Denumirile insirate pana aici sunt raspandite, cu adaptari fonetice specifice fiecarei limbi, in mai toata lumea crestina. Ele sunt prioritare si la noi, atat in limba literara, cat si in limbajul bisericesc. Limba populara si diferitele graiuri locale ne ofera insa o puzderie de alte denumiri ale diavolului - unele folosite inca, altele iesite aproape complet din uzul curent, dar nu mai putin revelatoare pentru semnificatul pe care-l urmarim.
Un foarte raspandit nume popular romanesc al diavolului este NAIBA, astazi formula generica si evaziva, tinzand spre contexte interjectionale („La naiba!", „Pe naiba!", „Ce naiba!" etc., la paritate cu mai crudele „La dracu’!", „Pe dracu’!", „Ce dracu’!"). Dupa unii, ar proveni din sintagma „N-aiba parte de noi!", echivalenta cu „Uciga-l (bata-l) crucea (toaca)!" - expresie lingvistica automatizata a „lepadarii de rau", mod evaziv de profilaxie mistico-magica (cu o doar vaga asumare de ordin moral). Dupa altii, am avea de-a face cu un cuvant de origine araba, ajuns la noi pe filiera turceasca: naibe, cu sensul de „nefericire, ghinion". Diavolul - Naiba - este prin excelenta cel ce aduce nefericirea sau ghinionul, forme curente de insatisfactie existentiala. Altminteri, la mahomedani, Satan (Shaitan) - numit uneori Iblis (pare-se de la oublissa, „a nu astepta nimic [de la Dumnezeu]") - are un rol mult mai sters decat in traditia iudeo-crestina: desi supranumit Trufasul (dupa culpa sa originara), manios pe Allah si gelos pe om, in Coran el isi marturiseste singur neputinta („Nu am nici o putere asupra voastra"), ceea ce seamana mai degraba cu unul dintre siretlicurile sale... Dar sa ne intoarcem la dracii nostri. Din teama mai mult sau mai putin superstitioasa de a-l numi direct pe diavol au iesit o multime de denumiri ocolite, aluzive, din speta eufemismului, parte traduse sau calchiate (refacute in romaneste dupa un model strain), parte create independent inlauntrul limbii noastre: POTRIVNICUL, VRAJMASUL, AFURISITUL, BLESTEMATUL, VICLEANUL, INSELATORUL, AMAGITORUL, ISPITITORUL, IMPIELITATUL (de la expresia comuna de „drac impielitat", ceea ce va sa zica: „intrat in pielea cuiva", in-trupat), CEL RAU, CEL DE PE COMOARA (ispita bogatiei pamantesti, opus al „comorilor" nestricacioase adunate in ceruri, conform indemnului evanghelic - cf. Matei 6, 19-20), NEGRILA, MURGILA, INTUNECATUL, CEL CU COARNE (uneori CORNEA, CORNILA sau INCORNORATUL), CODILA, INCODATUL sau CODARCEA (de pus in legatura si cu expresia „a-si baga dracul coa da" sau cu proverbul „Dracul, cand n-are ce face, isi cantareste coada", fiind cu atat mai curios ca-n anumite traditii slave invecinate dracul... nu are coada!), CELALALT (opusul negativ al omului sau al ingerului bun, cu accent direct pe ideea de non-identitate), NEPRIETENUL sau NEFARTATUL (ne-fratele, negatia prin excelenta a infratirii, spre deosebire de Dumnezeu, patronul absolut al iubirii fratesti, numit uneori chiar Fartatul, Fratele). Pentru ca „nu se mai potoleste" sa-si teasa itele, i s-a spus si NEOGOITUL (expresie a dinamismului negatiei): dracul e mereu „in priza", nu doarme niciodata (vezi si metafora proxima a „viermelui neadormit"), nu se cruta nici pe sine, nu-i cruta nici pe ceilalti.
Urat ca dracu’! Il mai auzim frecvent denumit SPURCATUL sau NECURATUL (posibila antiteza a Fecioarei Maria, Preacurata). Necuratia sau impuritatea este, de altfel, chiar teologic vorbind, un atribut de capatai al diavolului: „Diavolul este spirit necurat; el este bun ca spirit si rau ca necurat; este spirit prin natura lui, dar necurat prin pacat; din aceste doua insusiri, pe una o are de la Dumnezeu, iar pe a doua de la el insusi" (Fericitul Augustin).
Altfel spus, Dumnezeu l-a facut pe diavol bun si curat, ca pe toate celelalte fapturi spirituale din lumea nevazuta, dar acesta a ales prin el insusi raul si necuratia, carora a si ajuns sa le devina icoana („rau/urat/murdar ca dracul"). Indepartat esential de Dumnezeu si opus sistematic Acestuia, el umbla sa piarda faptura „vazuta", exploatandu-i abil slabiciunile, de unde calificativul biblic de „uraciune a pustiirii" (cf. Matei 24, 15), precum si reprezentarile lui preponderent zoomorfice (culminand cu imaginea sincretica a Fiarei apocaliptice - un soi de golem demonic in slujba „balaurului rosu" ce „se cheama diavol si satana": „Si am vazut ridicandu-se din mare o fiara care avea zece coarne si sapte capete, si pe coarnele ei zece cununi imparatesti, si pe capetele ei: nume de hula. Si fiara pe care am vazut-o era asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ei ca o gura de leu. Si balaurul i-a dat ei puterea lui..." - Apocalipsa 13, 1-2), modalitate de a sugera nu numai ne-divinul, dar si ne-umanul, alteritatea terifianta si grotesca, animalicul, bestialul (ca in imaginea „Marelui Tap" al ritualului sabatic, ce patroneaza, in traditia occidentala, conclavul vrajitoarelor din noaptea de Sf. Walpurgia - 30 aprilie spre 1 mai). Unul dintre numele demonice din Biblie este si Behemot, care inseamna chiar „bestie", avand ca model hipopotamul - animal masiv-monstruos, pe care vechii egipteni il considerau sacru, dar demoniac; in Iov (cap. 40-41) este descris ca o salbaticiune infricosatoare, asociata fabulosului Leviathan (dincolo de contextul biblic, numele evreiesc al crocodilului). Scepticul Georges Minois (autor care crede ca „Diavolul este un mit caruia i-a trecut timpul", dar catadicseste sa-i dedice un studiu persiflant, tradus si in romaneste) citeaza si aceasta viziune „suprarealista" a diavolului, iesita de sub pana unui medieval tarziu (Maldonado, 1580), dar anticipand parca genul actual al monstrilor robotizati (in care se amesteca deconcertant, pe linia imaginarului terifiant, monstrul arhaic, diavolul crestin, golemul iudaic si androidul anglo-american): „Un animal cu adevarat inspaimantator, atat prin marimea exagerata a corpului sau, cat si prin cruzimea sa; forta ii sta in sale, iar virtutea in buric [?]; coada lui, incordata, arata ca un cedru, nervii genitali sunt contractati, oasele ii sunt ca niste tevi, iar cartilajele ca niste lame de fier... Coltii sai inspira teama, corpul sau parca ar fi din metal, plin de solzi asezati unul peste altul..."
Razvan CODRESCU
Lumea credintei, anul II, nr 4(9)
VI. CUVANTUL CARE NE FERESTE In loc de „Piei, drace!"
Uneori, expresii intregi, cu vadit caracter apotropaic (adica de aparare preventiva impotriva duhurilor rele), au devenit, cu timpul, nume eufemistice ale diavolului: BATA-L CRUCEA (crucea - simbolul central al crestinismului - este considerata a avea si cel mai puternic efect asupra dracului si a lucrarilor lui, credinta reflectata si-n binecunoscuta rugaciune ortodoxa a Sfintei Cruci; numai tamaia pare sa o concureze in viziunea populara romaneasca, fiind binecunoscuta expresia „a fugi ca dracul de tamaie"; crucea il arde si il alunga pe diavol, ba chiar il face, metaforic vorbind, „sa crape in patru") sau UCIGA-L TOACA (toaca aduce aminte de chemarea la slujba si la rugaciune, de ordinea sacra a „ceasurilor" zilei si ale noptii, de veghea care nu se lasa pe tanjeala, evocand disciplina, curatia si forta duhovniceasca a vietii manastiresti traditionale). Foarte interesanta este expresia - devenita si ea denominativa - DUCA-SE PE PUSTII, ce exprima ideea indepartarii raului de oameni, deci anularea ratiunii insesi de a fi a diavolului, care se vrea cat mai „impielitat", intrat in om sau macar in animale (ca in vestitul episod cu demonii scosi dintr-un om posedat si trimisi, la cerere, intr-o turma de porci - loc evanghelic pe care Dostoievski l-a ales ca motto al romanului sau Demonii sau Posedatii: „Iar acolo era o turma mare de porci, care pasteau pe munte. Si L-au rugat sa le ingaduie lor sa intre in porci; si le-a ingaduit. Si iesind demonii din om, au intrat in porci, iar turma s-a repezit de pe povarnis in lac si s-a inecat. Iar pastorii, vazand ce s-a intamplat, au fugit si au dat de veste in cetate si prin colibe. Atunci locuitorii au iesit sa vada ce a fost si au venit la Iisus si au gasit pe omul din care iesisera demonii, imbracat si cu minte, sezand jos, la picioarele lui Iisus, si s-au infricosat. Si cei ce vazusera le-au spus cum a fost mantuit demonizatul" - Luca 8, 32-37).
Mai ales in timpul exorcizarilor, demonii intra in panica si formuleaza cererea de a nu fi lasati „pe pustii", adica „ne-impielitati", marginalizati, nefunctionali: „Si strigand cu glas puternic, [demonul, prin gura celui posedat] a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preainalt? Te jur pe Dumnezeu sa nu ma chinuiesti. Caci [Iisus] ii zicea: Iesi, duh necurat, din omul acesta! Si l-a intrebat: Care iti este numele? Legiune este numele meu, caci suntem multi. Si Il rugau mult sa nu-i trimita afara din acel tinut" (Marcu 5, 7-10; subl. n.).
Dracul nu-i chiar de capul lui
In legatura cu cele de mai sus, in afara de invatatura ca raul actioneaza uneori prin entitati conjugate („legiuni" demonice), adevar ce pare conservat si-n anumite expresii curente („i-au venit dracii", „l-au apucat toti dracii", „are draci pe el" etc.), mai trebuie retinut ca dracul nu are puterea de a intra in cineva dupa bunul sau plac, ci numai trimis sau chemat (cu voie sau fara voie). Se spune ca Dumnezeu nu-i lasa pe diavoli sa actioneze in lume peste puterea de rezistenta a oamenilor („Dumnezeu nu-i da omului mai mult decat poate duce", ne incredinteaza intelepciunea populara), nici nu le ingaduie sa se atinga de libertatea interioara a acestora, ca in cazul biblic al lui Iov (cu „pariul" dintre Dumnezeu si diavol, reluat si prelucrat abil de Goethe la inceputul lui Faust, in vestitul „Prolog in cer", versurile 293-345): „Atunci Domnul zise catre Satan: Iata, tot ce are el este in puterea ta; numai asupra lui [a sufletului sau liber - n. n.] sa nu intinzi mana ta" (Iov 1, 12). Prin urmare, diavolul ispiteste, dar nu poate sa sileasca; poate cere consimtamantul, dar nu poate constrange. De aceea „omul nazdravan", dupa o vorba a lui C. Noica, ii poate veni dracului de hac, cum se si intampla uneori in folclorul nostru (Pacala, Ivan Turbinca etc.). Dar asupra acestui aspect voi reveni, cu rezervele cuvenite. S-ar zice ca, in principiu, persoana umana este responsabila de orice rau de care este atinsa, de orice slabiciune pe care o vadeste. Totusi nu se pot trage concluzii absolute. Iata, de pilda, un loc evanghelic ce contrazice (ca si nenorocirea cazuta pe capul lui Iov) teoria generala a responsabilitatii: „Si trecand Iisus, a vazut un om orb din nastere, iar ucenicii Lui L-au intrebat, zicand: Invatatorule, cine a pacatuit, acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb? Iisus a raspuns: Nici el n-a pacatuit, nici parintii lui, ci ca sa se arate in el lucrurile lui Dumnezeu" (Ioan 9, 1-3; subl. n.). Asa cum un rau fizic poate fi purtat fara vreo vina (directa sau indirecta), tot asa se poate intampla si cu un rau sufletesc sau cu o forma de posesie. Sunt in economia fiintei noastre taine ce poarta in ele un rost sau o dreptate numai de Dumnezeu stiute.
Prin urmare, se poate spune ca „ratiunile" prezentei raului difera de la caz la caz, uneori fiind imputabile omului, alteori nu. (Va urma )
Razvan CODRESCU
Lumea credintei, anul II, nr 5(10)
VII. DRACUL LUAT PESTE PICIOR
„As plange, dar nu pot de ras!"
Mai exista la noi si o seama de nume populare burlesti ale diavolului, fie izvodite ca atare, fie capatand cu timpul o astfel de nuanta (prin demitologizare culturala): o data mai mult, omul isi ia o distanta ironica fata de rau, in tentativa sa de a-l domina. Intr-o carte aparuta acum cativa ani (Teodor Baconsky, Rasul Patriarhilor. O antropologie a deriziunii in patristica rasariteana, Ed. Anastasia, Buc., 1996), autorul dedica un subcapitol „rasului exorcizant", atingand in treacat (pp. 230-231) si problema „demonologiei folclorice" rasaritene, cu referire predilecta la folclorul romanesc. Este evocat acolo cazul lui Danila Prepeleac din basmul omonim al lui Creanga („Toate farsele celui rau sunt dejucate cu ajutorul unui umor savuros, victoria fiind de fiecare data marcata prin hohote de ras") si numele demonic de Aghiuta ( „Aceeasi familiaritate cu diavolul - traducand in termeni de religiozitate populara paradigmele ethosului monahal primitiv - se exprima si prin poreclele atribuite celui rau: de exemplu, Aghiuta - porecla aproape afectuoasa a diavolului - nu este decat diminutivul grecescului hagios, ceea ce dovedeste din nou omogenitatea sistemului metafizic crestin, care integreaza orice fiinta intr-o unica iconomie mantuitoare").
Nu intotdeauna etimologia denumirilor de acest soi este la fel de clara: spre deosebire de AGHIUTA, MICUTA (MICUTUL), CATANUTA („soldatelul" Iadului), denumiri destul de frecvente precum NICHIPERCEA (uneori: MICHIPERCEA), MICHIDUTA (mai rar: NICHIDUTA), SARSAILA (cu variante arhaice regionale precum SARSAN, SARSAOR/SARSAOROAICA!) sunt mai greu reductibile la un etimon, daca nu cumva avem de-a face cu pure fantezii de limbaj. Alte cateva au insa etimologii interesante si pline de semnificatie.
Scaraotchi si Irodiadele
Receptat azi ca burlesc, cunoscutul SCARAOTCHI (varianta: SCARAOSCHI), atat de frecvent in basmele, legendele si snoavele romanesti, trecand cel mai adesea drept capetenie a dracilor, provine etimologic din sl. Iskariotski, care nu este altceva decat cognomenul lui Iuda (Iscarioteanul), vanzatorul de Dumnezeu. Avand in vedere ca Iuda reprezinta intruchiparea suprema a pacatului omenesc, nu-i de mirare ca acest cognomen a devenit nume diabolic. Stim ca in Infernul dantesc lui Iuda ii este harazit chinul cel mai cumplit: sa fie sfasiat cu ghearele si mestecat fara incetare intre coltii lui Lucifer („Acesta-aici, ce chin mai mare-ndura,/ e Iuda - zise domnul meu - si zace/ cu trupu-afara si cu capu-n gura" - XXXIV, 61-63). Diavolul a intrat in Iuda si l-a manat spre nebunia vanzarii, dar Iuda nu e mai putin responsabil, caci, asa cum am vazut, dracul nu poate intra in oricine si oricum, iar Iisus Insusi a formulat verdictul in acest caz: „Ca Fiul Omului merge precum este scris despre El; dar vai de omul acela prin care este vandut Fiul Omului!" (Matei 26, 24; Marcu 14, 21), adaugand indata: „Bine era de omul acela daca nu s-ar fi nascut". Vanzatorul insusi a simtit aceasta uriasa raspundere, dar, in intunecarea lui, a crezut ca poate spala un pacat cu alt pacat (pacatul tradarii/vanzarii cu cel al sinuciderii/spanzurarii). Pentru constiinta populara, Iuda si diavolul ce-a intrat in el par sa fi devenit una...
Mai exista, de altfel, si alte cazuri de personaje biblice profund negative asimilate folcloric demonului insusi. Unul e Irod, ucigasul pruncilor; in unele descantece, Irodul si Irodita (confuzie cu celalalt Irod, insotit cu sangeroasa Irodiada?) apar ca pereche de duhuri malefice. Alta e Irodiada insasi, multiplicata mitologic: Irodiadele, numite si Aripile Satanei. „Irodiadele (fiicele corupte ale lui Irod), noua la numar, apar ca duhuri diabolice, opuse serafimilor, cu care Satana se ridica in lume ca un vartej napraznic" (Romulus Vulcanescu, Mitologie romana, Ed. Academiei, Buc., 1985, p. 314).
Mai in gluma, mai in serios...
TARTORUL (cu variante mai vechi, pastrate doar regional: TARTARUL, TARTARUL, TARTORELE), de unde si denumirea sugubeata TARTACOT (amintind de Barba-Cot, piticul nastrusnic din basmele noastre), este pus in legatura cu grecescul Tártaros - numele locului cel mai adanc din Hades, unde erau chinuiti, conform mitologiei clasice, dusmanii personali ai zeilor. La noi ar fi ajuns prin sl. tartaru. Modificarea vocalismului s-ar putea datora, dupa Al. Cioranescu, unei analogii cu „martor". S-a propus si o posibila deformare din „tatar" (tatar) si chiar „tatarca" (tataroaica), ceea ce pare o ipoteza ceva mai subreda. (De observat ca, probabil dupa modelul diavol-diavolita, a aparut si perechea tartor-tartorita; astfel de perechi demonice - ce nu pot fi insa identificate intotdeauna cu diavolul propriu-zis - apar destul de des, mai cu seama in limbajul descantecelor; ne-am intalnit mai sus cu irod-irodita, insa s-ar mai putea adauga idol-idoloaica sau - printr-o inversare amuzanta a genurilor - iuda-iudoiul!). Anca Irina Ionescu (Lingvistica si mitologie, Ed. Litera, Buc.,1978, p. 108) sustine ca, de fapt, „tartor" nu provine din sl. tartaru, ci din bg. tartor, explicandu-se astfel mai lesne atat forma, cat si intelesul cuvantului romanesc. Esentiala ramane, pentru tema urmarita aici, mentinerea in sfera semantica a infernului. Tartorul, identificat cel mai adesea cu stapanul suprem al iadului (numit uneori si „Tartorul cel mare"), a ajuns, cu timpul, sa denumeasca o persoana care - asemenea diavolului in genere - obisnuieste sa-i terorizeze pe altii: „tartor(e)", „tartorita". (Va urma)
Razvan CODRESCU Lumea credintei, anul II, nr 6(11)
