Sfântul Ioan Gura de Aur sa o reafirme: "”Si a deschis pântecele ei” (Gen. 29, 31) Din aceste cuvinte afla, iubite, ca Cel ce rânduieste totul este Creatorul universului; El trezeste firea spre nasterea de copii si ca fãrã ajutorul de sus nu-i de folos traiul împreuna al bãrbatului cu femeia. De aceea a spus Scriptura: "A deschis pântecele ei”, ca sa cunoastem ca Însusi Stãpânul a vrut ca Lia sa aibã copii, pentru ca sa-i mângâie tristetea. Dumnezeu este Cel ce plãsmuieste pruncii în pântece si le da viata, precum spune si David: "Tu m-ai alcãtuit din pântecele maicii mele” (Ps. 138, 12) Si iatã ca Dumnezeiasca Scriptura ne arata ca prin puterea Sa Creatorul firii a fãcut si una si alta: a deschis pântecele Liei, iar pe al Rahilei l-a închis. Dumnezeu lucreazã cu usurintã pe toate pentru ca e Stãpânul firii.” (Ibidem, p. 225)
Tâlcuirea Sfântului Ioan Gura de Aur nu este una arbitrara. El ne avertizeazã împotriva unor interpretãri care, pentru a-si dovedi propria întelepciune, ignora precizia cuvântului Scripturii: "Noi, însã, va rog, sa nu dam ascultare acestora, ci sa ne astupam urechile la glasul lor, sa dam crezare cuvintelor dumnezeiestii Scripturi, urmând spusele ei.” (Omilii la Facere. Partea întâia, p. 153-154). Care sunt spusele Sfintei Scripturi care ne pot lamuri în problematica noastrã si pe care avându-le în vedere Sfintii Pãrinti ne-au întãrit învãtãtura mântuitoare despre alcãtuirea de cãtre Dumnezeu a fiecãruia dintre noi? Dacã locurile scripturistice nu sunt prea multe, ele sunt cat se poate de limpezi si adevãrul lor delimiteazã granitele Bisericii, asa cum rezulta din slujba Tainei Botezului, în care trupul celui ce urmeazã a se boteza este uns cu untdelemn sfintit cu cuvintele Psalmului 118, 73: "Mâinile tale m-au fãcut si m-au zidit”. Iatã pe cele mai semnificative dintre ele:
"Mâinile Tale m-au plãmãdit si m-au fãcut, dupã aceasta schimbându-mã m-ai doborât. Adu-Ti aminte ca din lut m-ai plãmãdit si iarãsi în pãmânt mã vei întoarce. Au nu ca laptele m-ai muls si nu m-ai închegat ca pe cas? Cu piele si carne m-ai îmbrãcat, m-ai tesut din oase si din vine. Viata si mila mi-ai dat, si cercetarea Ta a pãzit duhul meu.” (Iov 10, 8-12) "
"Ca Tu ai zidit rãrunchii mei, Doamne, sprijinitu-m-ai din pântecele maicii mele. Mãrtusisi-mã-voi Tie, cãci cu înfricosare Te-ai fãcut minunat. Minunate sunt lucrurile Tale, si sufletul meu le cunoaste foarte. Nu s-au ascuns de la Tine oasele mele, pe care le-ai fãcut întru ascuns, si fiinta mea întru cele mai de jos ale pamatului. Cele nelucrate de mine le-au vãzut ochii Tai si si în cartea Ta toti se vor scrie.” (Psalmul 138, 13-16)
"Precum nici oasele în pântecele celei însãrcinate, asa nu vei cunoaste lucrurile lui Dumnezeu, pe toate cate le va face .” (Eclesiastul 11, 5)
"Asa zice Domnul Dumnezeu Cel ce te-a fãcut pe tine si te-a plãmãdit din pântece. Încã vei avea ajutor, nu te teme, sluga Mea Iacove si iubite Israele, pe care l-am ales.” (Isaia 44, 2; cf. 44, 24)
"Si eu sunt om muritor asemenea tuturor si din neamul celui dintâi plãsmuit; si în pântecele maicii s-a întocmit trup vreme de zece luni, întãrit în sânge din sãmantã bãrbãteasca si în somn de dulceata împreunându-se.” (Întelepciunea lui Solomon 7, 1-2)
"Nu stiu cum v-ati zãmislit în pântecele meu, nici nu v-am dat eu duh si viata si alcãtuirea fiecãruia n-am mestesugit-o eu. Ci Ziditorul lumii Cel ce a plãmãdit facerea omului [..], si duhul si viata vouã iarãsi cu mila vã va da, devreme ce acum va treceti cu vederea pentru legile Lui.” (2 Macabei 7, 22-23)
Doua întrebãri importante se pot ivi în mintea cititorului si, nelãmurite, pot deveni obiectii fata de cele de mai sus. Prima, este aceea dacã nu cumva numai primul om, Adam, este opera unei lucrãri speciale a lui Dumnezeu, pe când urmasii sãi sunt doar rezultatul unei lucrãri a firii, desigur în virtutea puterii date ei de Creator. În ce raport se afla, asadar, facerea primului om cu nasterea urmasilor sai? La aceasta întrebare avem la îndemâna rãspunsul Sfântului Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei:
"Iar dacã ar fi sa-i recunoastem celui dintâi zidit un privilegiu, ca fiind învrednicit de mana lui Dumnezeu, acesta e unul numai de cinste iar nu de fire. Cãci s-a fãcut din pãmânt ca si toti [ceilalti], iar mana care l-a plãmãdit cândva pe Adam aceeasi [e cea care] si acum si întotdeauna plãmãdeste si ii constituie pe cei care vin dupã el. Si Însusi Dumnezeu ii zice aceasta lui Ieremia, precum am mai spus: "Înainte de-a te plãmãdi tu în pântece te stiu” (Ier. 1, 5), si despre toti a grãit: "Toate acestea le-a fãcut mana Mea” (Isa. 66, 2); si iarãsi prin Isaia zice: "Asa grãieste Domnul Cel ce te-a izbãvit si te-a plãsmuit pe tine în pântece: Eu Domnul Cel ce sãvârseste toate, întins-am cerul singur si am întãrit pãmântul” (Isa. 44, 24). Cunoscând aceasta si David psalmodiazã: "Mâinile Tale m-au fãcut si m-au zidit” (Ps. 118, 73), iar cel ce grãieste în Isaia: "Astfel zice Domnul Cel ce M-a plãmãdit din pântece ca sa-I slujesc” (Isa. 49, 5) aceleasi întelege. Deci, dupã fire nu se deosebeste de noi cu nimic, desi premerge în timp, devreme ce cu totii am fost constituiti si am fost ziditi de aceeasi mana.” (Despre Sinodul de la Niceea, Patrologia Greaca ....)
Se poate ridica acum o a doua întrebare. Care mai este atunci rostul si rolul pãrintilor? Nu numai ca învãtãtura noastrã de credinta nu ii pune în umbra si nu le micsoreazã aportul, ci dimpotrivã, doar ea ii arata pe pãrinti în autentica lor demnitate, aceea de sãvârsitori ai "tainei creatiei omului”, taina pe care "omul civilizat” de astãzi n-o mai întelege si n-o mai recunoaste, spre propria lui nenorocire. Referindu-se tocmai la acest temei al poruncii cinstirii pãrintilor, Sfântul Chiril al Alexandriei ne spune: "Asadar, dupã ce am pus mai întâi ca o temelie necesara cunostinta dreapta despre Dumnezeu si le-a înrãdãcinat stiinta despre Datatorul Legii, coboarã la cele omenesti si înfãtiseaza îndatã ca vecin si unit cu respectul fata de Dumnezeu, pe cel fata de tata si de mama, prin care am fost adusi, la porunca lui Dumnezeu, la fiinta si existenta, tinând, asa-zicând, al doilea loc dupã Creatorul. Cãci firea modeleazã în sine pe cel ce se naste prin porunca dumnezeiasca, printr-o lucrare neînvãtatã, imitând slava Creatorului. Si precum Dumnezeu e începutul si obârsia tuturor, ca Fãcãtor si Creator, asa si fiecare dintre cei ridicati la stiinta de nãscãtori este ca o rãdãcina a nasterii copilului ca nãscut din sine si ca un izvor al trecerii lui în existenta. Asadar, slujba tatãlui si a mamei spre aducerea la existenta a tuturor celor de pe pãmânt este un chip al Creatorului tuturor.” (Închinarea si slujirea în duh si adevãr, în Scrieri. Partea întâia, PSB 38, p. 237)
În scrierile altui "dascãl al lumii si ierarh”, Sfântul Vasile cel Mare, aflãm subliniate atât contributia lui Dumnezeu, cât si cea a pãrintilor, într-un mod la care se cuvine sa luãm aminte. Pe de-o parte, Sfântul Vasile pune în evidenta contributia divina: "Acesta este omul: intelect legat într-un trup folositor si potrivit. Acesta este plãsmuit în sânurile materne de cãtre Prea Înteleptul Mester al tuturor. Acesta în vremea durerilor nasterii merge spre lumina din acele cãmãri de nuntã întunecoase.” (Despre a nu ne lipi de cele lumesti, în Scrieri. Partea întâia, PSB 17, p. 557). Desigur, "acesta” nu poate fi decât omul întreg, suflet (identificat aici cu intelectul) si trup, unite într-o însotire nuptialã, si nu doar sufletul sau doar trupul. În alta parte însã, pare a atribui lui Dumnezeu mai mult sufletul, iar pãrintilor mai mult trupul, cum face când se adreseazã unui tata: "Cãci socot cã este drept sa-i ceri ascultare în celelalte; cãci, în privinta trupului, ti se supune atât prin legea firii, cat si prin cea civila dupã care vietuim. Sufletul însã, provine dintr-o obârsie mai dumnezeiasca si se cade sa fie îndatorat altei autoritãti.” (Epistola 276, în Scrieri. Partea a treia, PSB 12, p. 562) Trebuie sa întelegem aici ca Dumnezeu si omul nu stau pe acelasi plan în sinergia procreatiei. Sufletul vine doar de la Dumnezeu; dar în privinta trupului, pãrintii sunt înãltati la conlucrarea cu Creatorul, asa cum il face Sfântul Vasile pe Dreptul Iov sa afirme: "El este Plãmãditorul neamului meu, iar eu o unealta!” (Despre a nu ne lipi .., p. 526-527)
Este o caracteristica a stilului Sfântului Vasile aceea de a înfãtisa când una, când cealaltã dintre cele doua lucrãri. De pilda, arãtând începutul alcãtuirii omului, spune: "Natura face întâi inima; inima ia de la natura structura sa în raport cu fiinta pe care are s-o alcãtuiascã, pentru ca trupul se tese împrejurul inimii, potrivit legilor proprii care stau la temelia diferitelor forme si mãrimi ale finitelor.”(Omilie la Psalmul I, în Scrieri. Partea întâia, p. 185) Însã, iarãsi, lucrarea naturii este opera proprie a lui Dumnezeu: "Asa de bine priveste Dumnezeu pe fiecare, ca priveste inimile pe care Însusi le-a plãsmuit fãrã vreun amestec de rãutate. Ca simpla a plãsmuit Dumnezeu, Creatorul oamenilor, inima lor, ca sa pãstreze în ea chipul lui Dumnezeu.” (Omilie la Psalmul XXXII, ibidem, p. 257)
Considerarea inimii ca organ central e fiintei umane nu este întâmplãtoare. Desigur, din punct de vedere strict biologic, inima nu este singurul organ vital (de altfel, capul, rinichii si chiar oasele ocupa un loc nu mai putin important în "anatomia duhovniceasca” a Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii). Altul e sensul acestui cardiocentrism. Inima reprezintã prin excelenta unitatea trupeascã-sufeteascã a fãpturii umane. Sufletul dat de Dumnezeu si trupul plãmãdit prin lucrarea firii vin în existenta împreuna si rãmân în vesnicie în providenta divina si în unitatea lor personala. Suntem persoane întrucât suntem în providenta lui Dumnezeu cu trup si suflet, de la începutul existentei noastre pana în eonul nesfârsitei îndumnezeiri pentru care ne-a hãrãzit Creatorul.
Dacã era cumva de înteles absenta din catehismele si manualele noastre de dogmatica sau morala dinainte de 1989 a acestei învãtãturi de credintã fundamentale, absenta ei astãzi trãdeazã o neglijenta greu de scuzat. Ea lipseste si din catehezele sau predicile prin care ierarhii si preotii îsi exercita slujirea învãtãtoreasca, iar urmãrile sunt, vai, pe cat de tragice, pe atât de usor de constatat. Se poate pune întrebarea când si de la cine ar trebui sa învete credinciosii acest capitol al dreptei credinte? Asa cum am putut constata, el exista în Sfânta Scriptura, în scrierile Sfintilor Pãrinti si chiar în cântãrile sfintelor slujbe. Dar oare e suficient sa contam numai pe râvna lor autodidacticã? Sa rãmânã oare numai o "tema pentru acasã”? Realitãtile înconjurãtoare ne pretind, cred, altceva.
[1] "Postul pazeste pruncii, face curat pe tanar, umple de vrednicie pe batran [...] Postul este pentru femei podoaba cea mai potrivita; frau pentru oamenii in floarea varstei, talismanul casniciei, pazitorul fecioriei. Asa sunt binefacerile pe care le aduce postul in fecare casa.” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a II-a despre post, in Scrieri.Prtea intaia, PSB 17, EIBMBOR, Bucuresti 1986, p. 361)
[2]Restul metodelor fie nu au eficienta dorita, fie o au numai cu pretul mutilarii firii.
