Una din controversele dintre neoprotestanti si ortodocsi în materie de închinare adusã lui Dumnezeu este legatã de cinstirea icoanelor. Aceastã practicã, împreunã cu alte gesturi ale ortodocsilor, sunt contestate de neoprotestanti, care considerã cã ele sunt neconforme cu Scriptura. În viziunea lor, aceste lucruri tin de Sfânta Traditie care ar fi fost adãugatã de ortodocsi la Biblie si deci ar trebui respinse.
Cu totii stim din Biblie cã Dumnezeu nu priveste atât la gesturile exterioare, cât la inima omului. Mântuitorul vorbeste în multe locuri despre un anumit contrast dintre o închinare exterioarã pioasã si o inimã care e departe de Dumnezeu. În acelasi timp, o închinare exterioarã adevãratã îsi are originea în inima omului. În articolul de fatã doresc sã prezint câteva exemple biblice a ceea ce reprezintã în esentã o închinare în spirit ortodox.
"Si iatã o femeie cu scurgere de sânge de doisprezece ani, apropiindu-se de El pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui. Cãci zicea în gândul ei: Numai sã mã ating de haina Lui si mã voi face sãnãtoasã; Iar Iisus, întorcându-se si vãzând-o, i-a zis: Îndrãzneste, fiicã, credinta ta te-a mântuit. Si s-a tãmãduit femeia din ceasul acela.” (Mat. 9:20-22)
În acest prim exemplu Îl avem pe Mântuitor înconjurat de o multime pestritã de ucenici, oameni cucernici si curiosi. Printre ei, o femeie singurã, cu o afectiune ce dura de multi ani, încerca sã-si facã lor. Ceea ce o motiva pe ea era credinta cã dacã se va atinge de haina acelui om despre care se stia cã fãcea minuni, se va vindeca. Trebuie observat cã femeia nu era din rândul ucenicilor, deci nu stia foarte multe despre Iisus asa cum stiau de exemplu apostolii. În plus, afectiunea ei probabil cã nici nu îi permitea sã se deplaseze foarte mult, deci informatiile ei despre Mântuitor erau numai din auzite. Dacã ar fi încercat sã-i întrebe mai întâi pe ucenici despre posibilitatea de a se va vindeca prin atingerea hainei Lui, acestia i-ar fi dat mai degrabã un rãspuns negativ. Pânã atunci Mântuitorul fãcuse El însusi minunile, în deplinã cunostintã de cauzã. Femeia a ales însã sã meargã dupã credinta ei simplã si astfel s-a vindecat. Încercând sã translatãm controversa dintre neoprotestanti si ortodocsi în acel cadru biblic, i-am avea pe primii studiind modelele biblice ale vindecãrilor fãcute de Mântuitor. Dacã femeia i-ar întreba pe acestia dacã s-ar putea vindeca prin atingerea hainei lui Iisus, acestia i-ar rãspunde cã nu, pentru cã asa ceva nu e "biblic”, nu e potrivit cu ce s-a scris pânã atunci. Astfel, femeia care tindea sã actioneze potrivit cu inima ei ar fi fost opritã din drum pe aceste considerente legate de ce e biblic sau nu sau, de ce e scris sau nu.
"Si iatã era în cetate o femeie pãcãtoasã si, aflând cã [Mântuitorul] sade la masã în casa fariseului, a adus un vas de alabastru cu mir. Si stând la spate lângã picioarele Lui, plângând a început sã ude cu lacrimi picioarele Lui si cu pãrul capului ei le stergea. Si sãruta picioarele Lui si le ungea cu mir.” (Luca 7:37-38)
Îl avem aici pe Mântuitor într-un cadru mai omogen si totodatã mai elevat. În casa fariseului, El stã la masã cu persoane cu o anumitã educatie religioasã, cu cunoscãtori ai legii, persoane care cunosteau bine ce e "biblic” si ce nu. Femeia pãcãtoasã pãtrunde în casa fariseului, aducând cu ea un vas cu mir, Îl cautã pe Mântuitor si când Îl gãseste, începe sã-I plângã la picioare si sã-I ungã picioarele cu mir. Revoltati, ucenicii dezaprobã gestul ei, considerând cã valorificarea mirului si împãrtirea banilor la sãraci ar fi reprezentat o utilizare mai bunã a mirului. Iisus ia apãrarea femeii, explicându-le semnificatia gestului ei. Desigur, în actiunea ei, femeia nu fusese motivatã de o astfel de explicatie, cât de durerea din inima ei la întelegerea propriei stãri de pãcãtosenie. Ea se aruncã la picioarele Mântuitorului dintr-un adânc sentiment de pocãintã si I se închinã în felul ei prin gestul ungerii cu mir. Un asemenea lucru nu mai fusese întâlnit nici în practicã, nici în Scripturi. Dacã facem aceeasi translatie ca în exemplu de mai sus, neoprotestantii ar fi iarãsi îndreptãtiti sã o opreascã pe femeie, acuzând cã gestul ei nu e "biblic”. În esentã, în aceastã relatare din Scripturã, Mântuitorul reprezintã viziunea ortodoxã asupra închinãrii, iar ucenicii pe cea neoprotestantã.
"Din ce în ce se adãugau cei care credeau în Domnul, multime de bãrbati si de femei, încât scoteau pe cei bolnavi în ulite si-i puneau pe paturi si pe tãrgi, ca venind Petru, mãcar umbra lui sã umbreascã pe vreunul dintre ei.” (Fapte 5:14-15)
În acest exemplu avem deja ceva ce ar putea foarte usor fi catalogat de unii ca fiind magie sau ocult. Dorinta oamenilor dupã vindecare era atât de mare, încât se depãsiserã de mult limitele a ceea ce era scris pânã la acea datã si a experientelor anterioare, lumea ajungând sã creadã cã si cele mai mici apropieri de Apostoli i-ar putea vindeca. Important aici este nu atât comportamentul multimii, cât faptul cã avem de-a face cu o credintã si nu cu o credulitate, relatarea existând în Scripturã tocmai pentru cã oamenii se vindecau si pe aceastã cale. Erau oare gesturile multimii justificate cumva de Scripturã? Îi învãtase Mântuitorul asa ceva? Sigur cã nu, dar ca si în exemplele de mai sus, litera scrisã nu putea opri credinta din inima oamenilor. De altfel, litera fiind moartã, ea nu putea si nici nu poate da viata de care au oamenii nevoie.
"Dumnezeu fãcea prin mâinile lui Pavel minuni nemaiîntâlnite, încât si peste cei ce erau bolnavi se puneau stergare si sorturi purtate de Pavel, si bolile se depãrtau de ei, iar duhurile cele rele ieseau din ei.” (Fapte 19:11-12)
Pasajul acesta contine, asemenea celui anterior, o practicã insolitã, pãstratã însã în Biserica Ortodoxã. În timpul Sfintei Liturghii, oamenii obisnuiesc sã astearnã pe jos diferite obiecte vestimentare astfel ca preotul, considerat urmas al Apostolilor, sã pãseascã peste ele. Cei care au credintã în puterea lui Dumnezeu la lucru prin intermediul preotilor se folosesc într-un mod miraculos de aceste obiecte.
Avem în aceste fragmente din Scripturã patru exemple în care oamenii au o credintã simplã în puterea lui Dumnezeu si se închinã lui Dumnezeu printr-un gest pornit din inimã. Înainte de ei nu existau modele si nici indicii pentru asemenea forme. Cu sigurantã ele ar fi dezaprobate astãzi dacã nu ar fi însãsi Scriptura care sã le valideze. Ideea care stã la baza lor si a întregii închinãri din Biserica Ortodoxã este aceea cã omul este liber sã se închine potrivit cu pornirea din inimã. Trebuie stiut cã multe gesturi din închinarea ortodoxã, cum ar fi sãrutatul icoanelor, nu sunt porunci, ci libertãti. Nu trebuie oprit omul sã-si exprime iubirea de Dumnezeu si nici fortat sã si-o modeleze dupã "exegeze biblice”. Femeia cu scurgerea de sânge nu cunostea teologie, însã avea acea credintã simplã care mutã muntii. Este un sacrilegiu sã îi vorbesti unui astfel de om despre cum sã se închine lui Dumnezeu.
O legendã veche spune cã pe o insulã din întinsul mãrii erau o mânã de oameni, crestini de religie. La malul insulei trage o corabie având la bord si niste preoti. Întrebati de acestia cum se închinã lui Dumnezeu, localnicii rãspund cã ei ridicã mâinile în sus si spun "Doamne, miluieste”. Nu stiau nici crezul si nici Tatãl Nostru. Preotii de pe corabie îi învatã aceste lucruri si apoi pleacã mai departe cu corabia. La un moment dat, când corabia era mai departe de mal, unul din localnici începe sã strige: "Pãrinte, pãrinte, ce venea dupã ‘Facã-se voia Ta’?” Neauzind rãspunsul, localnicul cu pricina începe sã alerge pe apã spre corabie. La vederea acestei minuni, preotii renuntã la a-i mai educa pe localnici, spunându-le sã se roage asa cum stiau ei mai bine.
Intentia teologilor neoprotestanti de a impune oamenilor anumite forme de închinare, delimitate rece de mintea umanã, este aproape o crimã împotriva dragostei. Nu o poti opri pe mamã sã sãrute fotografia fiului plecat departe si nici pe fiicã sã sãrute fotografia mamei decedate. Închinându-se în fata icoanei, crestinul ortodox se închinã lui Dumnezeu potrivit cu chemarea din inima lui. La fel, un lucru apartinut unei persoane duhovnicesti care a decedat, este pãstrat cu grijã peste ani. În fata unor astfel de gesturi, Mântuitorul stie cã ele sunt o slavã adusã lui Dumnezeu pentru lucrarea Lui în oameni, o închinare adresatã lui Dumnezeu.
Este superficial sã-i multumesc unui om care mi-a fãcut un serviciu important spunându-i un ‘Mersi’ din vârful buzelor. Un ‘Multumesc mult’, însotit eventual de o strângere de mânã si un zâmbet sincer, sunt mult mai credibile. În ceea ce-L priveste pe Dumnezeu, o închinare limitatã doar la a spune cu buzele ‘Te iubesc, Doamne’ si a cânta cântãri într-un cadru ambiant au, la nivelul inimii, prea putine în comun cu gesturile adânci ale persoanelor din fragmentele biblice de mai sus. Închinarea din cultele neoprotestante poate crea o anume conditionare psihologicã ce tine de carne, o încãlzire a sângelui, însã ea nu are un miez duhovnicesc. O închinare cu gura poate suna foarte frumos, dar smerirea si inima cu care sã mã arunc la picioarele Mântuitorului pot lipsi cu desãvârsire.
Închinarea din Biserica Ortodoxã este o închinare liberã. Cultele neoprotestante vorbesc mult despre libertatea pe care o oferã ele omului, comparativ cu "formalismul” din Biserica Ortodoxã. Dupã ce m-am întors în Biserica Ortodoxã, mi-am dat seama cã numai aici sunt liber sã-mi exprim iubirea fatã de Dumnezeu asa cum îmi dicteazã inima. Cum as putea oare sã alerg spre Domnul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, spre Cel care a fãcut atâtea pentru mine, ascultând în acelasi timp explicatiile celor cu pliante si studii biblice în mânã?
